Fără categorie

LeCTuRi de CaRaNTinĂ: Cu Alex Ștefănescu, despre păcăleli nevinovate şi despre păcăleli devastatoare

De câte ori îl întâlnesc pe Alex Ştefănescu, îmi vine să‑l pup. Asta pentru că îmi este drag. Pe de altă parte, orice întâlnire cu Domnia Sa mă lasă dator. Îl ascult, la vreo lansare de carte, şi mă umplu de viaţă şi de frumuseţe. De echilibru şi de lumina sa, a povestitorului.

Când Alex Ştefănescu povesteşte, limba română este la locul ei, ca într‑un templu. Atât bun simţ, atâta logică, atâta poezie şi revelaţie, încât mereu rămân dator…

După lansarea, la Giurgiu, a volumului „Eminescu, poem cu poem“, am avut norocul ca maestrul să accepte un interviu. Era spre seara zilei de 30 martie şi, în perspectiva unei primăveri mult aşteptate, am început discuţia noastră pornind de la păcălelile de 1 aprilie. Am discutat, am râs, apoi am devenit gravi…

 

– Chiar nu ştiu ce este mai important: să păcăleşti pe cineva sau să fii păcălit? Depinde probabil cu ce te alegi din păcăleală…

Ha! Ha! De păcălit am păcălit pe mulţi, fiindcă am imaginaţie. De exemplu, de fiecare dată, de 1 aprilie, îi păcălesc pe cunoscuţi că a căzut guvernul şi pe urmă sunt foarte supăraţi că nu a căzut.

 Acum guvernele cad repede, încât nu mai e mare surpriză…

Ha!… Da… Am fost păcălit de către nişte studente…, aveam o întâlnire cu publicul…

Tot fetele…

– Da, pentru că eu le fac declaraţii, fără să am nicio iluzie, dar îmi place această retorică a declaraţiei de dragoste… Aşa, după întâlnire am fost la un banchet şi au venit şi câteva fete şi una dintre ele zice: ştiţi că aici, în Cluj, aveţi foarte mulţi admiratori şi mai ales admiratoare… Zic – vă mulţumesc, dar ştiu că ziceţi asta ca să îmi
faceţi o plăcere! Nu, zice, să ştiţi că este adevărat, este de-a dreptul
un fenomen! Ce fenomen?!… Au apărut maiouri pe care scrie ALEX ŞTEFĂNESCU!… ALEX pe un sân şi ŞTEFĂNESCU pe celălat sân!… Ai, domnişoară, că nu vă cred!!… Şi, dintr-o coincidenţă, apare o fată care avea un tricou pe care scria Alex Ştefănescu… Fata, foarte firesc se duce, întreabă ceva la bar şi pleacă. După aia, apar alţi tineri, şi băieţii, cu tricouri cu Alex Ştefănescu. Ei, şi tocmai când eram eu mai îngâmfat, am aflat că de fapt era o farsă!

Era chiar 1 aprile?

– Da, era chiar 1 aprilie!

Şi nu v-aţi mai dat seama…

Nuu, dar orgoliul oamenilor este atât de mare încât eşti tentat să crezi ceea ce îţi convine..

 V-aţi supărat atunci?

Nuuu!

 Unii oameni se supără.

Nuu!

 Bine, acum sunt farse şi farse…

Păi, dacă îmi dă unul un pumn în cap şi spune că a fost păcăleală, nu-mi vine deloc să râd! … Dar, asta era o farsă inteligentă, care ironiza de fapt orgoliul prezumtiv al oricărui om…

 Îl exploatează puţin…

Îl exploatează! Pe de altă parte, românii sunt vaccinaţi împotriva păcălelilor…

 Dar tot nu prea le-a trecut…

Nu prea le-a trecut…Oamenii politici îi păcălesc de multă vreme şi sunt obişnuiţi să fie păcăliţi, nu se mai miră. E adevărat că le vine să râdă când sunt păcăliţi de politicieni…

 

Avem o voluptate faţă de păcăleli, noi, românii?

Nu, nu, avem o resemnare, ne-am obişnuit cu chestia asta şi suntem nepăsători. Vedeţi, un academician englez, profesor de limbi romanice la Oxford, la Trinity College – Martin Maiden – care vorbeşte româna mai bine ca noi românii, este formidabil vorbitor de limba română…, mi-a zis la un moment dat: Alex, mie îmi plac foarte multe lucruri la voi românii, dar un singur lucru nu-mi place- că sunteţi foarte risipitori! Risipiţi bani, talent, risipiţi timp, este o mare risipă de valori…

 Ne risipim chiar pe noi, până la urmă…

Da, ne risipim chiar pe noi… Şi încheie cu întrebarea: de ce faceţi asemenea risipă? Şi i-am răspuns, cu mândrie patriotică: pentru că avem de unde!

