Petre G. Călinescu (cunoscut
de mai toți cu numele de Bebe Călinescu) s‑a
născut pe 13 aprilie1933, în casele din strada Puțul cu Apă Rece numărul 7, în
car‑ tierul Verde al bivolarilor,
din Giurgiu. Clasele primare le‑a
făcut în comuna Arsache, județul Vlaşca şi a urmat cursurile superioare la
Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu, pe care l‑a
absolvit în anul 1952. Este absolvent al Academiei de Studii Econo‑ mice, Facultatea de Economie
şi Tehnica Comerțului din Bucureşti. După absolvire a lucrat la O.C.L Mixt Giur‑ giu, în funcția de revizor
contabil şi tehno‑ log
de alimentație publică, la Stațiunea Experimentală pentru Irigații F.A.O.
Băneasa – Giurgiu, în funcția de şef sector A.D.T., la I.S.C.I.P. Giurgiu ocu‑ pând funcția de director
comercial, apoi a ocupat postul de şef al Inspecto‑ ratului de Stat pentru
Controlul Prețurilor al județului Giurgiu şi s‑a pensionat din funcția de director, în anul
1997, de la Oficiul Registrul Comerțului, județul  Giurgiu. Afirmă că este un om fericit, care a
avut o viață cumpătată, normală, a res‑
pectat şi a fost respectat de oameni. În timpul liber a făcut ce i‑a plăcut: a activat în
formațiile artistice de amatori, a făcut sport şi ca fiecare om a avut şi dom‑ nia‑sa unele pasiuni şi hobby‑uri pentru că: „de pasiuni şi
desfătări nu te desparți decât când mori”.

***

– Aş începe discuţia cu dvs.
pornind de la un eveniment recent: lansarea volumului dvs. memorialistic, o
scriere care a stârnit inte‑ res.
De unde pasinea pentru scris? – Niciodată în viaţă nu m-am gândit să scriu
măcar o glumă, întotdeauna pentru mine scrisul a fost pur și simplu o corvoadă.
Dar viaţa este plină de surprize și de neprevăzut. Într-o seară, când butonam
telecomanda televizorului am găsit la T.V. România de mâine un reportaj care
vorbea, printre altele, despre vechiul centru al orașului. Prezentarea era
destul de departe de realitate și se potrivea ca nuca în perete. În plus,
printre altele am văzut și un respectabil locuitor al orașului, pe care
interlocutorii ni l-au recomandat ca fiind un vechi giurgiuvean, care se
stabilise în oraș din anul 1953. Acest lucru m-a deranjat, omul era într-adevăr
cinstit și onest, demn de tot respectul din partea noastră, dar vechi giurgiuvean
nu era. Dacă eu m-am născut aici și în 1953 aveam 20 de ani, străbunicul,
bunicul și tata au trăit în Giurgiu și își fac somnul de veci în pământul
acesta, noi, urmașii lor, ce suntem? Nu este drept să prezentăm pe toţi
nou-veniţii în Giurgiu cu titlul de vechi giurgiuvean. Atunci m-am hotărât să
fac tot ce îmi stă în putinţă să arăt tot ce știu despre orașul meu, pentru a
fi cunoscut în special de tineretul care nu a avut prilejul să vadă cum arăta
urbea noastră înainte de 1950.

– Înţeleg că acest incident va
ambiţionat şi va îndemnat la scris… Volumul dvs. „Recurs la memorie“ vă
recomandă ca un fin observator al trecutului. – Da, multe cunoștinţe m-au
provocat să scriu o carte în care să povestesc tot ce cunosc în legătură cu
orașul Giurgiu. Aflasem între timp că unii „domni” locali mă etichetau ca fiind
un impostor și că cele relatate de mine, prin vorbă, ar fi de multe ori
imaginaţiile mele, pentu că, fiind lucruri petrecute de foarte mult timp, vezi
Doamne, puteau fi prezentate așa cum considera autorul. Atunci m-am apucat să
scriu o carte prin care să arăt cine sunt și de unde vin, cum am ajuns să
cunosc oameni și cine sunt cei de la care am învăţat cele spuse.

– Acum lucraţi la un alt
volum… – Da. Mă chinuie faptul că se vrea să se ascundă câte ceva din trecutul
orașului în care m-am născut, ca totul să se piardă în negura timpului. Așa că
am început să scriu o a doua carte, în care vreau să arăt celor tineri ce a
fost în trecut orașul Giurgiu. Să arăt cum se comporta în perioada interbelică
clasa de mijloc și cei care conduceau această localitate, să vorbesc despre
bogăţia morală și materială a oamenilor, spiritul și dragostea de ţară și
respectul care exista între oameni.

