– Mă, un singur lucru nu înțeleg. De fapt, îl înțeleg, dar tot mă enervează. Mă, de ce a fost nevoie să se întîmple acum? De ce avem noi ghinionul ăsta? Nu putea naibii să se întîmple peste douăzeci – treizeci de ani, cînd pentru noi oricum n-ar mai fi contat? De ce, mă, pe vremea noastră? Cum pana mea avem noi ghinionul ăsta?
Trag din țigară, scutur înțelept din cap pe întuneric și-i dau dreptate. Sînt pe balcon și vorbesc încet cu el la telefon, să nu trezesc toată familia. Am prostul obicei să vorbesc tare, fără să-mi dau seama. Sînt și un pic tare de ureche. Și un pic prost de gură. Combinația ideală.
E unu noaptea în miezul căldurii de vară din București. Încă n-a ajuns la noi canicula aia de infern care în momentul de față sufocă vestul Europei. Auzi tu, 40 de grade la Londra. Sărăcuții. Să sufere, mama lor de imperialiști. O să suferim și noi săptămîna viitoare. E unu noaptea în toiul verii și eu fac ce fac puțini oameni la ora asta. Stau de vorbă la telefon cu prietenii. În noaptea asta cu P., prietenul meu aproape civil. Unul din prietenii mei aproape civili.
Nu, să nu mă înțelegeți greșit. N-am sunat eu. Nu sînt chiar atît de nebun la cap. El e. Dar îl iert și îl înțeleg. Și de fiecare dată îi răspund la telefon. Și de fiecare dată vorbim cîte o oră.
Evident că e un pic ciupit, altminteri n-ar suna, de prin tot soiul de străinătățuri unde îl mînă meseria lui de aproape civil aproape leneș, în marginea rezervei, retragerii, cum i-o zice acolo la ei. Dacă n-ar fi ciupit, n-ar trece peste manierele scorțoase pe care le are de regulă și n-ar suna în toiul nopții. Nici un om normal la cap nu sună la unu noaptea, cu excepția momentelor cretine din viață cînd te scoală vreun neam din somn să te anunțe că a murit cineva apropiat.
Deci e clar. P. e ciupit. Dar în nici un caz beat. Vocea îi este cristal. Dar mai ales gîndirea îi este cristal. Nu se încurcă în cuvinte. Nu are mintea paradită de aburi. Nu pierde ideile. E la fel de elaborat, chiar mai elaborat decît atunci cînd e treaz complet. E șarp și 100% capabil să croșeteze idei. Ceea ce și face, aproape non-stop, o oră la telefon. Ca un soi de terapie. Ca un soi de spovedanie. Probabil știe că nu spun la nimeni, cu excepția voastră, dragii mei cititori, multitudini de urechi avide de secrete inutile. Un fleac. L-am dat la gazetă. E ca și cum n-ar ști nimeni.
Pentru P., să țină la băutură și să aibă mintea cristal chiar și în condiții modificate de conștiență e un fleac. Face parte din fișa postului. Fiind din ăia old school, de-au bălăurit pe văi pustii, prin diverse teritorii inamice, cu misiune aproape civilă, ani de zile la rînd, una din primele chestii pe care le învață la școala aia a lor de civili e să bea. Cu folos. Cu metodă. Cu rezultate. El se preface că e beat. Ăilalți mușcă momeala și varsă ce au de vărsat.
Nimic special, doar meserie de aproape civil. Și o face de-o viață întreagă. Și în exercițiul funcțiunii, cît și de drag, pe persoană fizică. De plictis, de poftă, de nervi, de furie. Cum beau de regulă oamenii în civilie, în timpul liber. Acuma e foarte probabil să fie în civilie. Măcar pentru simplul fapt că m-a sunat în crucea nopții, la unu noaptea. Nici măcar șpionii nu sună la unu noaptea. Doar prietenii.