 Foarte frumos!

Da, frumos, dar numai eu ştiu ce era în sufletul meu.

 Un răspuns strângând din dinţi…

Da! Şi el a zâmbit, a înţeles intenţia mea de a salva imaginea ţării mele. De altfel, şi eu cred că în România sunt mari pierderi… Nu mă sperie atât de mult furtul, cât mă sperie risipa. Pentru că dacă cineva fură şi îşi face o casă, este o casă în plus în România. Dar, dacă fură şi risipeşte, este o pierdere ireparabilă. Şi, de multe ori, m-am gândit că situaţia din România seamănă cu situaţia în care cineva vrea să umple o sticlă cu apă, turnând dintr-o găleată, fără pâlnie…

 Contează doar s-o umple!…

Doar s-o umple! Şi foarte mult se revarsă pe dinafară. Orice acţiune din România înseamnă o risipă imensă de efort, de timp, pentru că foarte puţin din acţiunea ta îşi atinge scopul, restul se risipeşte, din cauza neînţelegerilor, a proastei organizări, a transportului prost, e o risipă foarte mare, eu mă şi mir cum nu am dat faliment ca ţară. Este de mirare!

 Constat că am început discuţia noastră mai detaşat, glumind, pornind de la 1 aprilie, şi pe parcurs am devenit gravi. Vă propun să rămânem în aceaşi tonalitate şi vă întreb: ce ne mai poate salva?

Eu m-am gândit foarte mult, mă frământă chestia asta (oftează). Cred că situaţia s-ar schimba în România dacă fiecare dintre noi şi-ar face datoria. Nu văd soluţii spectaculoase, măreţe, văd această soluţie simplă – fiecare să-şi facă datoria!

Să punem umărul fiecare!

– Fiecare! Medicul să vindece bonavi, poliţistul să aresteze… – şi hoţii să-şi facă datoria, să fure!, dar poliţiştii să-şi facă datoria, să-i prindă, să-i anihileze. Judecătorul să-i judece şi să-i condamne la închisoare…

 E o pledoarie pentru profesionalism…

Da, şi către simţul datoriei. Românii nu mai au simţul datoriei. Iar tinerilor, nimeni nu mai are curajul să le ceară să-şi facă datoria, de teamă că se poate pierde simpatia lor… Sunt şi părinţi care îşi flatează copiii, îi curtează, ca să nu-şi piardă afecţiunea lor. Profesori cărora le e frică de răzvrătirea tinerilor. Şi vine vremea când ei trebuie să se angajeze undeva şi trebuie în mod brutal să fie obligaţi să îşi facă datoria, ceea ce e foarte rău pentru ei, că nu sunt obişnuiţi să îşi facă datoria.

 Vorbim despre un cerc închis: suntem apăsaţi de faptul că ne merge prost, dar nu facem nimic ca să schimbăm ceva. Credeţi că soluţia este să mai avem răbdare, să mai treacă timp, să ne maturizăm ca democraţie, sau trebuie să se întâmple o ruptură bruscă?

Nu, eu sunt pentru a interveni, însă morala creştină şi educaţia mea de intelectual mă împiedică să fiu adeptul violenţei, nu sunt adeptul violenţei. Deşi sunt cazuri în istorie…

 Mă gândeam la a pune piciorul în prag, nu la violenţă.

Ştiu, ştiu că nu v-aţi gândit la violenţă. Dar, sunt foarte mulţi care deja se gândesc la violenţă, s-au săturat. Mişcarea legionară de ce a apărut? Tot pentru că era o nemulţumire faţă de imobilitatea parlamentului şi au apărut tineri care nu au mai avut răbdare, pentru că se mişcau prea lent lucrurile în România. Acum, nemulţumirea e şi mai mare şi tot mai des apare în dicuţie, ca o posibilă soluţie, violenţa. Nu este o soluţie, ca dovadă că şi mişcarea legionară a degenerat, până la urmă a ajuns la asasinate politice. Violenţa totdeauna are rezultate catastrofale. Dar, sunt pentru o acţiune mai fermă, pentru afirmarea unor tineri în viaţa politică, pentru eliminarea nulităţilor care împiedică acţiunea politică. Sunt, sunt într-adevăr de acord cu o atitudine mai tranşantă în politica
românească.

 

Am să închei întrebându-vă cum v-aţi simţit astăzi, revenind la Giurgiu?