– În primul volum aţi amintit
sute de locuri şi sute de oameni, de existenţe, cu promisiunea că veţi reveni
cu volumul doi, în care veţi povesti despre oraşul şi oamenii de cândva. Vă
învit acum să povestiţi despre oraşul de cândva şi despre emblemele sale. – Pe
la noi circula odată o vorbă spusă de mulţi din tot sufletul: „Ce bine era
odată, când bunica era fată și era nemăritată”. Să știţi că este realitate
pură, așa a fost în timpuri de mult apuse. Eu am văzut multe de când m-am
născut și vă jur că acest oraș m-a fascinat și m-am simţit în el ca la mama în
braţe. De aceea îmi permit ca în stil personal să vi-l explic: Giurgiu, un oraş
cu tei / Cu cârciumi şi mititei / Ciorbă de burtă, tuslama / Cu bragagii şi
lustragii / Simigerii, covrigării / Cu birjari şi lăutari / Cu pipiţe şi ţigani
/ Bărbaţi mulţi cu gologani / Beau la Pacea Generală / Cu două fetiţe- n poală
/ Ascultau seară de seară / Cum cânta Negru la vioară / Şi puteai să vezi pe
stradă / Câinii cu covrigii în coadă / Puteai să o vezi pe Fiţa / Cum îşi
ridica rochiţa. Oare nu merita să te plimbi pe centru, să te aerisești sau să
bei o bere la una din cele mai mari unităţi amplasate acolo? Centrul orașului,
până la marele dezastru al demolării, era rotund, din el porneau radial
străzile: Alexandru Lahovari, Ştefan cel Mare, Gării, București, Independenţei,
Olari și Portului. Începând de la ivirea zorilor și până la miezul-nopţii era
în permanenţă un du-te-vino de oameni, trăsuri și alte mijloace de transport.
În zilele de sărbătoare, giurgiuvenii veneau să se plimbe prin centru sau să petreacă
la unul din restaurantele de acolo. Lumea se plimba pe cele trei căi de acces,
pe trotuarul exterior unde erau poziţionate clădirile, pe calea carosabilă și
pe trotuarul din interiorul cercului format de calea carosabilă. Acest spaţiu
rutier era cel mai larg și se puteau forma două rânduri, unul care circula în
sensul acelor de ceasornic, iar altul în sens invers, astfel te puteai întâlni
mai ușor cu cineva. Pe trotuarul exterior circulau cei cu treburi, iar pe
trotuarul din mijloc se plimbau în special familiștii cu copiii lor.

– Era forfotă, înţeleg… – Da,
dar să știţi că nu se fluiera, nu se ţipa sau înjura pe centru, fiindcă lumea
era educată în alt spirit, în cazul excepţiilor de la regulă acţionau sergenţii
de stradă, care te săltau imediat și te scoteau din decor. Atunci când era
multă lume pe centru, nici trăsurile nu mai circulau printre oameni, se duceau
la locurile lor de staţionare pe străzile adiacente, ocolind mulţimea.
Giurgiuveanul când venea în centru putea să aleagă un local care să îi
satisfacă dorinţa de a petrece după cum îi cerea sufletul. Erau două mari
berării: „Carul cu bere”, proprietar Mitică Ruse, „La Sulică”, berăria familiei
Niculae Sulică și fiul, restaurantele „Dăiţeanu”, proprietatea lui Niculae
Dăiţeanu, unde zilnic la ora prânzului orchestra prezenta café-concert, și
restaurantul „Traian”, al lui Traian Predescu, care avea la etaj hotel. Mai
existau două localuri „Bodega Picadili” a lui Tarache Buzică și Traian Rugină
și bodega „La Ştefan” al lui Ştefan Alexandridis, unitate înfiinţată la
începutul anilor 1900 de Gheorghe Gheorghiu și Nicoly Daponte, unde se bea cel
mai bun pelin din Giurgiu. Cei care doreau să mănânce ceva dulce aveau la
îndemână două cofetării: „Unirea” a lui Florea Mavrodineanu și cofetăria lui
Demostene Panagea, cea mai bună și dotată din oraș. Pe strada Ştefan cel Mare,
imediat lângă bodega „La Ştefan”, era bomboneria lui Constantin Stoicescu, cu
un sortiment variat de bomboane de cea mai bună calitate. În concluzie, nu-ţi
mai trebuia decât bani și voinţă și-ţi puteai satisface orișice dorinţă. În
afara acestor unităţi din centru mai existau și alte restaurante în zona pieţei
Ştirbei Vodă, restaurantul „Pacea Generală”, „Andronescu” și „Mitică Iorga”,
unde seară de seară puteai servi masa și asculta un program muzical al
orchestrelor de acolo. În afară de cele prezentate, mai existau încă cel puţin
70-80 de cârciumi răspândite în tot orașul.