– Mă, un singur lucru nu înțeleg. Înțeleg că e lucrătură. Înțeleg pentru ce e făcută. Înțeleg că e gîndită din timp. Înțeleg că e inevitabilă. Putem noi să ne punem și-n cur, și-n cap, tot o să se întîmple. Gata, se schimbă joaca, e clar. Mă da nu înțeleg de ce pe timpul nostru, bre? De ce nu putea, dom’le, să se întîmple mai încolo, să ne lase și pe noi în pace să ne trăim viața? Să fim și noi un pic ca ei, să ne plimbăm, să ne bucurăm de bunăstare, să facem ce-au făcut ei două-trei generații la rînd? Mă, tu știi cît e benzina aici? Te dor ochii, sociologule. Doi și doi, doi și trei litrul. Mă costă să mă plimb dintr-un cap în altul al țării ăsteia ca și cum m-aș da cu avionul.
Trag din țigară, încuvințez tăcut și înțelept din cap și-i dau dreptate, pe întuneric.
Da, dragul meu aproape civil, așa e. Ai perfectă dreptate. Nu ești prost deloc. Ai citit cum trebuie situația. Nici eu nu sînt. Înțelegem amîndoi cum stau lucrurile. E ordin pe unitatea globală, stelară, galactică să punem stop jocului și să ne reînvățăm să stăm naibii pe cururile noastre acasă. Să nu ne mai fîțîim atît. Să nu mai consumăm atît. Să nu mai umflăm atît sărăcia aia de amprentă ecologică.
Mai puțină benzină, mai puțin lapte de la vaci, mai puțină carne și belșug. Poate chiar și mai puțină respirație. Că au scris ăștia la gazeta globală că sîntem prea mulți și că dăunăm la ecosistem chiar și atuncea cînd respirăm. Deci mai ușor cu respiratul, medievalilor, că dăunează grav sănătății Pămîntului.
Ecologia înainte de toate. Gîndăcelul de stepă are precedență în fața meltenilor de noi. Noi oricum sîntem melteni. Gîndăcelul de stepă primează. Ah, cîtă perfecțiune în aripioarele alea ale lui translucide. Să moară meltenii, să nu mai respire. Să salvăm gîndăcelul de stepă.
E mișto, bre medievalii mei bre. O să fie bine. Se prefigurează o post-democrație foarte statică și foarte virtuală. Adică o să stăm acasă și o să băltim în fața ecranului, în realitatea virtuală, cu mufa de la Internet băgată direct în sistemul nervos, legați în chingi de fotoliu, consumînd pastă de greieri și șnițel de lăcuste. În mod sustenabil și înțelept. Viitorul sună bine.
Statele non-occidentale deja se străduie să iasă din această capcană ideologică, să-și vază în continuare de consumul lor nesustenabil, de hidrocarburile lor și de amprenta lor nesănătoasă. Chinezi și indieni și ruși și turci și iranieni și saudiți și argentinieni, toți se îngrămădesc să părăsească obiectivul, să fugă afară din lagăr, la libertatea nesustenabilă.
Dar noi, ăștia, din clubul de la Soros și de la FMI și de la FBI, noi cam sîntem prinși în capcană. Ne-am băgat în joc, acuma jucăm, la marginea Imperiului, de partea ecologică a istoriei. Că doar n-om fi putiniști, să părăsim incinta la nici douăzeci de ani după ce-am aderat cu atîta entuziasm la ea.
E simplu. Ordinul pe unitate e clar. Stăpînii noștri gîndesc mai foarte superior și mai foarte perfect decît noi și le-a intrat clar în cap că stricăm planeta și că trebuie să luăm o pauză de la bunăstare și de la mobilitate. Gata cu belșugul. Gata cu carnea de vită nesustenabilă. Gata cu fîțîiala iresponsabilă de-a turiștii risipitori pe toată planeta.
