Fără categorie

Constantin STOENESCU:  Istoria nu iartă, ea îşi vede de mersul ei

* Sărăcia dusă la extrem generează dorinţa, ba chiar necesitatea de a se ocupa alţii de viitorul nostru
* Copiii se maturizează forţat şi, drept urmare, nu au timp să-şi dezvolte criterii centrate pe valori
* Trebuie luat în seamă riscul de a-ţi trimite copilul la şcoală şi el să se întoarcă de acolo nu numai needucat, ci chiar pregătit pentru infracţiune.

Născut în anul 1962 la Giurgiu. A fost elev la actuala Şcoală „Savin Popescu”, apoi la Colegiul Naţional Ion Maiorescu. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti.

După câţiva ani ca profesor la Câmpina a revenit la Giurgiu. A fost profesor la liceele Tudor Vianu, Nicolae Cartojan şi Ion Maiorescu, precum şi inspector şcolar de specialitate.

Doctor în filosofie, din 1996 ocupă postul de asis­tent universitar la Facultatea de Filosofie – Universitatea din Bucureşti. În prezent este conferenţiar şi prodecan al acestei facultăţi.

A elaborat şi publicat o listă impresionantă de articole, lucrări ştiinţifice, volume de eseuri şi de specialitate.

Sfârşitul mileniului a dus la sfârşitul unei mari ideologii: comunismul. A fost acesta un experiment socio-politic? Între­barea vine în ideea că Marx şi Engels nu au reuşit în ceea ce şi-au propus…

Pentru a începe cu o ironie, aş menţiona faptul că actuala criză economică şi financiară mondială, începută prin prăbuşirea, în a doua parte a anului 2008, a unor mari bănci în Statele Unite ale Americii, ţara simbol a capitalismului şi a liberalismului economic, a declanşat iarăşi o discuţie despre proiectul lui Marx. Stafia comunismului bântuie iarăşi prin lume, iar unii nostalgici speră într-o reîntoarcere de nevoie la economiile controlate de stat.

Am reacţionat faţă de aceste puseuri ideologice, să le numim „de tristă amintire“, pentru a folosi un şablon lexical post-decembrist, într-un articol intitulat „Lecţia secolului trecut, deja uitată?“ pe care l-am publicat în revista „Sud“ în iunie 2009. Criticam acolo incapacitatea unor politicieni de a învăţa din greşelile trecutului şi arătam că erorile din secolul douăzeci ne-au costat prea mult pentru a mai risca să le repetăm.

Adevărul este că sursa teoretică a totalitarismelor de tot felul este una filosofică. Probabil că principalii filosofi care au influenţat cel mai mult formarea convingerii că se poate reforma societatea din temelii şi că acest proces trebuie condus de lideri luminaţi au fost Platon, Hegel şi Marx. Din teoriile lor s-au născut utopii sau proiecte de reconstrucţie socială.

Ce era atât de special în filosofia lui Marx?

Proiectul lui Marx a fost foarte atrăgător, deoarece teoria acestuia avea aparenţa unei teorii ştiinţifice care explica ce se întâmpla în societate şi în economie şi avea capacitatea de a formula predicţii cu privire la ceea ce ar trebui făcut. Pe scurt, Marx susţinea că a descoperit o lege a istoriei după care este inevitabilă prăbuşirea capitalismului şi instaurarea ordinii comuniste. Pe de altă parte, marxismul a avut succes şi pentru că la sfârşit de secol nouăsprezece condiţiile sociale erau favorabile unui conflict social între ceea ce numim burghezie şi proletariat.