– Aţi făcut promisiunea că
veţi povesti mai multe în următoa‑ rea
dvs. carte. Ce veţi aborda?

– În cartea la care lucrez
descriu cu lux de amănunte tot ce am cunoscut într-o viaţă, ajutat și de unele
documente oficiale, cum se trăia în perioada interbelică în Giurgiu, aducând la
cunoștinţa cititorului preocupările oamenilor de atunci, cum munceau, ce au
creat și cu ce greutăţi s-au confruntat. Perioada anilor 1930–1940 a fost una
de excepţie pentru orașul nostru, este poate vârful progresului la noi, când
s-au obţinut cele mai mari realizări. Industria oferea posibilitatea oamenilor
să aibă un serviciu permanent. Unităţi ca „Şantierul Naval”, fabrica de zahăr
„Danubiana”, fabrica de bere „Germany”, fabrica de marmeladă „Zăgănescu”,
tăbăcăria, fabrica de cherestea „Gura târgului”, cele trei mori sistematice:
„Doamnei”, „Harich”, „Popescu”, sectorul de căi ferate cu cele două gări
Giurgiu-Oraș și Ramadan-Port, Navigaţia Fluvială Română cu sectorul căi
navigabile, asigurau loc de muncă la mii de oameni.

– Putem vorbi şi despre
atmosfera pe care o crea comerţul şi comercianţii? – Comerţul era în plin avânt
pe străzile Gării, Independenţei, Olari, în zona pieţei centrale funcţionau
sute de magazine care asigurau cu produse și servicii populaţia orașului și
comunele din judeţ. Produsele agricole și animalele erau foarte căutate, se
făcea comerţ cu cereale, legume-fructe, cu vite și carne, atât pentru nevoile
interne cât și pentru export. Atunci toată lumea era ocupată, fiindcă, în
general, negustorii cu afaceri mai mici își rezolvau problemele cu membrii de
familie. Munca nu era o rușine și nici considerată ca o corvoadă, deoarece toţi
știau că: „cine nu lucră, nu mâncă”. Pentru că toţi munceau și câștigau bani,
aveau și cu ce să își sa tisfacă nevoile. Acesta era marele secret, orașul era
plin de negustori, le mergea bine și atunci nimeni nu falimenta sau să intre în
insolvenţă. Nu pot să nu dau și câteva exemple de negustori care au ţinut sus
stindardul acestui oraș și s-au remarcat în mod deosebit. Am să încep
prezentarea cu cei pe care i-am cunoscut și, chiar dacă nu am avut relaţii
directe cu dânșii, i-am admirat din copilărie și am ascultat pe cei mai în
vârstă ce spuneau despre ei.

