Legendă vie a acestui oraș, la 89 de ani, reputatul croitor Călin BUCUR ”croiește” cu har povestea vieții și a lungii sale cariere…! (Prima parte)

 

Cu câțiva ani în urmă scriam despre ultimul meșter croitor al acestui oraș, celebrul Călin Bucur, un om ce și-a dedicat întreaga sa viață profesiei de a-i îmbrăca pe oameni. Așa cum ne declara, au trecut 76 de ani de când a pus pentru prima dată acul și degetarul în mână.

Recent meșterul Bucur a împlinit 89 de ani de viață, un moment emoționant atât pentru el,  pentru cei apropiați lui, cât și pentru cei ce-l cunosc și îl respectă.

Ziua sa de naștere a fost pentru mine un lait motiv ca să-i solicit să  „croiască” pentru noi, din cufărul său cu amintiri, povestea vieții sale și a lungii sale cariere profesionale, ce nu s-a încheiat nici până astăzi…

„M-am născut în această lună, iunie, în data de 17, în anul 1935, în comuna Gogoșari, într-o familie de țărani gospodari, respectați de ceilalți consăteni.

În 1947, după terminarea celor cinci clase, m-am îndreptat, așa cum se obișnuia la acea vreme, către o meserie – povestește meșterul Bucur.

Aveam 12 ani și 6 luni…Era perioada foametei ce cuprinsese toată țara, imediat după război, în anii1946-1947. Tata m-a dus la oraș, la un croitor vestit pe vremea aceea, meșterul Garabet Acit, un croitor  profesionist, armean la origini, ca să învăț meserie. De fapt cred că îl chema Hacit,  dar îi greșiseră, probabil, ăia numele în certificat…

Meșterul avea în permanență la el în atelier, 6-7 ucenici.  Atelierul funcționa pe strada Vasile Alecsandri nr. 1, o stradă ce și-a păstrat numele până astăzi.  Armenii reprezentau la acea vreme o comunitate importantă în Giurgiu,  fiind  renumiți în domeniul manufacturilor, mai ales al țesăturilor, al croitoriei…Unul dintre aceștia avea chiar și o fabrică de țesături la acea vreme… După comunitatea evreilor, armenii erau pe locul 2 sau 3 ca oameni de afaceri, ca negustori…Cu toții ajunseseră aici după ce fuseseră masiv deportați în timpul războiului…

Parcă tăind în minte pânza amintirilor cu o foarfecă imaginară,  meșterul Bucur, ca o Șeherezadă a timpurilor noastre, și-a continuat croiul povestirii sale…

Munceam mult, deși eram cu toții doar niște copii.  Munceam fără odihnă de la 6 dimineața până la doisprezece, unu noaptea.  Băiatul meșterului Garabet, care era mai mic cu un an decât mine, nu avea niciun privilegiu în plus față de ceilalți din atelier.  Nu se făcea nicio diferență între el și noi. Cu toții aveam același tratament, eram la fel exploatați, zilnic…Nu exista clipă de răgaz. Nici pauză de masă…Mâncam în atelier, pe unde apucam, într-o mizerie de nedescris.

Știu că s-au perindat destui copii pe acolo la acea vreme. Numai eu am numărat vreo 18, însă niciunul nu a rezistat mai mult de patru luni de zile. Anii au trecut și după patru ani, tatăl meu, neștiutor de carte, a venit să îi ceară meșterului să mă facă, așa cum le fusese învoiala, calfă. Însă meșterul l-a amânat spunându-i că mi-ar mai trebui vreo 4-5 luni de zile de lucru în atelier…O șmecherie de-a lui, ca să mai tragă puțin de timp și să mă mai muncească o vreme.  

Deși eram trecut pe ștatul său de plată, nu am primit niciodată, niciun ban…Nu am văzut vreodată de la el o para chioară! Spunea că mâncarea (chestia aia groaznică, pe care ne-o  punea în fiecare zi pe masă) și instruirea pe care ne-o dădea , costă bani.  Era un om zgârcit  și tare hain…

În tot acest timp ne mai duceam și la școală, la profesională, căci doream să învățăm și puțină carte. Deseori însă nu ne lăsa să ne ducem la ore, ca să muncim la el în atelier.  Odată, vreo doi din ăia de erau la putere, comuniști, au venit și l-au întrebat de ce nu mergem la școală mereu și de ce absentăm…Garabet  le-a spus că nu ne ducem de ai dracu ce suntem și că habar n-are unde ne ducem noi, atunci când el ne trimite la școală.