Prea au devenit aeroporturile, fostele catedrale ale elitei globale, niște mediocre autogări de provincie, în care milioane de melteni globali își fîțîie fantasmele lor aspiraționale de la un punct turistic magic la altul, în bicisnicia lor de would-be clasă de mijloc. Din Paris în deșertul Namibiei și de la Barcelona la Florența, apoi țușt o fugă pînă în Brazilia, pe urmă în Maroc, la Bangkok, la Istanbul, în Islanda, în Insula Paștelui, la Machiu Pichiu și pe urmă o pauză de odihnă aproape de casă, în Alonissos.
V-am spus cît de mișto e în Alonissos? Vă spun degeaba, că n-o să mai ajungem așa ușor acolo. O să redevină o insulă pentru premianți, pentru bogătani, pentru elita sorosistă neo-medievală a acestei planete pe cale de remedievalizare.
Fiecare la ograda lui, neo-iobag lipit de moșie, de cei 30-50 de kilometri de țarină locală. Atîta cît îți permite să te deplasezi sărăcia aia de automobil ecologic și electric și sustenabil și mai ales foarte, foarte limitat la numărul de kilometri. Din fabrică limitat, să nu care cumva să ne vină vreun gînd de libertate și de dat cu mașina prin continent.
În rest? Uitați Mykonos și Valea Regilor și babardeala ieftină din Tailanda. Nici măcar în Thassos n-o să mai ajungeți, sărăntocilor. Nici în Halkidiki. Că sînteți săraci și nu meritați să aveți dreptul să vă fîțîiți iresponsabil și nesustenabil pe fața acestui pămînt unde doar elita trans-națională, trans-globală și în curînd chiar și trans-umană are dreptul să se fîțîie.
Da, prietenul meu aproape civil. Așa e, ai dreptate. Da, planul e simplu. Da, deja planul e pus în aplicare, indiferent de cît de mult ar protesta hoardele de medievali care vor să meargă în Thassos în continuare. Da, o să ne cam bage la coteț. Chestia aia cu Covidul a fost doar așa, un soi de repetiție generală, să vadă dacă oile placide acceptă să intre în țarc la iernat – cu multă poftă – sau dacă e nevoie să se pună cu bulanul convingerii pe noi.
Deocamdată am fost pașnici, am acceptat să fim oi și să ne domesticim. Nici măcar n-a fost nevoie de bulan. Am ascultat și am intrat la coteț fără nici un pic de scandal. Ne-au convins doar din harneală. Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate.
Ah, ce-o să ne-o mai controlăm de-aici încolo. V-am spus că benzina e doi și doi, chiar doi și trei? V-am spus cît o să vă coste să ajungeți pînă și în amărîtul ăla de Thassos? V-am spus că în Barcelona localnicii sînt supărați pe hoardele de turiști, vor să scape de ele? V-am spus că e păcat și rușine și chiar penal să mîncați carne de vită, că se supără Greta?
Vai, ce bine o să fie. O să vă placă. Mie deja îmi place.
Da, dragul meu prieten aproape civil, care la beție chiar recunoști că ai fost aproape civil o viață întreagă. Ai perfectă dreptate. O să ne bage ăștia la coteț numa-numa. Cei mai puternici oameni ai lumii au luat această decizie. Și au suficientă putere, suficiente resurse, atît de bani, cît și de ideologie și de control al violenței, încît să-și ducă la bun sfîrșit planul de reformă globală.
Că-i zice Macron, că-i zice Trudeau, Biden, Soros, Bildenberg, Young Global Leaders, World Economic Forum, Davos, CIA, FBI, Schwab, Rothschild sau pur și simplu “ăia”, contează mai puțin. Cert e că e un mare miros de rahat ideologic în aer. Din ce în ce mai puternic, care îmbîcsește mințile din ce în ce mai multor tefelei naivi, dar activiști. Ce pun botul cu entuziasm la toate harnelile ideologice de spălare pe creier ale “ălora”.