La Giurgiu sunt întotdeauna bine primit, … nu ştiu de ce am acest noroc…

 Pentru că vă iubim, de-aia…

O! Vă mulţumesc! … Eu sunt un om prietenos, o fire prietenoasă, am, nu exagerez, am mii de oameni care mă preţuiesc, în toată ţara, dar şi mii de oameni care mă urăsc şi această ură nu am înţeles-o niciodată.

 Vă urăsc probabil pentru că vă invidiază… Şi nu sunt în stare să admire.

Exact, mă invidiază, dar mă simt nedreptăţit pentru că mie îmi place foarte mult să admir. Am şi spus-o odată în public: îmi place să fiu admirat, dar şi mai mult îmi place să admir! E un sentiment… are ceva înălţător admiraţia, să mă uit la un semen al meu care a făcut o performanţă, să uit de mine şi de ambiţiile mele şi să mă las dus de acest entuziasm al meu faţă de cineva… Nu este o chestie de inferioritate, dimpotrivă, este o dovadă că te ridici la înălţimea celui pe care îl admiri.

 

Vă deranjează mult cei care vă urăsc şi, într-un fel sau altul, lucrează împotriva dumneavoastră?

Să ştiţi că am suferit foarte mult. Când a apărut „Istoria literaturii române contemporane”, o carte la care am lucrat zece ani, au apărut 300 de articole, dintre care 200 erau nefavorabile şi doar 100 favorabile, deşi cartea a luat până la urmă premiul Academiei şi premiul Uniunii Scriitorilor. Dar, din cei 200 care au atacat cartea, unii au atacat-o cu ură, şi s-au spus cuvinte foarte grele. De exemplu, unul spunea: „păstrăm oricând în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit în care vom afla că Alex Ștefănescu a fost călcat de un tramvai”, … adică îmi doreau chiar moartea. … Am avut odată o întâlnire cu scriitorii, deci nu cu un public format din necunoscuţi, şi am spus următorul lucru: să admitem că această carte a mea este proastă – mulţi scriitori pot crede că au făcut o carte foarte bună şi când colo, ne dăm seama, după trecerea timpului, că a fost un eşec. Admit şi eu, cu bun-simţ, că poate e o carte proastă. Dar, dacă e o carte proastă, am muncit zece ani la ea, de ce nu mă compătimiţi? De ce mă urâţi? Normal ar fi să veniţi, să îmi puneţi o mână pe umăr şi să îmi spuneţi: săracul Alex Ştefănescu, a muncit zece ani, dar fiind el cam prost, a eşuat, ne e milă de el. Zic: când cade cineva pe nişte scări, îl urăşti pentru că a căzut pe scări sau îl compătimeşti?

 Aţi primit vreun răspuns la întrebarea asta?

M-au aplaudat!

 Ăsta ce semn este, până la urmă?

Staţi să vedeţi! Le-am mai spus aşa: faptul că mă urâţi arată că această carte are valoare, pentru mine este o dovadă clară că are valoare, fiindcă mă urâţi. Dacă într-adevăr nu avea valoare, mă compătimeaţi.

 

Ce le spuneţi tinerilor de azi, celor care, din multe motive – pe care le ştim cu toţii, nu se mai apropie de lectură?

În primul rând le spun că fiecare are dreptul să îşi trăiască viaţa aşa cum vrea. Poate unul hotărăşte să meargă în patru labe, toată viaţa, ca un animal, sau în genunchi. Dar e păcat! Asta le transmit, nu că-i dezaprob, dar le spun că-i păcat, pentru că este o viaţă unică şi este păcat să ţi-o trăieşti urât. Cine citeşte cărţi îşi multiplică existenţa, şi dau un exemplu: pomii! De ce au pomii mii de frunze? Pomii ar putea să fie doar trunchiul, de ce au frunze?… Ca să-şi mărească suprafaţa de contact cu soarele şi cu aerul! …Cine citeşte cărţi îşi măreşte suprafaţa de contact cu existenţa. Trăieşte mai multe vieţi într-una singură. Nu e păcat, când avem această soluţie simplă – să trăim frumos şi multiplu, noi să alegem să trăim urât şi unilateral? Asta le spun!

– 30 martie 2018 –

un interviu de Gelu BREBENEL, apărut în volumul “Cronica începutului de mileniu”, editura SCRIB/2018



Sursa:
http://giurgiu-tribune.ro/
Articol sursa: LeCTuRi de CaRaNTinĂ: Cu Alex Ștefănescu, despre păcăleli nevinovate şi despre păcăleli devastatoare

Comentarii

comentarii