Ajunsesem deja în anul trei, de când mă aflam la el și erau ultimele două-trei săptămâni, de școală…Însă el nu ne-a mai lăsat să mergem la cursuri. Din păcate, pentru că lipsisem cam mult de la cursuri, atunci când am mers să ne ridicăm diplomele, atât eu cât și fiul meșterului Garabet, am aflat că cei din conducerea școlii ne-au exmatriculat pentru absențe și astfel am pierdut șansa de a primi o diplomă de absolvire.

 A fost o perioadă de mare suferință, foarte grea…Eu proveneam dintr-o familie cu opt copii.  Ai mei, deși  nu o duceau prost, căci aveau animale, aveau vacă, teren,  se descurcau, fiecare dintre noi trebuia să facă ceva pentru ca  mai apoi să se poată întreține atât pe el cât și familia sa…Așa erau regulile atunci. Supărat de modul în care se comportase meșterul Garabet cât și de cum ne trata, ca pe niște sclavi, i-am  mărturisit la un moment dat mamei mele, cât de greu o duc eu în acel atelier, câte ore lucrez pe zi. Mi-aduc aminte,  de parcă ar fi fost ieri, cum mama, după ce  a oftat, m-a privit cu ochii umezi și mi-a zis: „Așa e viața la stăpân dragule…până nu ești mic, nu poți să ajungi mare!” 

Toată viața  mea nu am să uit aceste vorbe. ”Suferă și Dumnezeu o să aibă grijă de tine” – mi-a mai zis ea. 

Ba chiar m-a întrebat dacă vreau să vin înapoi la țară, însă dându-mi exemplu de alți copii ca mine care s-au întors și de care  cei din sat râdeau  de ei. La final, cunoscându-mă cât eram de orgolios, de ambițios, m-a întrebat: Vrei să râdă lumea și de tine?

Așa că am rămas  în continuare în atelierul meșterului Garabet, și uite așa mi-am terminat ucenicia…Trecuseră aproape cinci ani. Era în anul 1953. Mi-am luat hamul și praștia cum se zice, și  am plecat la Cooperativă. 

Era o instituție creată de comuniști cu scopul evident de a-i desființa încet, încet pe privați, înlocuindu-i cu o altfel de proprietate, cea a statului. Asta era politica de partid și meșterul Bucur era conștient de asta…

Cooperativa era situată pe strada  Portului.  Și iată-mă  solicitându-le să mă angajeze. M-am prezentat președintelui Cooperativei de atunci…Era un evreu, îl chema Bernard Șwarț.  Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă am mașină de cusut. Era, la acea vreme, o condiție de angajare. I-am spus că nu am și atunci m-a întrebat unde am învățat  meserie. I-am spus  că la maestrul Garabet. „Atunci  nu-ți mai trebuie mașină de cusut, întrucât vrem să îl distrugem pe Garabet!” – mi-a spus președintele…

Era, așa cum vă precizam,  dorința lor de a-i distruge pe toți croitorii particulari din oraș. Cu toate acestea meșterul Garabet nu a intrat niciodată în Cooperativă, nu s-a lăsat înfrânt de comuniști. Mă rog, imediat am fost angajat, la o plăpumărie, în cadrul ei regăsindu-se  și o croitorie. Șef era  tatăl unui fotbalist bine cunoscut, la Giurgiu, era portar, Pena îl chema…

Călin Bucur a început deci să lucreze cu un noi meșter,  într-un nou atelier de croitorie.  Salariul pe care-l primea era de 100 de lei din care șeful său,  după cum i se explicase de la început,  lua 60 de lei, iar meșterul  Bucur doar 40 de lei, întrucât  „era tănăr”!? Asta da logică marxistă!

Într-o bună zi meșterul meu s-a îmbolnăvit și am fost repartizat la alt meșter, însă la vârsta aceea fragedă, eu croiam fără să mă ajute cineva, un sacou complet, deși aveam doar 19 ani. După  ceva timp  am solicitat să lucrez singur. Meșterul, neîncrezător, mi-a dat să fac un palton. După ce l-am finalizat și i l-am pus pe umeraș, omul a rămas impresionat. M-a bătut pe umăr și mi-a zis: Mare meseriaș ești, băi băiatule!

Am stat o perioadă în Cooperativă, după care  am plecat în armată, ulterior întorcându-mă  tot la Cooperativă. În armată, mi-am arătat harul pe care mi l-a dat Bunul Dumnezeu încă de la început. I-am  întors un veston, unui ofițer, căci pe acolo cam aveau probleme cu hainele. Nu le dădeau ținută militară și trebuiau să se orienteze cu cea pe care o aveau.