Se ştie că proiectul lui Marx a avut iniţial o altă destinaţie…

Da, în scenariul lui Marx comunismul urma să fie victorios mai întâi în cea mai dezvoltată ţară de pe atunci, Anglia. Faptul că experimentul a început în Rusia a schimbat total datele problemei. Capitalismul a rezistat tocmai pentru că au fost asimilate politici sociale, de la sisteme de pensii robuste la sisteme de sănătate profesioniste, în timp ce statele comuniste s-au afundat în propaganda grijii faţă de om. În ţările capitaliste s-au respectat libertăţile omeneşti fireşti şi s-au acceptat fără îngrădire diverse pluralisme, în timp ce în ţările comuniste aveam doar libertatea de a promova politica partidului comunist şi frazeologia aberantă a câte unui dictator agramat. Eşecul comunismului a fost în cele din urmă o lecţie dură din care, repet, ar trebui să învăţăm cât mai mult.

Nu aveţi impresia că la nivel macrosocial sărăcia dusă la extrem generează dorinţa, ba chiar necesitatea de a se ocupa alţii de viitorul nostru?

Da, chiar aşa este. În general, cel slab are nevoie de protecţie. Într-o societate puternică, în care economia funcţionează, asistaţii sociali sunt doar un grup restrâns numeric. În acest caz, principala problemă este de a nu marginaliza asemenea persoane. În aşa-numitul stat al bunăstării generale, cum îl numeşte Galbraith, sărăcia nu mai există pentru că şi aceia care nu pot munci din diverse motive au asigurat minimul de subzistenţă prin programe sociale plătite din contribuţiile la buget ale celorlalţi, în baza principiului solidarităţii sociale. Cred că cel mai bun exemplu de generozitate la nivelul politicilor sociale îl reprezintă în prezent statele scandinave. Acolo se întâmplă cu adevărat ceea ce ne ameţise pe noi propaganda comunistă că se va petrece în comunism.

Doctrina şi procedeele comuniste nu puteau fi refuzate de mase, prin neasimilare?

În ţările ieşite de sub comunism s-a dezvoltat în timp o relaţie perversă de complicitate între stat şi cetăţeni. Sunt binecunoscute zicerile „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“ sau „Oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot putem munci mai puţin decât primim“. Urmarea a fost o nivelare socială în numele egalităţii, altă sursă a nostalgiei unora. În realitate, societatea comunistă avea o pătură de privilegiaţi, aşa-numita nomenclatură. Poziţia în partid genera beneficii economice şi nimeni nu putea reclama acest fapt.

Se ştie că totalitarismul găseşte un teren fertil acolo unde sărăcia este mare. Dictatorii îşi încep cariera cu discursuri împotriva celor bogaţi şi astfel îşi legitimează excesele de putere. Cei săraci se mulţumesc cu puţin şi, de aceea, sunt uşor de condus. „Pâine şi circ“ este o reţetă ce vine de pe vremea Imperiului Roman. Sărăcia duce la supunere şi la delegarea altora pentru rezolvarea propriilor probleme. Cel sărac se vinde pe sine, uneori, din nefericire, chiar în înţelesul propriu al cuvintelor. Prin urmare, vom avea cu atât mai multă democraţie cu cât sărăcia va fi mai redusă. Valoarea exerciţiului democratic este mult redusă acolo unde avem sărăcie. Cel mai la îndemână exemplu este cel al cetăţenilor care îşi dau votul în schimbul unui mic şi al unei beri.

Se pare că mai avem şi acum nostalgici ai comunismului. Nu ar trebui să avem revelaţia unei clase de mijloc?

Avem nostalgici ai comunismului nu doar printre aceia care au apucat să trăiască în comunism, ci şi printre tinerii care nu au amintiri din acea perioadă, fie pentru că erau prea mici, fie pentru
că s-au născut după aceea. Dacă existenţa primei categorii este firească şi explicabilă sociologic, existenţa nostalgicilor comunismului printre tineri este un semn de slăbiciune a societăţii în care trăim. Nemulţumirile din prezent pot duce cu uşurinţă la reflexul de a crede că înainte era mai bine. Tânărul neinformat poate cădea uşor în plasă, deoarece nu are cum să facă o comparaţie reală şi crede că relele prezentului sunt cele mai mari.