Mincu Popescu, cerealist,
proprietar al unei fabrici de apă gazoasă, care aproviziona toate restaurantele
din oraș, proprietar de moară și antreprenor. A făcut parte din diferite
comisii și comitete de conducere, sociale sau de binefacere, a fost președinte
al Camerei de Comerţ și Industrie Giurgiu, a donat bunuri și bani  pentru oraș. Romulus Zăgănescu, cerealist,
proprietar al fabricii de marmeladă, acţionar principal la fabrica de bere, a
fost responsabil cu oboarele de cereale și președinte al Camerei de Comerţ și
Industrie Giurgiu. Fraţii Petre și Ion Brătan, cerealiști, proprietari de prese
de ulei și mori, dărace de lână. Exportau cereale pentru firma „Dreyfus” din
Viena. Petre Vârbănescu, proprietar de restaurant și bodegă, depozit de vinuri,
salon pentru manifestaţii, afaceri cu petrol și președinte la Camera de Comerţ
și Industrie Giurgiu. Nicu Anastasiu, mare antreprenor, depozit de materiale de
construcţii, afaceri cu petrol, personalitate marcantă în orașul nostru.
Grigore Marinescu, proprietar de ateliere mecanice, afaceri cu petrol, depozit
de materiale de construcţii și proprietar de hotel. Negustor cu ștaif în domeniul
textile, încălţăminte, Marin Ţăra nu, o emblemă în acest domeniu, a pornit de
la vânzare de ziare și a ajuns mare proprietar de magazine textile, hotel și
cinematograf, l-a instruit și format lansându-l pe piaţă pe nepotul său, Ilie
Ţăranu, care și el la rândul său a fost proprietar de magazine textile și
hotel. Ioan Toader și Radu Radu, cu ale lor cunoscutele magazine „Hăinăria
Furnica” și „La Furnica” din centrul orașului, alături de magazinele „Steaua de
aur” al lui Ion Ionescu și Iarosevici, „Albina de aur” al lui Mișu Angelescu și
Petre Dumitrescu, magazine cu produse textile. Doamna Vilma Balacciu, cu
florăria „Modern”, alături de magazinul cu textile „Nora” a soţului său, Petre
Balacciu și Costică Degeratu. Tot în centru erau două mari croitorii unde
creatorii de frumos Cristache Dumitrescu – croitoria „Elegant” și Vasile
Roșescu – „Croitoria română” satisfăceau nevoile giurgiuvenilor în ceea ce
privește eleganţa vestimentară. Mai erau atelierele de cizmărie al lui Petre
Şovărel și Lazăr Enescu.

În rândurile de mai sus v-am
prezentat și pe cei care serveau băuturi și preparate culinare și produse de
cofetărie în centrul orașului. Unităţi hoteliere erau în număr de șapte, două
în centru, „Marele Hotel Ţăranu” și „Împăratul Traian”, patru pe strada
Principele Niculae (Gării) – „Select”, „Majestic”, „Alexandria”, „România”, iar
unul pe strada Maior Marinescu (Olga Bancic) – „Europa”. Este lesne de înţeles
că toţi aveau profit, în caz contrar le-ar fi radiat, ceea ce ne arătă că
exista o mare afluenţă de oameni care veneau în oraș.

– Exista o viaţă de noapte a
oraşului de atunci? – Nici viaţa de noapte nu era mai prejos, iubitorii de
jocuri de noroc aveau la dispoziţie în zona pieţei patru cafenele, a lui
Mogâldici A., Bușculescu P., Ionescu St., Ceauș Is, pe strada Lahovari a lui
Teașcă V., iar pe strada Justiţiei existau două, a lui Hristu Vanghele și
Vasilescu Petru, cafenele de prim rang. Cine avea bani și dorea să își încerce
norocul pe sume mari, făcea rost de o invitaţie de favoare să intre la templul
barbutului care funcţiona pe lângă restaurantul „Aquila”, proprietatea lui
Cristache Dumitrescu. Iubitorii de întâlniri amoroase cu fetiţe vânzătoare de
plăceri le găseau la restaurantul cabaret „Pacea Generală”, „La trei plopi”,
„Majestic”, „Casa Albă”, „Coana Mariţa” (vulpăria) pe gang sau pe la marginea
orașului – la Mitrana și la cuibul de coţofene de „La Mocani”. Cine venea la
Giurgiu nu avea de ce regreta, la noi dimineaţa, la ivirea zorilor, puteai să
mănânci pe strada Oinac, lângă piaţă, delicioasa burticică de vacă cu aromă de
hrean, ardei sau usturoi, sau să mergi la porţile de fier lângă canalul Sfântul
Gheorghe să mănânci vestita și inegalabila „ciorbă de ciocănele” ce se servea
fierbinte din căzănelele harnicelor vânzătoare. Aveau posibilitatea să facă
cunoștinţă cu patrupedele cu covrigi în coadă și să le asculte frumoasele
sunete când îi lătrau, să cunoască pe simpaticii noștri rătăcitori ai străzii,
care se manifestau după posibilităţile ce li se creau.