Când a văzut ofițerul rezultatul, a rămas tablou. Butonierele erau cusute la mare clasă, totul era perfect. În scurt timp i-am impresionat pe toți croitorii ce lucrau în atelierul unității. Superiorii spuneau că sunt singurul croitor adevărat de acolo… Eu știam însă un lucru: fără harul dat de Dumnezeu și fără muncă nu faci nimic în viață!

Am rămas în croitorie o vreme, însă n-am vrut să rămân prea mult acolo, întrucât era mare mizerie.  La rândul său, comandantul garnizoanei m-a sfătuit să rămân totuși în atelier, decât să  merg pe frontieră,  întrucât , zicea el, acolo  e riscant și viața e grea…

Am avut noroc însă și am fost repartizat, după instrucție, la  PCTF Curtici, nu pe frontieră. Erau selecționați acolo doar băieții cu liceu și meseriașii. Am fost  repartizat la trenul Expres. Îmbrăcat într-o ținută elegantă, cu mănuși lungi, albe.  După vreo șase luni de stat acolo, am ajuns șef la trenurile Expres. Am fost boier, ce mai…

După armată, așa cum vă spuneam, m-am întors in Cooperativă. Prin anul  1970 m-am dus la o croitorie , unde aveam clienți de soi:  doctori,  oameni importanți din oraș, ce s-au arătat foarte mulțumiți de hainele pe care le-am croit.  După ce meșterul Gâscă a ieșit la pensie, am preluat croitoria pe care o condusese, cea din centrul orașului, unde în scurt timp am dublat comenzile lunare.

După această perioadă am plecat la croitoria din spatele  „Liceului Maiorescu”, unde de asemenea am realizat  alte performanțe…

Îmi aduc aminte că unul din obișnuiții mei clienți din acea perioadă era chiar B. Ion, prim secretarul județului. Nu vă ascund că relația cu acest om mi-a adus o sumedenie de privilegii. Gândiți-vă că nu îmi lipsea aproape nimic din ceea ce mi-aș fi dorit. Gospodăria de partid îmi stătea la dispoziție. Era suficient să cer și a doua zi șoferul său personal îmi aducea acasă. Asta pentru că omul era extrem de mulțumit de hainele pe care i le croiam lui, familiei  și apropiaților săi. Era modul său de a-mi arăta prețuirea față de calitatea muncii mele.    

După anii 1990,  după instalarea democrației, a fost  legiferat un Ordin, care prevedea că cei care au 36-37 ani de muncă, pot ieși la pensie. Aveam 55 de ani și doream să îmi fac propriul meu atelier particular.

Zis și făcut! Și uite cum în anul 1992 aveam deja 20 de lucrători și 7 ucenici în atelierul meu. Făceam haine pe comandă. Mai ales de damă.  Este adevărat că un merit mare îl are băiatul meu, care m-a încurajat spunându-mi, imediat după anii 90,  să îmi  înființez o societate. Am avut încredere în el. Lucra în Finanțe și vedea viitorul altfel decât mine, mult mai realist. M-a ajutat foarte mult…La un moment dat aduceam chiar  și confecții de-a gata.

Și uite, ca să vedeți jocul destinului…Într-o zi am ajuns să închiriez clădirea în care lucrasem ca ucenic, atelierul  meșterului Garabet. Iată de ce cred cu tărie în vorba aia că deseori ”viața bate filmul!” Și mie chiar mi s-a demonstrat acest lucru…!       (Va urma)

(Florian TINCU)

Articolul Legendă vie a acestui oraș, la 89 de ani, reputatul croitor Călin BUCUR ”croiește” cu har povestea vieții și a lungii sale cariere…! (Prima parte) apare prima dată în Jurnal Giurgiuvean.

  Cu câțiva ani în urmă scriam despre ultimul meșter croitor al acestui oraș, celebrul Călin Bucur, un om ce și-a dedicat întreaga sa viață profesiei de a-i îmbrăca pe oameni. Așa cum ne declara, au trecut 76 de ani de când a pus pentru prima dată acul și degetarul în mână. Recent meșterul Bucur […]

Articolul Legendă vie a acestui oraș, la 89 de ani, reputatul croitor Călin BUCUR ”croiește” cu har povestea vieții și a lungii sale cariere…! (Prima parte) apare prima dată în Jurnal Giurgiuvean.