Domnica Petrovai, psiholog clinician şi psihoterapeut cu o experienţă de peste 20 de ani în consilierea şi psihoterapia familiei şi terapia cuplului, spune că relaţiile de la serviciu şi cele personale se influenţează reciproc.
Experienţa din cabinet şi din şcoli a convins-o că frica, abuzul şi neîncrederea pot fi scoase din şcolile de stat din România, doar dacă se vor schimba relaţiile dintre copii şi adulţii din viaţa lor.
Aşa a apărut „Şcoala Încrederii“, un ONG prin care Petrovai transformă exprienţele de învăţare ale copiilor şi, implicit, relaţia lor cu şcoala şi cu adulţii din şcoală.
Proiectul a început anul trecut cu peste 25.000 de copii din 54 de şcoli şi grădiniţe de stat din România şi 2.602 de cadre didactice, care, în primele opt luni de la debutul procesului au bifat deja 2.750 de ore de traininguri, sesiuni de coaching (n.r. – formă de dezvoltare în care o persoană este ghidată de un îndrumător) şi webinarii (n.r – cursuri transmise live pe internet).
Programului li s-au alăturat şi directorii, care au finalizat primele două module din cadrul Wellbeing Leadership Certification. Educaţia şi bunăstarea în şcoli sunt priorităţile acestui ONG, aşa că înscrierea instituţiilor în program este gratuită.
„Weekend Adevărul“: Ce rezultate a avut cercetarea pe care aţi făcut-o la nivelul celor 54 de şcoli care au intrat până acum în program?
Domnica Petrovai: Pentru că tema este extrem de importantă, am considerat că este nevoie ca rezultatele intervenţiilor pe care le facem să fie măsurate independent, iar pentru asta i-am contactat pe cercetătorii de la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB). Cercetarea a arătat că problema este neîncrederea în ceilalţi – profesorii sunt suspicioşi şi nu au încredere nici în ceilalţi, dar nici în ei. Când spun „în ceilalţi“ mă refer în primul rând la director, la faptul că au o problemă cu autoritatea, cu faptul că nu există o autoritate competentă, credibilă, pe care se pot baza.
Am mai descoperit că starea de bine a copiilor şi a adulţilor depinde de cât de multă încredere au în ei şi în ceilalţi. Acesta este indicatorul stării de bine şi atunci noi am construit planul de intervenţie în jurul încrederii şi neîncrederii. Apoi, am observat că stresul maximum al profesorilor este în primii 10 ani de carieră şi noi acolo ar trebui să intervenim pentru că apoi se plafonează şi şansele să ai rezultate scad. Astfel, avem şi un program dedicat profesorilor tineri şi altul directorilor, deci lucrăm în primul rând cu ei.
– Programul presupune ca profesorii să participe la două cursuri pe an, adică 10 întâlniri de circa o oră şi jumătate. Ce învaţă cadrele didactice în acest timp?
Procesul implică, în primul rând, o schimbare personală. Iniţial, ei s-au gândit că o să-i învăţăm activităţi pe care să le facă la clasă, cu copii – au fost surprinşi că efortul vor trebui să-l facă ei, pentru a fi mai conştienţi, mai prezenţi. Unul dintre exerciţiile pe care le au de făcut este ca pentru o perioadă de timp, să fie atenţi să nu mai critice elevii sau să nu mai ţipe la clasă. Suntem în punctul în care profesorii îşi dau seama că sunt adesea reactivi şi au nevoie să gestioneze această reactivitate pentru a crea acel spaţiu de încredere şi siguranţă de care au nevoie
copiii.
– Care este cea mai bună metodă recomandată profesorilor pentru a crea o legătură cu elevii?
Una dintre metode este să fie mai apreciativi faţă de toţi copiii din casă, nu doar faţă de unii dintre ei. Sunt practici care îi sprijină pe profesori să-şi dea seama ce înseamnă să fii de încredere şi cum să le dai încredere copiilor, pentru că asta ne dorim de fapt. Elevii din România nu au nevoie de clădiri interesante sau de resurse materiale complexe. Elevul are nevoie să simtă că profesorul are încredere în el, că e capabil, că poate învăţa, că nu e criticat, că nu e umilit atunci când greşeşte, că nu e judecat când spune că nu înţelege şi că nu ştie. Un lucru foarte interesant care a rezultat din studiu este că nu există diferenţe la nivel de încredere şi colaborare indiferent de mediu – avem şi şcoli din Bucureşti cum e „Gheorghe Lazăr“, şi avem şcoli din sate maramureşene. Indiferent de cât de mult s-a investit într-o şcoală, nivelul de neîncredere este acelaşi. Pentru noi e bine, pentru că putem merge cu acelaşi plan de intervenţie. Pe de altă parte, este trist, pentru că nu am evoluat faţă de ce era acum 20 de ani, când am început eu să lucrez cu şcolile.