Don’t get me wrong. Și noi am fost tefelei la vremea noastră. Și noi am pus botul la toate harnelile celor care ne-au spălat pe creieri în anii ‘90 – 2000. Doamne, ce ne-am mai dus după fentă. După toate fentele politrucilor globaliști sorosiști din acele vremuri, pleși și liiceni și patapievici și alți civili deosebiți.
Și eu m-am dus după fentă. Și tu te-ai dus, P., prietenul meu aproape civil care mă suni la orele unu noaptea să mi te plîngi biblic și gilghameșian că se dărîmă lumea din jurul nostru, că n-o să mai avem libertatea pe care am avut-o pînă acum.
Doar că, spre deosebire de tefeleii din ziua de azi, la un moment dat noi ne-am dat cam seama că am fost păcăliți și spălați pe creieri și soroșijați ca la Nufărul. Ne-am făcut oameni mari, cinici și înțelepți. Și ne-am enervat cît de ușor am fost păcăliți. Și am început să spunem celorlalți prin ce spălare pe creier am trecut.
Mai ales eu am spus, căci P. prin natura meseriei e obligat să fie discret, să-și țină gura, chiar și la băutură. Mă rog, ne-am enervat degeaba, am spus lumii degeaba. Căci între timp diviziile lui Soros au trecut la generația următoare, să-i spele pe creier pe noi tineri ai globului, să salveze gîndăcelul de stepă. Soros are resurse infinit mai mari decît bieții de noi. E mult mai eficient. Chiar îi iese planul.
Așa e, dragul meu prieten aproape civil. Am pus botul. Așa e, dragul meu aproape civil. Nu mai sîntem tineri. Îmbătrînim. Și o să ne ia ăștia și bruma de libertate de care începusem să ne bucurăm de ceva ani încoace. Tu ceva mai devreme, că erai în misiune și aveai voie să călătorești prin străinătate chiar și cînd era cu vize. Eu ceva mai tîrziu, după ce am dat de oareșce bani și de oareșce bunăstare, făcînd sondaje la civilii de politicieni. Mama lor. Clienți deosebiți.
Da, dragul meu prieten aproape civil. Am avut ghinion. Și noi doi, pe persoană fizică. Dar mai ales noi toți, ca țară. De fiecare dată am ajuns prea tîrziu la banchetul celor bogați.
Mama ei de viață, de două ori am băgat capul în tablou prea tîrziu, cînd se strîngeau tacîmurile și se măturau firimiturile de pe masă.
Prima dată, cînd am intrat în Uniunea Europeană. Prea tîrziu. Ultimul val. Căruia mai mult i s-a luat, decît să i se dea. Spre deosebire de valul anterior de sărantoci acceptat la masa bogaților, Irlanda și Spania și Portugalia și Grecia. Cu acest val anterior de rupți în fund, bogații Europei au fost mai generoși. I-au lăsat să construiască. Nu i-au supt atît de mult.
Neocolonialismul cu grecii și cu spaniolii a fost ceva mai blînd. Nu le-au pus tot soiul de condiționalități absurde, de fapt pretexte mai mult sau mai puțin transparente de a-i ține la subsol, în condiția de slugă de rang secund. Pe ei i-au lăsat să facă autostrăzi și infrastructură. Pe noi nu. Între timp, s-a terminat banchetul, n-au mai fost atît de generoși cu slugile. Gîndăcelul de stepă a început să prevaleze în fața motorului turbo la care visăm cu toții.
Deci prea tîrziu pentru noi o dată, la intrare, în 2007. Dacă intram în 1990 sau în 2000, mai apucam ceva. Așa, doar firimiturile. Și chiar și alea cu condiționalități și cu MCV și cu Schenghen nicht. Cetățeni de mîna a doua. Slugi de calitate inferioară.