Sunt mai multe tipuri de nostalgici. Unii sunt oamenii care preferă să trăiască sub dictatură pentru că aceasta îi scuteşte să mai aibă iniţiative proprii. Orice dictator are o masă de manevră alcătuită din oameni pentru care comanda este întotdeauna la alţii.

Alţii confundă ordinea socială cu dictatura şi din acest motiv aduc elogii regimului de mână forte. Sunt oameni care duc dorul miliţienilor, al spaţiilor interzise, al delaţiunii. Ca să glumim puţin folosindu-ne de înţelesul cuvintelor, aş spune că aceştia sunt cei care îşi satisfac instinctul bazal de securitate doar dacă ştiu că există o Securitate (în sensul de poliţie politică). Sunt şi nostalgici ai marilor manifestări populare în care mărşăluiam într-o falsă ordine prin faţa tribunei oficiale.

Sunt şi nostalgici care deplâng confortul societăţii comuniste. Ei spun că fiecare se descurca până la urmă, că se găsea câte ceva pentru oricine. E drept, societatea actuală este mult mai concurenţială, te obligă să acţionezi, să ieşi din starea de lene.

Alţii îşi justifică nostalgia prin eşecul personal. Sunt cei care şi-au pierdut slujba, au fost disponibilizaţi sau pensionaţi, n-au mai primit bilet la mare prin sindicat şi altele asemenea. Aceştia au încercat să îşi refacă o carieră, nu au reuşit şi dau vina pe schimbarea de regim.

Uitarea nu îşi are şi ea un rol important pe lângă toată nostalgia?

În toate aceste tipuri de nostalgii uitarea joacă rolul principal. Memoria funcţionează selectiv şi aduce în câmpul conştiinţei numai ceea ce este convenabil pentru realizarea unui echilibru psihic interior. Nostalgia are un caracter compensatoriu.

Fireşte, aceia care aparţin clasei mijlocii nu au nevoie de asemenea compensaţii şi pe ei îi vom regăsi cu greu printre nostalgici. Problema este că o clasă de mijloc se formează cu greu pentru că cere soliditate economică. Pe de altă parte, clasa mijlocie este aceea care dă stabilitate unei societăţi. Tendinţa actuală este mai degrabă una de polarizare între o pătură superpusă de îmbogăţiţi şi profitori politici şi o masă amorfă de cetăţeni care pot fi raportaţi la pragul oficial al sărăciei. Într-adevăr, avem o problemă: sistemul economic actual nu generează o clasă de mijloc. Şi dacă nu a făcut-o până acum, o va face oare de aici înainte?

Ne îndreptăm cumva către o economie oligarhică?

Răspunsul este unul afirmativ dacă luăm în seamă unele tendinţe, în special accentuarea complicităţii dintre unii întreprinzători care au făcut avere şi unii politicieni. Avem ceva de genul şi stilul unei noi ciocoimi, nicidecum o clasă mijlocie.

În contextul unei Europe mari, este posibilă trecerea la o economie socială de piaţă?

Au reuşit să dezvolte o economie socială de piaţă ţările mai mici, în care aplicarea unor principii de redistribuire a bogăţiei sociale se poate face mai uşor. Suedia este un foarte bun exemplu. Oricum, este clar că pentru a avea o economie socială de piaţă trebuie să avem mai întâi, ca să zic aşa, economie. Ca urmare, principala problemă a Europei unite este echilibrarea economică. Sunt în desfăşurare cu succes asemenea politici de dezvoltare a regiunilor defavorizate, dar va mai trece cel puţin un deceniu până la atingerea unui nivel de la care se pot implementa programe sociale unitare.

Economia socială de piaţă este, în opinia mea, o opţiune europeană fără culoare politică. Disputa dreapta/stânga vizează acum gradul de implicare a statului în reglementarea proceselor economice şi mai puţin redistribuirea, existând un acord asupra necesităţii de a ajuta grupurile dezavantajate.