„Relaţia este cadrul învăţării“
– Cum stau profesorii cu încrederea în sine?
Marea majoritate a cadrelor didactice din România sunt femei. Sunt foarte critice cu ele însele şi se subevaluează, iar asta arată că e foarte greu pentru cineva care are atâtea îndoieli de sine, care duc la foarte multe frustrări, să dea încredere unui copil. În plus, ştim că rata de divorţ este foarte mare în rândul profesoarelor. Consecinţa este că neavând o relaţie sănătoasă de cuplu nu pot să transmită un mesaj despre ce înseamnă o relaţie sănătoasă.
– Practic, în cadrul proiectului le cereţi profesorilor să-şi rezolve problemele personale?
Da. Am întâmpinat – la fel ca în companiile cu care am lucrat – rezistenţă. Mi se spunea: „Aici am venit să muncim, nu e despre nevoile noastre emoţionale. Pe alea le lăsăm acasă“. E ca şi cum am fi rupţi de partea noastră emoţională şi corpul nostru este un fel de maşină. Această idee este percepută de unii ca fiind foarte intruzivă. Am fost întrebaţi: „Ce treabă aveţi cu viaţa mea? Fiecare trăieşte cum vrea“. Este adevărat, numai că această profesie implică cumva conştientizarea faptului că învăţarea şi schimbarea vin prin relaţie cu sine. De exemplu, eu, ca terapeut, nu pot merge deprimat în faţa unui om şi să îmi asum că-l sprijin. Relaţia este motivaţia şi cadrul învăţării, asta ştim. Şi ştim că învăţarea academică e posibilă, dacă copiii se simt emoţional în siguranţă. Atunci, da, respectăm intimitatea fiecăruia, dar pentru că ai ales această profesie, ai nevoie ca în şcoală să oferi siguranţă şi încredere copiilor. Pentru asta am şi schimbat regulamentele şcolare – pentru că la unii funcţionează doar cu regulamentul. Astfel, regulamentul arată că ţipatul, critica şi detaşarea emoţională sunt nepermise.
– Spuneţi că pe lângă modalitatea de a preda, profesorii trebuie să fie atenţi la relaţia pe care o au cu elevii?
Da, este foarte importantă relaţia. Am primit acest feed-back: „Sunt profesor de 40 de ani şi predau matematică, istorie sau română şi nu e treaba mea, nu sunt terapeutul copiilor şi nu vreau să devin psihologul copiilor, nu vreau să-i vindec“. Observăm, aşadar, o rezistenţă foarte mare la ideea de a fi atent la relaţie. Practic, ce-i motivează pe copii să înveţe este relaţia cu profesorul, iar relaţia înseamnă încredere, siguranţă, apreciere, sprijin atunci când le este greu. Nu putem să scoatem relaţia în afara şcolii. E esenţială relaţia. Copiii au un potenţial de învăţare teribil, dar pentru asta au nevoie de siguranţă, au nevoie să fie văzuţi, înţeleşi, auziţi de către profesori.
Profesori care nu înţeleg copiii
– În curricula pe care o parcurg viitorii profesori, există materii privind psihologia copiilor?
Când am lucrat la Ministerul Educaţiei, am analizat două aspecte: regulamentul şcolar, care era şi încă este abuziv – de exemplu, mustrarea în faţa clasei era prima acţiune a profesorului de reglare a comportamentului copilului. În plus, viitorii profesori nu au cursuri de psihologia copilului. Ei învaţă cum să predea diferite materii fără să înţeleagă cum sunt copiii. Am încercat să determin ministerul să introducă ore de psihologia copilului, dar nu se vrea pentru că sunt profesori care şi-ar pierde norma, dacă s-ar introduce alte cursuri şi nimeni nu vrea să piardă asta. Noi, în program, avem în anul II de intervenţie axare pe psihologia copilului.
– De ce abia în anul II?
Pentru că nu vrem să începem să vorbim despre copii, ci să începem să vorbim despre noi. Mulţi profesori îşi dau seama după mult efort şi multă rezistenţă că este despre ei, dacă se înţeleg pe ei, dacă ei înţeleg impactul pe care l-a avut felul în care au fost crescuţi de părinţii lor, impact pe care l-au avut profesorii în viaţa lor, toate experienţele emoţionale dificile, traumatizante i-au făcut să fie acum foarte reactivi faţă de copii. Ei ţipă, critică, pentru că nevoile nu le sunt împlinite. Dacă profesorul vine la şcoală cu traumele nevindecate, va intra într-o luptă de putere cu copiii. Nu poate să fie prezent pentru ei – el va lupta cu ei pentru că se simte rănit, nerespectat.
