Azi, întors acasă mai devreme, am încercat sa culeg înainte de furtună cireșul ce, de unul singur, “innobilează” foioasele din curtea mea.
Odată început culesul, o dorința de neoprit, inexplicabilă, apărută undeva printre și de printre frunze, mă făcea să mă cațăr mai sus, tot mai sus, vrând sa culeg cele mai de sus, mai inaccesibile cireșe. Orice risc era acceptabil in beția urcușului. Totul, pentru cea mai de sus, cea din vârful cireșului, cea mai aproape de cer și de soare.
Și, in urcușul meu, lăsam nepăsător in spate rubiniile și proaspetele cireșe ce atârnau la poalele copacului pentru a le culege pe alea! Pe cele de sus, pe cele inaccesibile.
Numai că… alea inaccesibile… cu cât erau mai inaccesibile, cu cât erau mai sus, cu atât erau mai bătute de soare, mai mâncate de insecte și de viermi și mai putrezite. Și nici n-am ajuns la Cireașa cea mai de sus… pentru care încă mai am frustrarea că n-am atins-o, n-am cules-o, in timp ce aproape le-am uitat pe cele proaspete și rubinii de jos.
Nu știu alții cum sunt… dacă toți avem aceleași porniri. Nu Stoi. Sper sa nu. Dar amintindu-mi de moto-ul olimpic Citius, Altius, Fortius… cred că cei mai mulți dintre noi poartă încă ascunsă adânc in suflet lăcomia înălțimii ce i-a fost fatală lui Icar și lăcomia recunoașteți și invidia criminală a lui Cain. Nu suntem oare toți urmașii lui Cain?
Și toate astea de la o cireașă putrezită.
Dan MV Chitic – Telegram