Personal, sunt adeptul unui stat minimal şi al principiului subsidiarităţii. Adică, statul trebuie doar să mă apere în cazul în care alţii mi-ar ştirbi libertatea. Pe de altă parte, conform principiului subsidiarităţii, trebuie să-i lăsăm să ia decizii doar pe cei ce vor fi afectaţi de efectele lor.

Silviu Brucan ne-a informat cu ceva vreme în urmă că ne-ar trebui vreo două decenii să ne dumirim… Ce credeţi că ne-ar mai spune azi…?

Am auzit diverse comentarii pe această temă. Cei mai mulţi sunt de părere că Brucan a fost prea optimist. Adevărul este că nici măcar scepticii nu se aşteptau la o inerţie socială atât de puternică. Ţările ieşite de sub comunism s-au despărţit foarte greu de el, cu atât mai greu cu cât este vorba de o ţară situată mai spre est. În România am pierdut timp istoric şi pentru că nu am avut o opoziţie anticomunistă consistentă, pregătită să ia puterea. Urmarea a fost că nomenclaturiştii de rangul doi au confiscat puterea şi încă se mai ţin de ea. Îi regăsim camuflaţi prin toate partidele, organizaţi în reţele de interese transpartinice, mimând jocul democratic. Tranziţia politică din România merită să fie privită cu ironie şi cinism. Avem ceea ce merităm, iar speranţele nu pot fi prea mari de vreme ce maneliştii şi alte vedete de cancan au fost votate democratic, în adulaţia necondiţionată a vulgului.

Vorbind despre miracolul japonez şi despre orietarea Japoniei spre educaţie afirmaţi că „Dacă se va produce vreodată miracolul românesc, acesta poate începe numai cu învăţătura.“ Ne-am apropiat sau ne-am îndepărtat de acest miracol?

Cred că nu încape nici o îndoială că suntem din ce în ce mai departe de un miracol românesc. Nici măcar cei mai entuziaşti naţionalişti nu mai îndrăznesc să vorbească despre aşa ceva.

Sistemul educaţional a făcut paşi înapoi şi tindem să producem în curând românul care nu mai citeşte şi nu mai calculează prea mult, ci doar se uită pe pozele frumos colorate ale unor manuale alternative. Capetele elevilor noştri nu sunt nici umplute cu informaţie nici lucrate pe dinăuntru. Pericolul cel mai mare îl reprezintă deprofesionalizarea cadrelor didactice. Sunt din ce în ce mai mulţi profesorii care nu îşi fac datoria, mulţi dintre ei şi pentru că au absolvit prea uşor facultăţi de tot râsul-plânsul.

Celelalte instituţii care pot oferi servicii educaţionale nu mai au un cuvânt de spus în societate. Tinerii sunt victimele presei de scandal, ale ştirilor de la ora cinci care vânează doar ratingul şi promovează violenţa. Presa scrisă a fost sufocată de tabloide, iar presa de nişă culturală abia mai rezistă.

Nu vreau să zugrăvesc un tablou sumbru, vreau să fiu doar realist. De aceea spun că ne aflăm într-o criză profundă a sistemului educaţional şi vom plăti multe generaţii de aici înainte dacă vom continua să fim indiferenţi.

Din ce în ce mai mult devenim nişte „indivizi predispuşi să ia forma împrejurărilor în care trăiesc“. Nu mai avem identitate, avem doar vehemenţă, ca să ne putem ridica peste alţii… Actualii elevi, care trăiesc uneori într-o junglă numită şcoală, ar putea supravieţui fără a da din coate? Dacă cititorilor noştri asocierea cu jungla li se pare dură, trebuie spus că cine n-a mai fost de mult, într-o recreaţie, pe culoarele unei şcoli primare, nu ştie ce greu e să se menţină pe picioare…

Fenomenele sunt cunoscute şi explicate de sociologi şi psihologi. Mediul şcolar a devenit unul din care elevul poate asimila, să le numim într-un limbaj popular, obiceiuri proaste. Trebuie luat în seamă riscul de a-ţi trimite copilul la şcoală şi el să se întoarcă de acolo nu numai needucat, ci chiar pregătit pentru infracţiune.