– Aţi vorbit despre negustori
bine înfipţi „în producţie şi servi‑ cii”.
Dar cei mai mici, cum se descurcau? – În funcţie de anotimpul în care vizitai
orașul, găseai la negustorii care își vindeau mărfurile pe stradă, în special
în zona pieţii și în cea a gării, diverse specialităţi de produse prezentate în
mod hazliu de foarte mulţi ofertanţi, fiecare având sloganul său specific,
fiindcă toţi doreau să-și convingă clienţii de importanţa și calitatea
produselor lor. Atunci, într-adevăr, reclama era sufletul comerţului, iar
clientul era stăpânul celor care vindeau marfa, aplicându-se ca regulă generală
dictonul „ochii vede, ochii sare”. Oferta era cu mult mai mare decât
solicitarea oamenilor și tocmeala între client și vânzător încheia târgul. Ţi
se oferea „Gogoașa înfuriată”, covrigi cu mac cu sare și gaura mare, porumb
fiert și copt, floricele de porumb, castane coapte, ciubuce din zahăr, vată de
zahăr, „mezelico” (seminţe de dovleac sau floarea soarelui coapte). Bragagiii
îţi ofereau bragă sau limonadă rece, îngheţată la cornet sau vafe, puteai să
găsești și unele obiecte de „chilipir”, câte un inel de aur de goarnă cu piatră
de caldarâm sau dacă aveai noroc făceai rost de câte unul furat, ca să poţi
bate drumul pe la poliţie și să te minunezi ce noroc a dat peste tine….