A doua oară acuma, recent, zilele astea, anii ăștia, de cînd cu gîndăcelul de stepă și cu mania sustenabilității. Să salvăm planeta. Adică, de fapt, în termeni geostrategici cinici și reali, să găsim un pretext nobil și moral prin care să-i rușinăm pe sărăntoci, să-i convingem să rămînă în condiția lor de slugi. Să nu care cumva să îndrăznească să scoată capul, să aspire să-i ajungă din urmă pe stăpîni. Miezul Imperiului. The core rich states.
Țările bogate și puternice au avut voie să încalce orice regulă. Să jefuiască, să cucerească, să asuprească, să exploateze, să polueze, să fie nesustenabili generații la rînd. De ce? Simplu. Pentru că au putut. Dreptate să fie, dar nu pentru căței.
Iar acuma, cînd s-au văzut cu sacii în căruță, dar mai ales cu poziția amenințată de sărăntocii aspiraționali, au găsit de cuviință să schimbe regulile jocului. Să fie bine tot pentru ei. S-au urcat în podul privilegiat al bogăției și, odată cocoțați acolo, dau cu piciorul la scară, cu ajutorul Sfintei Greta Trotineta și a gîndăcelului de stepă, să nu se mai urce și alții pe ea.
Simplu. Elementar. Un plan genial. Care chiar o să le iasă.
Da, dragul meu prieten aproape civil. Ai dreptate. Avem ghinion. Generația noastră de sărăntoci aspiraționali a băgat capul în sala de mese, a apucat să miroasă mîncarea cea gustoasă, și-atît. Cînd să ne așezăm și noi la masă, la ospăț, gazdele ghiftuite au decretat: gata cu festinul, intrăm în post.
Am mîncat prea mult, ne-am îmbuibat, acuma post și rugăciune. De-aia premium, ecologică. Și pentru noi, sătuii și privilegiații istoriei. Dar mai ales pentru voi, sărăntocii. Să nu care cumva să faceți greșeala să vă îmbuibați și voi. Că uite ce ficat albastru avem, de cînd sîntem stăpînii lumii. N-are rost să deveniți și voi stăpîni. Lăsați-ne doar pe noi să ducem această grea, ah cît de grea povară.
Chinezii nu acceptă această harneală. Nici indienii. Nici brazilienii. Nici rușii. Nici iranienii. Acuma, mai nou, au început să zică pa clubului Soros și turcii, și argentinienii, chiar și arabii saudiți. Trec cu toții de partea cealaltă, de partea jumătății mari de planetă, unde încă e voie să îndrăznești să-ți dorești să fii bogat și îmbuibat și stăpîn să mergi cu mașina cu benzină, cu motor turbo.
Însă noi, în bicisnicia noastră, ca un cîine jigărit de la marginea Imperiului, sîntem deja prinși ca musca în chihlimbarul istoriei, captivi planului de salvare a gîndăcelului de stepă. Și a intratului într-un virtuos post social de remedievalizare.
Da, dragul meu prieten aproape civil. Măi P. măi, mama ta de civil. Și tu ai contribuit, cu slabele-ți puteri, la această dependență a țării noastre de stăpînii globaliști. Le-ai suflat o meserie întreagă în pînze. Și tu, pe persoană fizică. Și tot sistemul din care faci parte.
Iar acum, cînd vezi că de fapt o să suferim cu toții, și civili, și non-civili, a dat tristețea peste tine. Așa se întîmplă, dragule, cu voi ăștia, cu sec… Pardon, cu aproape civilii. Încep prin a fi entuziaste cozi de topor globaliste, tineri și vîrtoși și naivi dulăi de pază ai Imperiului în aceaste gubernii aproximative de margine de Imperiu, recent achiziționate, care se lasă greu călărite.
Și apoi, cînd ajung spre termenul de expirare, cînd nu mai au putere și încep să fie înlocuiți de noile generații de dulăi entuziaști, dau remușcările peste ei. Devin încetul cu încetul, pas cu pas, cum ar zice stăpînul tău vremelnic guvernator, niște triști și dezamăgiți patrioți naționaliști, primitivi și medievali.