– În primul an de program pe ce se pune accentul?
În primul an de intervenţie îi învăţăm ce înseamnă să fii bine cu tine, deoarece pentru a avea o relaţie bună cu ceilalţi, trebuie să ai o relaţie bună cu tine. Dacă tu nu eşti conectat cu tine,
nu ai grijă să dormi suficient, să te hidratezi, nu faci mişcare, nu eşti atent la ce mănânci, nu faci pauze şi nu ai grijă să te destresezi şi să te deconectezi, nu poţi să fii bine cu tine. Studiile spun că conectarea şi starea de bine sunt abilităţi care 50% depind de noi, 40% de relaţii şi 10% de factori externi. Noi credem că starea noastră de bine depinde în foarte mare măsură de factori externi, dar nu e aşa. Dacă ai grijă de tine, îţi dă un sentiment de siguranţă. Şi adulţii, şi copii trebuie să înveţe aceste abilităţi, care sunt în controlul nostru şi nu depind de guvern, de salariu sau de maşina pe care o conduc. Sunt lucruri simple şi competenţe pe care nu le avem.
„Adulţii strivesc încrederea copilului în el“
– Ce credeţi despre ideea unor profesori care cred că cea mai bună metodă de motivare este cea bazată pe sancţiuni, critici, ameninţări?
Există mentalitatea că altfel nu se poate şi că elevii învaţă numai dacă le arăţi ce au greşit. Dar copiii sub 12 ani nu pot procesa critica, ci o iau ca pe un atac la persoană, deoarece creierul lor nu e suficient de dezvoltat să facă diferenţa între cinesunt ei, ca persoane, şi un feed-back. Dacă profesorul îi spune că la matematică nu s-a descurcat, el va crede că e prost. Nu va şti să facă diferenţa între faptul că a avut o dificultate la un test la matematică şi critica propriei persoane, astfel că va lua totul personal. Adulţii strivesc încrederea copilului în el, pentru că toată educaţia actuală se bazează pe ideea de a-i arăta unde a greşit, ce n-a făcut bine – deci, complet pe dos.
– De unde vine această atitudine a profesorilor?
Evident că atitudinea aceasta vine din cauza unei istorii în care şi profesorii sunt familiarizaţi cu trauma şi abuzul şi nu-l recunosc, de aceea li se pare că nu există altă cale şi nici nu văd altă cale. Critica constantă n-o percep ca pe un abuz, pentru că asta au trăit şi ei. Faptul că am început proiectul în panedemie a avut avantajul că situaţia aceasta de criză a trezit foarte multe nevoi emoţionale neîmplinite în familii, în rândul profesorilor, şi a scos la iveală probleme emoţionale nerezolvate. În momentul în care un copil are o experienţă traumatică, când e supus unui abuz emoţional, abilitatea lui de învăţare este profund diminuată, la fel şi abilitatea de a-şi regla disconfortul. El vine fără resurse într-un mediu şi la şcoală întâlneşte un profesor care îl pedepseşte pentru că nu poate.
Sindromul puterii supreme
– Alţi profesori sau părinţi ar putea spune că nu sunt ascultaţi dacă „nu pun piciorul în prag“ şi zbiară la elevi sau folosesc diferite metode de a pune presiune pe ei.
Asta este din cauza faptului că noi am învăţat că o relaţie funcţionează prin control – adică îi spun ce să facă, ce să nu facă, ce face bine şi ce nu, îl controlez. Eu sunt profesorul, eu sunt directorul şi am dreptate, iar elevii trebuie să se supună. E nevoie să terminăm cu acest tip de relaţie abuzivă.
– Ce alternativă daţi profesorilor care susţin că elevii nu ascultă decât de ameninţări, presiune şi ţipete?
În primul rând, le explicăm faptul că în spatele oricărui comportament al copilului, fie că e unul agresiv, fie că-l jigneşte, se află o nevoie neîmplinită. Le cerem să se uite la copil dincolo de ce vede, să nu ia personal comportamentul copilului, să nu intre într-o luptă de putere cu el. Copilul are nevoie să fie văzut, încurajat şi acceptat.
– Mulţi ar putea spune că astfel ar pierde controlul clasei.