O altă mare problemă o reprezintă propagarea violenţei pe multe canale. Copilul vede peste tot, inclusiv în desenele animate, practici violente şi un limbaj violent, astfel încât ajunge să creadă că acestea sunt schemele de comportament pe care se cuvine să le exerseze social, uneori acasă, în faţa unor părinţi din ce în ce mai permisivi, furaţi şi ei de valul falsei modernizări.

În plus, copiii se maturizează forţat şi, drept urmare, nu au timp să-şi dezvolte criterii centrate pe valori. Mulţi dintre ei învaţă să se comporte în limitele relaţiei stimul-reacţie. E drept, contextul social devine unul în care începi să fii un căţel pavlovian. Asemenea copii vor fi la maturitate o simplă masă de manevră, gata oricând să cadă în capcanele întinse de vânzătorii de mituri.

Vorbeaţi cândva despre melcii care sunt invidioşi pe fluturi, pentru că le este inaccesibil zborul. Să fie asta şi pentru că s-au obişnuit să gândească trebuie, în loc să strige vreau?

Miza melcului este diferită de a fluturelui pentru că prin natura lor sunt diferiţi. Omul este o creatură care are libertatea de a alege. Fireşte, suntem răspunzători pentru propriile alegeri. A da mereu vina pe alţii este cea mai proastă strategie. Întotdeauna am încercat să transmit aceasta oamenilor din jurul meu. Pe de altă parte, la fel de păcătoasă este tendinţa de a fi invidios pe celălalt. Fiecare este dator să încerce să se realizeze pe sine potrivit propriilor dorinţe. Aceasta înseamnă să îţi pui în funcţiune voinţa. Din păcate, în general, acceptăm lucrurile aşa cum sunt ele.

– „După 1989 am sperat că ne vom salva ca popor… Acum suntem doar în stadiul satisfacerii noastre individuale. Dar, salvarea noastră individuală întârzie…” – am reamintit, din memorie, unele mai vechi idei ce vă aparţin… Mai e cale de întors?

Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că salvarea ca proiect personal este o exigenţă din ce în ce mai greu de atins. Tot ce putem face este să ne pară cât mai puţin rău pentru faptele noastre. Ne putem mulţumi cu performanţe în domeniile noastre de activitate. Putem face fapte bune, putem încerca să dăm cât mai mult în construcţia unei familii sau a unei instituţii. Putem să respectăm un cod moral sau putem să ne rugăm. Ne salvăm ca oameni cu fiecare dintre faptele noastre mărunte.

România şi românii sunt văzuţi şi vorbiţi din ce în ce mai urât chiar de către români. Ştiri, emisiuni denigratoare, asta fac televiziunile de dimineaţă până noaptea. Suntem neamul lui Terente, din filmul lui Blaier, sau ar trebui să ne mândrim cu un asemenea personaj?

Sunt împotriva etichetărilor de tip generalist precum românii sunt hoţi, bulgarii au capul mare, ungurii sunt şovini, ruşii sunt beţivi, sârbii sunt încăpăţânaţi, pentru a vorbi doar despre vecinii noştri. În orice popor găseşti oameni de toate felurile.

Problema este că la un moment dat se poate contura o anumită imagine proastă despre un popor. Ei bine, românii au o asemenea imagine. Am călătorit în multe ţări şi am constatat că, în ultimii ani, după intrarea noastră în spaţiul european al liberei circulaţii, această imagine s-a înrăutăţit. Acesta este efectul cumulat în timp al unor fapte rele ale cetăţenilor români. Se ştie că fapta bună trece deseori neobservată, pe când faptele rele sunt intens mediatizate. Avem dezavantajul de a fi fost deja taxaţi negativ şi este greu să modificăm din mers această imagine.