De la Liiceanu la Vadim Tudor în trei pași, cinci avansări și treizeci de ani de meserie aproape civilă. Cariera voastră explicată pe scurt, într-o frază.
Ăsta e mersul lucrurilor. Așa se întîmplă cu cîinii de pază. Auzi, dragă P., știi cumva versurile alea din Pink Floyd? Din albumul Animals, cîntecul The Dogs. Fii atent aicea. Fii atent cum sună. Fix descrierea fișei postului tău. Te recunoști, P.?
You gotta keep one eye looking over your shoulder
You know it’s gonna get harder, harder and harder as you get older
Yeah, and in the end, you’ll pack up and fly down south,
Hide your head in the sand, just another sad old man,
All alone and dying of cancer,
And when you lose control, you’ll reap the harvest you have sown,
And as the fear grows, the bad blood slows and turns to stone,
And it’s too late to loose the weight you used to need to throw around,
So have a good drown as you go down all alone, dragged down by the stone
Hai, lasă, P. Nu mai plînge la unu noaptea, să mă ții o oră la telefon, să-mi spun cîtă dreptate am, de fapt. Lasă, că prea încingi firul. Prea consumi minutele din roaming. Hai, lasă, că o să fie bine, o să se rezolve lucrurile cumva. Știi prea bine că te înțeleg și că-mi ești prieten. Dar hai să vorbim față în față, la ore mai rezonabile, cu o sticlă de vin în față, nu ca nebunii la unu noaptea. Vii tu înapoi în țară, să ne remedievalizăm împreună.
O să fie bine. Vom bea încet și trist, în amintirea vremurilor în care tu erai tînăr și șpion, iar eu tînăr și prost. Vom ridica inutile ode vremurilor în care aveam voie să mergem în Alonissos și cînd visam că o să ajungem în Islanda, Argentina, Japonia și Bahamas. Mai ales în Argentina, să călărim prin pampas, ca niște grinco de pseudo-gauchos ce sîntem: grași și melteni și puhavi și aspiraționali.
Da, dragul meu prieten civil. Aproape civil. O să vii înapoi în țară. Și o să jelim o lume pe cale să apună, la o sticlă de Sangiovese. Poate chiar două. Poate chiar patru. Cinci…
Hai, că o să fie bine. Copiii noștri o să fie spălați pe creier să salveze gîndăcelul de stepă, să-și accepte condiția de slugă entuziastă. Deja au început să aibă creierele netede. I-au educat noi liiceni ai acestor vremuri cum trebuie. Își închipuie deja că vor salva ei lumea, le fel cum ne-am amăgit că o salvăm și noi, la vremea noastră. O să fie bine. O s-o salveze numa numa.
Cît despre noi? Ce pot spune despre noi, despre relația noastră autentică, sinceră, ca de la sociolog la aproape civil, doi prieteni inteligenți, dar triști? Un fleac. Ne-au ciuruit. And when you lose control, you’ll reap the harvest you have sown. So have a good drown as you go down all alone, dragged down by the stone.
Cîte sticle de Sangiovese ziceai să aduc? Sau mai bine vii tu la mine, că am balconul plin de sticle de vin, încă nedesfăcute? Am vin imperialist, deosebit, scump, de-ăla de bea pînă și Bill Gates. Numa bun de desfăcut într-o asemenea situație deosebită: să sărbătorim sfîrșitul lumii. As we know it.
Non Jef, t’es pas tout seul
Mais arrête tes grimaces
Soulève tes cent kilos
Fais bouger ta carcasse
Je sais qu’t’as le cœur gros
Mais, faut le soulever Jef
Non Jef, t’es pas tout seul
Mais arrête de sangloter
Arrête de te répandre
Arrête de répéter
Qu’t’es bon à te foutre à l’eau
Ou qu’t’es bon à te pendre
Non Jef, t’es pas tout seul
Mais c’est plus un trottoir
Ça d’vient un cinéma
Où les gens viennent te voir
Viens, viens Jef, viens