– Giurgiu a avut întotdeauna
farmec şi datorită oamenilor mai „deosebiţi”, care au menţinut parfumul epocii.
De care dintre ei vă mai amintiţi? – Desigur, pe străzile din Giurgiu întâlneai
întotdeauna și unele personaje pitorești, despre care s-a vorbit și încă se mai
vorbește și în zilele noastre. Oameni care nu au avut o soartă normală și
datorită unor dizabilităţi au fost etichetaţi de oameni și prezentaţi în
diferite ipostaze, în funcţie de caracterul fiecăruia care făcea aprecierea.
Vreau să fac o precizare, acești oameni nu erau nebuni cum îi apreciau unii
care duceau lipsă de gândire, aveau un comportament aparte faţă de marea
majoritate a oamenilor, devenind astfel un pretext de glume proaste pentru cei
din pleava cartierelor. Cea mai cunoscută dintre cei despre care vă voi povesti
a fost o femeie pe care toţi o numeau Fiţa, pe care foarte mulţi giurgiuveni de
vârsta a treia au cunoscut-o. Eu o știu pe Sofica (căci așa îi plăcea să o
numești) de când eram copil. Locuia pe strada Gândului (Mihail Eminescu
astăzi), făcea parte dintr-o familie de oameni cumsecade, dar avea un handicap
din naștere, comportamentul său în cele mai multe cazuri era al unui copil
răsfăţat sau foarte violent când cineva o supăra strigându-i mătăuz, mătăuz,
sau alte măscări. Enervată, scotea din buzunarul rochiei sau din șovarniţa de
papură pe care o purta în permanenţă, câte un pietroi și îi lovea cu el, mulţi
au simţit pe pielea lor forţa și puterea acestei femei foarte robustă, pe
atunci în vârstă de circa 40 – 50 de ani. Când cei care o înfuriau erau mai
departe se manisfesta altfel, își sălta poalele rochiei și le arăta podoaba, un
gest care nu putea trece neobservat de cei de pe stradă, asta pentru că Fiţa nu
purta chiloţi niciodată, chiar și iarna. Locul ei preferat unde putea fi văzută
cel mai frecvent când venea în oraș, era lângă localul „Carul cu bere” din
centrul orașului, unde proprietar era Mitică Ruse, unchiul meu. Sofica era în
bune relaţii cu bucătăreasa localului, de la care primea mereu ceva de ale
gurii. De multe ori, când treceam pe la unchiul, o vedeam acolo. Pe Mitică Ruse
ea îl numea boierul cu mustăţi. Aceasta fusese interpretarea pe care o găsise
în mintea ei de copilă. Asta a fost Fiţa. Un alt personaj într-adevăr pitoresc
a fost la Giurgiu „madame Jenny”. Această femeie, atunci când eu am văzut-o
prima dată prin 1943, era un exemplar care ieșea din comun faţă de celelalte
femei ce circulau frecvent pe stradă. Era îmbrăcată în haine lucrate cu mulţi
ani în urmă, care costaseră probabil o avere, dar acum ajunsese dincolo de
orice limită. Câteva rochii și costume care fuseseră la modă, elegante și
croite din stofe scumpe, dar care erau acum demodate și destul de ponosite,
nemaiavând strălucirea de altădată. Acest aer vetust făcea din madame Jenny, în
timpul acela, un personaj caraghios, care-ţi stârnea râsul. Un motiv pentru
oamenii fără caracter care o vedeau trecând pe stradă să îi adreseze cuvinte de
batjocură sau chiar triviale: „Madame Jenny cap de urs/Ne-a făcut Giurgiu de
râs”. Era normal ca femeia să suporte cu greu cele auzite, iar dacă mitocanul
era aproape de ea îl pocnea imediat cu nelipsita ei geantă, pe care o purta cu
mândrie și eleganţă pe braţ. Despre trecutul acestei doamne circulau mai multe
povești, spuse în diferite variante. Cea mai vehiculată variantă era cea din care
reieșea că a fost soţia unui consul din Turcia, perioadă când a dus un trai la
cel mai înal nivel, în lux și a avut tot ce și-a dorit. Unii povestitori
prezentau o altă faţă a acestei femei. Se spunea că ar fi avut chiar un
stabiliment unde vânzătoarele de plăceri făceau bărbaţii fericiţi în orașul
Istanbul. În orice caz, când s-a stabilit în Giurgiu, un timp a avut multe
parale, după cum discutau știutorii a tot ce mișcă prin oraș, în discuţiile lor
prin cârciumile din cartierul Smârda, unde respectiva a locuit pe strada
Dunării, pe lângă cârciuma lui Ghiţă Iubitul. Madame Jenny era o femeie
inteligentă, cu vaste cunoștinţe, știind să se poarte în lumea bună. În anul
1942, când o mare nenorocire lovise Giurgiu în luna martie – când a fost
inundat de apele Dunării, cei care conduceau orașul au acţionat cu toate
forţele, apelând chiar la conducerea ţării. Maiestatea Sa, Regele Mihai I, a
venit în oraș să vadă calamităţile și necazul care lovise această localitate, a
vorbit cu locuitorii, stabilind unele măsuri pentru ajutorarea lor. De la gară
până în centrul orașului a fost dus cu o ambarcaţiune. Când a coborât în
centru, era așteptat de o mare de oameni amărâţi și năpăstuiţi de soartă,
printre care se afla și madame Jenny, care s-a strecurat printre oameni și a
ajuns în faţa Regelui Mihai, înmânându-i o scrisoare și a schimbat și câteva
cuvinte cu Majestatea Sa. Ce a scris în jalba dată Regelui Mihai nu se știe,
dar se spunea că nu le-ar fi picat bine conducătorilor de atunci. Martor ocular
la evenimentul cu scrisoarea, a fost onorabilul domn George Ioan, fost ofiţer
în Armata Română, astăzi în vârstă de 97 de ani, care își păstrează cu
demnitate o gândire foarte clară. …Prin cârciumile orașului întâlneai un lăutar
bătrân cu o vioară tot așa de veche ca și el, care căuta să te încânte cu
câteva melodii pe care le mai ţinea minte, cu acord de vioară mai mult
dezacordată. Povestea ce făcuse el în timpul când trupele franceze erau în
orașul nostru, în perioada Primului Război Mondial. Era foarte mândru, luând o
atitudine măreaţă când intona marseilleza, într-o franceză cu cuvinte scoase de
prin buzunarul propriu. Cânta pentru un pahar de vin sau o bere și de multe ori
adormea printr-un colţ de local. Dacă cineva vrea să îl trezească, chelnerii îi
spuneau: „Lasă-l mă să doarmă pe nea Florea Lulea”.