Ce mai înseamnă patria, ce mai înseamnă poporul?

Noţiunile de patrie şi de popor sunt altfel trăite în prezent comparativ cu prima jumătate a secolului trecut. De fapt, gloria naţiunilor a durat doar cam un secol. Până în secolul al nouăsprezecelea identităţile de grup se stabileau altfel decât prin raportare la statul naţiune. Procesul de formare a statelor naţionale a dus la o ascensiune romantică a sentimentului naţional. Probabil că ultima mare mobilizare de forţe şi acceptare de sacrificii de vieţi omeneşti în numele interesului naţional s-a produs în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Pe de altă parte, identitatea naţională se formează prin educaţie, iar în cazul românilor propaganda naţionalistă din timpul regimului comunist a dus la confuzii la nivelul judecăţilor personale. Patriotismul nu s-a golit de sens într-o lume fără graniţe, a circulaţiei libere a persoanelor, însă în prezent parcurgem o perioadă în care patria este refuzată atunci când îşi cheamă fiii. Simbolurile naţionale au fost folosite în exces şi în mod nepotrivit în perioada comunistă, astfel încât ideea patriotică se suprapune acum diverselor conflicte sociale, inclusiv celui dintre generaţii.

Poporul român moşteneşte din istoria sa o criză a stării de solidaritate. Românii îi surprind deseori pe străinii pe care nici nu-i cunosc prea bine atunci când încep să-i vorbească de rău pe alţi români. În plan politic acest obicei s-a manifestat prin reluarea de către fiecare nou guvern a temei grelei moşteniri. Nici un guvern nu s-a raportat la cel dinainte în termenii continuităţii.

Să fie o fatalitate că imnul nostru naţional se cheamă „Deşteaptă-te române!“?!

Să nu privim lucrurile chiar atât de dramatic. Propun o ironie lucidă. Atunci când a fost scris, imnul nostru naţional chiar însoţea o asemenea deşteptare. Au urmat şi unele momente glorioase, însă, din păcate starea dominantă a fost aceea de retragere din istorie. De aici şi inconsecvenţele noastre istorice, incapacitatea de a merge până la capăt. Am făcut în 1918 statul naţional unitar, dar apoi l-am administrat prost, ca şi când istoria ar face numai cadouri şi nu ne-ar pândi nici un pericol la cotitură. Istoria nu iartă, ea îşi vede de mersul ei, indiferentă la dispoziţia popoarelor de a intra sau nu
în ritm.

Un om politic ideal cu cine ar trebui să semene? Cu ce sentimente vi-l reamintiţi pe Corneliu Coposu?

Am fost printre aceia care şi-ar fi dorit o schimbare rapidă a României atunci, imediat după 1989. Nu a fost însă aşa. Aceasta şi pentru că nu am avut oameni politici capabili să forţeze această schimbare. Am temporizat, ca la fotbal, aşa cum face naţionala noastră când, în loc să atace, se complace într-un joc de pase la mijlocul terenului.

Printre puţinii oameni cu un discurs care pentru mine avea relevanţă s-a aflat şi Corneliu Coposu. Când îl auzeam vorbind pe Ion Iliescu, vedeam în el un om politic abil, uns cu toate alifiile, însă discursul lui mă arunca imediat înapoi, în comunismul din care abia ieşisem. La fel de abil în ale politicii şi un foarte bun negociator, Corneliu Coposu era purtătorul unor valori care ţineau de România interbelică, poate chiar mai mult, de o Românie visată de marii noştri politicieni. Am fost pe atunci foarte supărat pe faptul că popularitatea sa nu a fost într-atât de mare încât să permită obţinerea la alegerile din 1990 a unui scor favorabil. Dar să nu ne mirăm. Cei mai mulţi dintre români au stat la revoluţie ascunşi după perdea, iar apoi au răsuflat uşuraţi că FSN-ul confiscat de neo-cripto-comunişti le-a adus liniştea.

