Vânătoarea a fost una dintre marile pasiuni ale fostului preşedinte comunist Nicolae Ceauşescu, iar partidele la care participa, prăzile şi numeroasele sale trofee au devenit de-a lungul timpului subiecte ale unor anecdote pline de controverse.
Nicolae Ceauşescu şi faimoasele sale partide de vânătoare. „Vedeţi? V-am făcut planul la carne!”
În 1976, la una dintre aceste partide a fost invitat să participe antrenorul Bela Karolyi, recompensat astfel pentru performanţele pe care lotul de gimnastică al României, pe care îl coordonase, le-a obţinut la Jocurile Olimpice de la Montreal (trei medalii de aur – Nadia Comăneci, două de argint şi trei de bronz).
În cartea sa autobiografică, numită „Fără teamă: puterea, pasiunea şi politica unei vieţi în gimnastică”, publicată în SUA în 1994 şi în România în 1995 (Editura Olimp), Bela Karolyi a dezvăluit episodul tragic petrecut la vânătoarea la care a participat împreună cu fostul dictator.
„În România, să supravieţuieşti era totul. În 1976 am văzut un om schilodit şi omorât de un urs. A înţelege România anului 1976, teama pe care o exercita partidul de guvernământ, înseamnă a înţelege de ce m-am gândit de două ori înainte de a ucide fiara, riscând astfel să fiu la rândul meu omorât de preşedintele Ceauşescu, pentru că distrugeam un monument al naturii”, relata Bela Karoly, în volumul autobiografic.
Bela Karolyi, pe coperta cărţii „Fără teamă: puterea, pasiunea şi politica unei vieţi în gimnastică” (1994). Sursa: amazon.com
Vânatul important, rezervat elitelor
După ce, în 1976, Nicolae Ceauşescu i-a acordat Ordinul Muncii – Clasa I, pentru performanţele echipei olimpice şi ale gimnastei Nadia Comăneci, Bela Karoly fusese invitat de prim-ministrul Gheorghe Mauer să îi însoţească pe preşedinte şi pe mai mulţi demnitari la o partidă de vânătoare, într-o rezervaţie accesibilă doar înaltelor oficialităţi.
Plăcerea vânatului, scria Karoly, era destinată în primul rând elitelor politicii, iar antrenorul lotului de gimnastică nu făcea parte din ele, astfel că fusese lăsat în zona periferică a formaţiei, amintindu-i-se că animalele de anvergură erau rezervate celor din linia întâi. În aceleaşi locuri, îndepărtate de perimetrul unde vânătorii aşteptau prada gonită de hăitaşi, mai rămăsese un pădurar care ajutase la pregătirea vânătorii.
După mai multe ore petrecute în pădure, la un moment dat, Karoly l-a zărit prin binoclul său pe pădurarul aflat câteva zeci de metri de el. Acesta dormea sub un pom, cu arma agăţată deasupra capului, de o creangă.
„Imediat am zărit şi ursul. Nu o să uit niciodată expresia acelui urs, mărimea şi puterea lui. Ieşise din liziera pădurii, la o depărtare de câţiva metri de pădurar. Îl privea în tăcere. Îi urmăream mersul împleticit în jurul pădurarului şi mă rugam în gând ca omul să rămână adormit, deci invizibil pentru urs. Din nenorocire, pădurarul s-a trezit brusc. A văzut imediat ursul şi a rupt-o la fugă, ceea ce a constituit o mare greşeală. Urşii nu atacă decât dacă ei sau puii lor sunt în primejdie. Un urs poate alerga cu o viteză de circa treizeci de kilometri pe oră. Pădurarul nu a avut nici măcar şansa de a-şi folosi puşca. Eu am avut-o”, scria Karoly.
Sfâşiat de urs sub privirile lui Karoly
Antrenorul relata că, în timp ce se pregătea să ochească animalul, i-a trecut prin minte că avea ocazia de a-l salva pe bătrânul urmărit de acesta, însă ştia că va fi aspru pedepsit pentru că nu avea dreptul să tragă într-un animal care nu îi fusese rezervat lui.
Până la urmă, nu a mai putut împuşca ursul, care deja se năpustise asupra pădurarului. S-a apropiat în goană de el, trăgând focuri de armă în aer pentru a-l speria. În scurt timp, ursul se retrăsese în pădure, după ce-şi lăsase victima în pragul morţii.
„Viaţa omului nu mai depindea decât de un fir de păr. Ursul îl scalpase cu o singură lovitură, îi secţionase trupul încât toate organele vitale erau expuse vederii şi-i smulsese complet braţul din umăr, în mai puţin de câteva minute. Abia după 20 de minute au sosit ajutoare. Mi-a fost imposibil să-i opresc hemoragia, nu era nimic prin preajmă pentru a-i aduna corpul la loc. Nu am putut face altceva decât să-i strâng mâna. A murit câteva minute mai târziu. Iar vânătoarea a continuat”, relata autorul.
Bela Karolyi şi soţia sa Marta Karolyi, cuplul de antrenori care a făcut istorie în România şi în Statele Unite ale Americii au devenit cunoscuţi în urma performanţelor obţinute în anii ´70 de lotul naţional de gimnastică al României, pe care l-au pregătit şi a gimnastei Nadia Comăneci. La începutul anilor ´80, soţii Karolyi au rămas în Statele Unite ale Americii, unde au cunoscut consacrarea şi ca antrenori ai lotului de gimnastică feminină al SUA.
Faimoasele vânători ale lui Ceauşescu
Nicolae Ceauşescu avea o colecţie impresionantă de arme, multe primite în dar de la oaspeţii săi, în timpul vizitelor de stat. Una dintre puştile sale de colecţie, pe care o folosea la vânat, fusese fabricată în 1933 pentru regele Carol al doilea. Cel mai mare mistreţ ucis de Nicolae Ceauşescu a fost un avea 300 de kilograme şi a fost împuşcat în 1978 din pădurea Ciornuleasa, judeţul Călăraşi.
O legendă spune că Nicolae Ceauşescu a ucis cel mai mare urs din România, de peste 400 de kilograme, deşi acesta fusese crescut în captivitate, doar pentru a depăşi un record stabilit de Iosip Broz Tito, dictatorul sârbilor.
Nicolae Ceauşescu a deţinut recordul mondial o perioadă de zece ani cu un trofeu la coarne de cerb obţinut în 1980, în munţii Vrancei, informa revista Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România. Ceauşescu a obţinut aproape 400 de medalii pentru succesele sale în partidele de vânătoare, deşi unele dintre realizările sale au fost contestate.
Ultima vânătoare la care a participat Nicolae Ceauşescu a avut loc în 10 decembrie 1989 în pădurea Ogarca, din cadrul Ocolului Silvic Ghimpaţi, relata Vasile Crişan, în cartea sa, „La vânătoare cu Ceauşescu”.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Secretele „armatei chiaburilor”. Viaţa soldaţilor români în detaşamentele de muncă din comunism
Mărturii rare despre Armata Roşie din România comunistă. De ce românii îi urau pe ostaşii sovietici
Reflectorul de Sud