– Ce vă spune sintagma „Dă‑te mare, Cioacă!”? Este despre
un personaj tipic – Cioacă, de la care a rămas vorba folosită și în prezent
„Dă-te mare, Cioacă!”. Încerc să vi-l prezint pe scurt pe acest uliu de
porumbiţe. Băiat deștept, fin și elegant, absolvise câteva clase la Liceul
Comercial, dar a abandonat, fiindcă a constatat că banii sunt mai dulci, iar
pieptul fetiţelor te înfioară, „c’est la vie”! Nu era absolvent al unei Academii
de teatru, dar era un interpret desăvârșit, știa să joace rolul perfect și, ca
un campion de tir, lovea ţinta exact în muscă. Dacă ziua se ocupa să câștige un
ban, noaptea se transforma în pasăre de pradă, dând lovitura la turturelele
care vindeau plăceri prin urbea noastră. Avea gașca lui și era foarte bine
informat când venea o porumbiţă care își făcea cuib prin casele de rendez-vous.
Pomădat și parfumat, o vrăjea, promiţându-i mara cu sarea și luna de pe cer,
iar, în final o invita la o mare petrecere care va avea loc la vila Marchizu’.
Dacă mușca momeala, era imediat urcată într-o trăsură condusă de unii dintre
birjarii Nelu Fâstâc, Florică Caisă, Aurică Belea, prietenii lui Cioacă, și
turturica era gata intrată în colivie. Vestita vilă Marchizu’ se afla în viile
de pe șoseaua Turbatului, avea două odăi – în prima iarna ţinea aracii, în a
doua avea un geam, o masă cu două scaune și o bancă din lemn, pat pe patru
ţăruși bătuţi în pământ, blat de scândură cu așternut din rogojină. Cred că
m-aţi înţeles, restul rămâne la aprecierea și fantezia de care dispuneţi, ca să
vă puteţi stabili un scenariu care vă place mai mult. Despre toate acestea și
alte întâmplări cu personaje pitorești voi scrie în următoarea mea poveste,
„Giurgiu de altădată”.

– Aţi fost, de‑a lungul timpului, martorul
creşterii şi descreşterii oraşului. Care este cea mai mare pierdere pe care a
suferit‑o oraşul? Aţi avut dezamăgiri
cu privire la devenirea socială a urbei? – Trăiesc în acest oraș de 85 de ani,
am avut posibilitatea să văd și să simt cum au crescut sau descrescut
condiţiile de viaţă ale oamenilor, dragostea pentru oraș, munca prestată,
cultura, învăţământul și ordinea locală.

Am fost un privilegiat al
soartei, fiindcă am fost în mijlocul fenomenelor petrecute și, în prezent, am o
bază de la care să pot face o comparaţie cu viaţa pe care o trăim astăzi.
Giurgiu, până în 1948, a fost un oraș cu stabilitate economică, cu toate că nu
ne puteam lăuda și cu o industrie foarte puternică. Bani buni s-au obţinut din
negoţul cu cereale și vite, fiindcă judeţul nostru producea foarte multe
sortimente agroalimentare. Mii de oameni aveau loc de muncă asigurat în unităţi
care în zilele noastre au dispărut, putem spune chiar fără urmă, de parcă
Dunărea le-a luat în scursul său, ștergând totul. Sunt încă foarte mulţi
giurgiuveni care nu au uitat de: Fabrica de zahăr, Şantierul naval, Navrom,
Petrol export, Prefabricate, Moara Doamnei, Fabrica de bere, Fabrica de
marmeladă, Dunăreana, I.C.M.U.G., I.A.S. Giurgiu, S.M.T., I.S.C.I.P., Fabrica
de nutreţuri combinate, nemaisocotind și unităţile cooperatiste și cele ale
industriei locale. Nici nu a intrat bine în producţie Combinatul Chimic Giurgiu
cu multiplele secţii de producţie, și s-a

și închis. În locul acestora
s-au înfiinţat unităţi prin spaţiile rămase goale, dar de o importanţă foarte
mică, cu o producţie slabă valoric. Toate s-au privatizat după anul 1990, când
am devenit liberi să lichidăm tot ce aveam mai bun, ca în zicala „după noi,
potopul”. Au dispărut circa 15.000 mii de locuri de muncă, motiv pentru care au
plecat din oraș foarte mulţi locuitori, în alte localităţi unde au găsit de
lucru. Dacă ne referim la cultură, înainte de 1990 în Giurgiu anual se puneau
în scenă piese de teatru de mare valoare ale clasicilor, cu toate că nu aveam
artiști profesioniști angajaţi. Casa de Cultură, O.C.L. Giurgiu, Spitalul
Giurgiu, Şantierul Naval au pus în scenă piese de teatru din care exemplific:
Năpasta, De-ale carnavalului, O noapte furtunoasă, Conul Leonida faţă cu
reacţiunea, Momente şi schiţe ale lui