Dacă copilul simte că poate să aibă încredere în adult – că dacă face o greşeală nu este pedepsit, ci este ajutat să o repare – o să aibă încredere în profesori şi în părinţi. Trebuie să ştim că abilităţile copiilor de autoreglare – să nu ţipe, să fie răbdători – se dezvoltă în timp, undeva până la 24-26 de ani. Nu ne putem aştepta ca un copil, indiferent de vârsta lui, să nu fie reactiv, dar rolul adultului este de a-i oferi acea siguranţă care să-l ajute să-şi regleze disconfortul.
– Concret, cum ar trebui să reacţioneze un profesor când un elev pe care l-a scos la tablă îşi dă ochii peste cap?
Profesorul trebuie să înţeleagă că adolescenţa vine cu multe provocări emoţionale pentru elevi, când sunt mai impulsivi. Să zicem că un elev este scos la tablă şi are de rezolvat un exerciţiu pe care acesta nu-l ştie. Felul în care reacţionează tânărul la această situaţie – el nu ştie şi riscă să râdă colegii de el – este să „dea ochii peste cap“. Aceasta este o modalitate de a se proteja de ruşine şi de respingere. Dacă profesorul se enervează şi spune că e nesimţit şi-i dă o notă mică, nu face altceva decât să-l pedepsească pentru că a încercat să se apere de un disconfort creat de situaţia dată. Profesorul poate vedea că în spatele datului ochilor peste cap e o nesiguranţă şi poate întreba: „Cu ce te pot ajuta?“ Sau: „Hai să facem împreună exerciţiul“ – nu să umilească, nu să critice. Atunci, elevul se va simţi în siguranţă, va simţi că nu e pedepsit şi că e înţeles. Profesorul poate să nu ia personal aceste gesturi când are maturitate emoţională. Din acest motiv, profesorii au nevoie să se înţeleagă pe ei înşişi. Trebuie să conştientizeze când devin reactivi şi că reactivitatea ţine de ei, nu de cei care au activat-o. Poate au mai trăit experienţa aceasta, s-au simţit umiliţi de profesori şi au ajuns să umilească la rândul lor, pentru că noi facem ceea ce trăim şi nu ne dăm seama.
Cine are nevoie de ajutor
– Ce sfat le daţi părinţilor?
Părinţii trebuie să-şi asume responsabilitatea procesului de vindecare pentru a nu transfera neîmplinirile şi frustrările lor către copii. Ei trebuie să conştientizeze dacă au o problemă şi să o rezolve. Să înţeleagă că mulţi dintre noi venim cu experienţa traumatice, abuzive, din trecut.
– Cum poate un părinte să conştientizeze că are o astfel de problemă?
Trebuie să se uite la relaţia lui cu copilul, cu partenerul, cu prietenii. Trebuie să-şi pună întrebarea: „Cum sunt relaţiile mele?“. Dacă au provocări în relaţii şi se simt nemulţumiţi de viaţă, cea mai bună variantă este să se analizeze pe sine mai atent înainte de a lua decizii extreme, precum a pleca din ţară. La noi apare foarte des această soluţie din exterior: „Dacă m-aş muta în Olanda, viaţa mea ar fi fericită“.
– Copiilor ce le recomandaţi?
Copiii au nevoie de mai multă joacă, să dea mai multe şanse timpului petrecut afară, în natură. Eu asta îmi doresc pentru fetele mele. Copiii nu au nevoie de psiholog, ei nu trebuie „reparaţi“. Dacă cineva are nevoie de ajutor, aceia sunt părinţii şi profesorii.
– Ce ar câştiga societatea dacă am avea în toată ţara „şcoli ale încrederii“?
Dacă am avea mai multă încredere în noi, am câştiga bunăstare emoţională, relaţii stabile de lungă durată, căsnicii fericite.
Domnica Petrovai Sursa arhiva personală
CURICULLUM VITAE
În serviciul sănătăţii mentale
Domnica Petrovai
23 ianuarie 1974, Mangalia
A absolvit Facultatea de Sociologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi tot acolo şi-a obţinut, în 2009, diploma de master în domeniul psihologiei.
Între 2008 şi 2010 a lucrat în Ministerul Sănătaţii, la Centrul Naţional de Sănătate Mintală, după care şi-a înfiinţat propria companie specializată în consultanţă psihologică, „Mind Education Health“. Ea este şi consultant pentru organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale în domeniul dezvoltării de servicii specifice de sănătate mentală.
În 2018 a publicat, la editura Humanitas, cartea „Iubeşte şi fii iubit(ă). (Aproape) totul despre relaţia de cuplu“.
Stă în Bucureşti
Pe aceeaşi temă:
Read More
Reflectorul de Sud