Deloc întâmplător Noul An începe cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, căruia oamenii timpului îi spuneau și ”petrecărețul”.
Așa cum Dumnezeu a creat Lumea în 6 zile, iar în a 7-a s-a odihnit, era firesc ca după un an de muncă, de speranțe – mai mult sau mai puțin împlinite –, oamenilor să li se dăruiască o zi în care să își facă bilanțul.
O zi în care totul trebuie luat de la capăt, replanificat… O zi în care, după ce aflăm cât de mult și cât de tare am greșit de-a lungul ultimelor 365 sau 366 de zile, câte din visurile noastre s-au împlinit, pe câți oameni i-am făcut fericiți și pe câți i-am dezamăgit, cât de mult am mințit și de câte ori am fost sinceri (cu ceilalți și cu noi înșine), totul trebuie acum resetat.
Prima zi a anului Nou, este – dacă vreți – ”judecata de apoi” a momentelor trăite de fiecare dintre noi în anul ce tocmai a fost îngropat în memorie…
O zi în care ar trebui să avem curajul de a privi, peste umăr, asumându-ne toate greșelile pe care le-am făcut, în care să avem îndrăzneala de a recunoaște și de a ne cere iertare, înaintea Eului nostru suprem, față de toți cei pe care i-am mâhnit, pe care i-am disprețuit, pe care i-am urât – într-o măsură mai mică sau mai mare…
Este ziua în care am putea să ne împăcăm cu noi și cu ceilalți, acceptând verdictul instanței, fără subterfugii, fără a căuta pretexte care să ne salveze, să ne ofere circumstanțe și să ne curețe de micimea faptelor noastre… O sentință finală, fără posibilitatea de a mai face recurs.
Și totuși. prima zi a Noului An nu trebuie să fie una de penitență, ci mai degrabă de reconciliere cu noi înșine și în același timp cu ceilalți, indiferent de poziția din care urmează să acceptăm această decizie: cea de învins sau de învingător!
Iată de ce doresc astăzi, în prima zi a Noului An, să îmi plec capul în fața cititorilor și concetățenilor mei, mulțumindu-le pentru încrederea pe care au avut-o în noi, pentru îngăduința pe care au manifestat-o atunci când am mai exagerat, atunci când am mai greșit, atunci când am mai derapat în patimă, ambiții viscerale sau pur și simplu în platitudine.
Din prima zi a acestui Nou An, mă simt vinovat pentru că am reușit prea puțin din tot ce mi-am propus, în sprijinul dumneavoastră, sunt mâhnit pentru că n-am putut să descui lacătele cu care unii au întemnițat adevărul, că nu m-am legat cu lanțuri de poarta accesului la libertatea cuvântului rostit răspicat, poate din teama de a eșua lamentabil, poate din puțină comoditate sau poate câte puțin din toate astea…
Este prima zi din Noul An, în care vom păși ca pe o Golgotă, conștienți că va veni o zi, nu știm care va fi ea – și poate că e mai bine așa! –, când, la rândul nostru, vom fi răstigniți de cei care nu dau doi bani pe noi, vremelnic cocoțați în fotoliile suprasuficienței…
E prima zi a Noului An și, în ciuda tuturor asperităților apărute uneori între noi și voi, dragi concetățeni, doresc să îmi îngăduiți să vă urez, înainte de toate, să fiți sănătoși, împliniți și să vă bucurați de șansa de a nu privi niciodată cu resentimente anii petrecuți împreună, în această comunitate. Și poate (de ce nu?) va veni într-o zi vremea de a ne mândri că suntem giurgiuveni ! Așa să ne ajute Dumnezeu!
N.B.: După peste 3 decenii de presă, la ora bilanțului, în prima zi a unui Nou An, îmi amintesc cu oarece resemnare, de cuvintele regretatului om de teatru Radu Beligan, după ce tocmai primise în dar un tort de ziua sa de naștere (14 decembrie): „Cu cât tortul nostru de aniversare are mai multe lumânări, cu atât avem mai puțin suflu să le stingem…”
(Florian TINCU)