 I.L. Caragiale, Sosesc diseară, Titanic vals,
Escu de Tudor Mușatescu, Pentru fericirea poporului de Aurel Baranga, Ursul de
Cehov, Suflete de hârtie de Petuhov și alte bijuterii ca Omul cu mârţoaga sau
Capul de răţoi de Gheorghe Ciprian. În anii 1952-1954 s-au jucat pe scena
fostului ateneu Nicolae Bălcescu trei reviste muzicale în două acte și 24 de
tablouri, unde circa 35 de actori amatori cântau și jucau melodii la modă și
foarte multe cuplete și scenete inspirate după revistele jucate la Tănase. S-a
format o orchestră de 20 de persoane care a susţinut coloana muzicală. Nu-i pot
nominaliza pe toţi cu care am activat în această perioadă, dar, totuși, vi-i
amintesc pe conducătorii care au îndrumat tinerele talente participante la
acţiunile mai sus menţionate și pe unii interpreţi mai vârstnici: Matei
Anastasiu – director de Scenă, Marin Popescu – regizor, Gică Rădulescu –
scenografie, Ionescu Mihai – machiaj, Kaffi Stănculescu – coreografie, Gică
Sincu – dirijorul orchestrei.

 Din rândul actorilor: Stelică Dobrescu,
Costică Stănceascu, Jean Clonaru, Anghel Velicu, Bebe Călinescu, Mihai
Marinescu, Emil Ţibrin, Ionel Păunescu, Paul Ionescu, Petrică Stănculescu, Gigi
Manea, Traian Gebăilă și o întreagă pleiadă de fete frumoase, care, prin
talentul lor, au încântat asistenţa în aceste spectacole: Mimi Manea, Puica
Popescu, Nina Păcuraru, Fana Metaxa, Ileana Radu, Gabi Iliescu, Coca Finat,
Zozo, Fifi Firea și altele. Despre aceste spectacole s-a amintit în monografia
orașului scrisă de Constatin Enache în anul 2005. La fiecare dintre cele trei
spectacole s-au jucat circa 35-40 de reprezentaţii pe scena fostei săli a
Ateneului „Nicolae Bălănescu“, reamenajat special în acest scop. Primele 12-14
spectacole se jucau cu casa închisă, biletele se vindeau cu foarte mult timp
înainte. Vreau să precizez că atunci nu exista o sală specială pentru
spectacole, cum există acum „Teatrul Valah“ sau noua sală a Ateneului „Nicolae
Bălănescu“. Actorii nu erau plătiţi și nici conducătorii, activau din plăcerea
de a juca teatru și pentru a arăta celor interesaţi ce talente existau în
Giurgiu. Astăzi avem un teatru cu actori plătiţi și cu conducere
superapreciată, care dau spectacole la care lumea nu se prea înghesuie să le
vadă. Norocul nostru este Centrul Cultural al municipiului Giurgiu, din
clădirea fostului Zalomit. Aici se mai găsesc oameni inimoși, buni
profesioniști, care mai fac ca Giurgiu să fie cunoscut chiar și în afara ţării.

– În final trebuie să vă întreb şi ce vă place la Giurgiul de astăzi? – Eu personal nu prea găsesc multe repere la care să mă refer. Îmi place, așa cum le place și altor giurgiuveni, cum funcţionează autobuzele pe traseele alese, sunt punctuale faţă de orele planificate, curate, bine întreţinute și cu personalul destul de manierat. Sala „Teatrului Valah“, după renovare arată bine ca spaţiu de spectacol, dar găsesc că scena suferă că nu poate găzdui și piese de teatru de prim rang. Avem în oraș unităţi comerciale de alimentaţie publică care îţi pot satisface toate gusturile, regretabil este faptul că cele mai frumoase se găsesc în cartierele mărginașe și nu în centru. – Ce le uraţi giurgiuvenilor care vor citi aceste rânduri când noi nu vom mai fi? Giurgiuvenilor care cred în trecutul orașului și doresc din tot sufletul ca el să prospere, le doresc multă înţelepciune și curaj, să ia taurul de coarne și să-și asume răspunderea pentru copiii și nepoţii lor, ca aceștia să poată crește într-un spirit sănătos, educaţi pentru a fi cinstiţi și onești, cu multă dragoste pentru acest pământ strămoșesc. Munca este singura cale pentru a produce valori cu care să poată prospera, restul ce se spune sunt vorbe de clacă.

Gelu Brebenel / mai 2018

Din volumul Cronica
începutului de mileniu- INTERVIURI, 2018, editura Scrib



Sursa: http://giurgiu-tribune.ro/
Articol sursa: Bebe Călinescu: Acest oraş m-a fascinat şi m-am simţit în el ca la mama în braţe

Bebe Călinescu: Acest oraş m-a fascinat şi m-am simţit în el ca la mama în braţe

Comentarii

comentarii

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com