Trăim începutul unui nou mileniu. Ce noutăţi ne poate aduce acesta în domeniul social? Spre ce ne-am putea îndrepta?

Depinde de perspectiva de timp din care privim lucrurile. Să nu riscăm prea mult şi să luăm în considerare doar secolul pe care l-am început. Avem de rezolvat câteva mari probleme sociale generate de sărăcie. Sunt nu doar ţări sărace, ci şi oameni săraci în ţări cu oameni bogaţi. Nu este vorba doar de redistribuirea bogăţiei sociale. Lucrurile sunt mult mai complexe. Problema alimentaţiei se pune cu gravitate pentru sute de milioane de oameni. O criză a apei este iminentă în condiţiile schimbărilor climatice actuale. Asistenţa medicală este precară în şi mai multe părţi ale lumii. Adaug şi problema accesului la tehnologiile cele mai potrivite. Toate acestea nu se vor rezolva doar prin ajutoare punctuale. Este nevoie de o reorganizare la nivel mondial a acestei lumi. Va fi ea făcută în direcţia rezolvării cel puţin parţiale a acestor probleme? Nu ştiu.

Ce credeţi că va fi Biblia peste 100 de ani?

Se discută în prezent şi despre redescoperirea religiozităţii. Este binecunoscută sentinţa că acest secol va fi religios sau nu va fi deloc. Desigur, nu înţeleg prin aceasta o reîntoarcere la fundamentalismul şi fanatismul religios. Într-o lume dezvrăjită, religiozitatea poate însemna o nouă spiritualitate. Nu vreau să spun că oamenii viitorului vor trăi asemenea unor sfinţi, ci doar că religiozitatea poate asigura acel urcuş care face diferenţa faţă de animalitate.

În aceste condiţii, Biblia devine o carte de înţelepciune supremă, ale cărei adevăruri relevă calea autentică. Este vorba aici în primul rând de moralitate. Biblia conţine un cod etic ce poate asigura stabilitate la nivel individual. Avem nevoie de credinţe care să ne însufleţească şi este esenţială înrădăcinarea lor în valorile umanismului.

Ce mari concepte filosofice pot salva mileniul trei, făcându-l să-şi supravieţuiască?

Lista nu este prea lungă: umanism, bine, dreptate, libertate, adevăr. Vedeţi ce simplu este?

Am făcut un interesant voiaj prin lume, prin istorie, printre concepte şi idei… Să revenim la noi, la Giurgiu. Ce-ar mai fi de spus?

Orice s-ar întâmpla în acest oraş, el rămâne oraşul meu. Aici au trăit părinţii mei, aici mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa, aici revin deseori. De fapt, sunt în continuare giurgiuvean.

Oraşul este bine gospodărit, dar asta nu înseamnă că nu se putea şi mai bine. Trebuie să lăsăm întotdeauna loc dorinţei de a continua îmbunătăţirea spaţiului în care trăim. Aşa cum vrem ca în casa proprie toate să fie la locul lor, tot aşa trebuie să ne raportăm şi la oraş.

În Giurgiu am foarte mulţi prieteni şi îmi face întotdeauna plăcere să-i întâlnesc. Dar şi când întâlnesc giurgiuveni oriunde în lume, mă bucur să-i întreb despre ale lor. Tuturor giurgiuvenilor, prieteni şi neprieteni, le urez sănătate, să iubească şi să fie iubiţi, un dram de noroc în momentele cruciale şi inspiraţie în luarea deciziilor care le influenţează decisiv viaţa. Dacă le avem pe acestea, cu celelalte ne descurcăm.

martie 2009 –

Un interviu de Gelu BREBENEL

aparut în volumul Cronica începutului de mileniu

-interviuri cu giurgiuveni-

editura SCRIB 2010



Sursa:
http://giurgiu-tribune.ro/
Articol sursa: Constantin STOENESCU:  Istoria nu iartă, ea îşi vede de mersul ei

Comentarii

comentarii