Elisabeta a II-a, 70 de ani de domnie abilă şi drame personale | INFOGRAFIE

Îndrăgită pe întreaga planetă şi văzută ca un reper moral de milioane de oameni, regina e un almanah de empatie, privilegiu, caracter, abilitate politică şi umanitate.

Pe 8 mai 1945, Europa sărbătorea Ziua Victoriei. Poate nicăieri nu era mai puternic sentimentul de eliberare decât în greu încercata Britanie – oamenii au umplut străzile, l-au ascultat pe Churchill anunţând sfârşitul războiului, iar seara, regele şi regina Marii Britanii au ieşit la balconul Palatului pentru a sărbători alături de mulţime sfârşitul măcelului. Lipseau însă cele două prinţese ale familiei regale – una dintre ele, Elisabeta, pe atunci în vârstă de 19 ani, urma să moştenească tronul în mai puţin de şapte ani. Cele două erau jos, scăpate de sub privirile gardienilor de la palat, amestecându-se cu poporul venit să-l vadă pe rege şi să guste o seară pe care puţini o credeau posibilă în urmă cu doar câţiva ani. „Ne-am dat seama că, de acolo de sus, nu puteam vedea de ce oamenii se bucură atât de tare. Aşa că am ieşit în stradă. După ce am traversat Green Park, am stat afară şi am strigat, alături de ceilalţi: «Vrem Regele!». Şi ne-am văzut părinţii vorbind de sus. Îmi aduc aminte că eram îngrozite că vom fi recunoscute. Şi am văzut şiruri întregi de oameni necunoscuţi, mergând braţ la braţ, într-o explozie de fericire. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea“, a povestit mai târziu Regina Elisabeta a II-a.

FOTO Getty Images

Apropierea de popor face parte din arsenalul strategiilor de legitimare ale oricărei monarhii, dar în cazul Reginei Elisabeta a II-a, apropierea de popor poate fi considerată o constantă urmată cu tenacitate de-a lungul întregii domnii. În cele mai grele momente, chiar şi atunci când părea că greşise într-un mod de neiertat ori când interesele ei erau divergente de cele ale majorităţii britanicilor, ea a reuşit cumva să-şi reapropie poporul – un discurs bine articulat ori un gest uman i-au venit mereu cu uşurinţă în situaţiile de criză. Cum altfel s-ar putea explica popularitatea uriaşă a reginei în toate sondajele de opinie după 70 de ani de domnie? Şi cum s-ar putea explica şi anxietatea teribilă care cuprinde astăzi restul familiei regale britanice la gândul că într-o zi, în ciuda neverosimilei longevităţi, cel mai popular membru al ei nu va mai fi în viaţă ca să scape monarhia de criticile uneori bine întemeiate?

În 1951, înainte de a ajunge pe tron, tânăra prinţesă Elizabeta de Windsor l-a cunoscut în prima ei vizită în Canada pe un anume Benjamin Mansell. La sfârşitul anilor 1870, Mansell luptase în al doilea război anglo-afgan, iar în deceniile următoare se întâlnise cu toţi monarhii britanici – de la regina Victoria la George al VI-lea, tatăl tinerei prinţese moştenitoare. În 2007, prinţul Harry, nepotul cel mic al reginei, îşi începea prima misiune în provincia Helmand din Afganistan. O istorie întinsă pe trei secole, un război aproape nesfârşit dus de Marea Britanie în Afganistan, iar în centrul lor se află o singură persoană care poate spune că a auzit poveşti din acel război spuse atât de un soldat din vremea lui Benjamin Disraeli, cât şi de nepotul ei născut în timpul celui de-al doilea mandat al lui Margaret Thatcher: Regina Elisabeta a II-a. 

Pot fi spuse nenumărate anecdote similare care s-o aibă pe regină în centrul unui arc istoric întins peste secole – în definitiv, vorbim de o persoană în faţa căreia Churchill îngenunchea săptămânal în primii ani de domnie, care s-a plimbat prin Londra cu Ceauşescu în caleaşcă şi care a deschis Jocurile Olimpice din 2012 la braţ cu James Bond. Toate aceste anecdote luate împreună surprind aerul de fascinaţie, atemporalitate şi familiaritate care pare să îmbrace monarhia britanică atât timp cât Elisabeta a II-a se află pe tron. Privite în lumina celor 70 de ani de domnie sărbătoriţi în toate teritoriile Commonwealthului pe 6 februarie, personalitatea şi acţiunile reginei în diferite contexte par să oprească pentru o secundă dintr-o tiradă până şi pe cel mai convins republican – chiar dacă monarhia ereditară este cel mai probabil un sistem defectuos de organizare a puterii politice, uneori se mai întâmplă ca monarhul să aibă un caracter cu adevărat remarcabil. 

„În cele din urmă, totul va fi bine; căci Dumnezeu va avea grijă de noi şi ne va da victoria şi pacea“ – acestea au fost primele cuvinte pe care Elisabeta le-a rostit vreodată către poporul britanic, un preludiu adecvat pentru nenumăratele momente când discursul reginei va reuşi să calmeze naţiunea şi să-i ofere un sentiment de apartenenţă. Era 1940, bătălia pentru Anglia era în plină desfăşurare, iar copiii din Londra erau trimişi departe de familiile lor pentru a fi protejaţi de bombardamentele germane. Elisabeta se afla la Castelul Windsor, unde va petrece cea mai mare parte a războiului, fiind o copilă de 14 ani care putea empatiza uşor cu zecile de mii de copii înstrăinaţi de părinţi atunci când a înregistrat primul ei discurs la radio. 

Numeroşii biografi ai reginei tind să remarce adesea că în copilărie a beneficiat de o conjunctură specială – a primit toată atenţia şi educaţia unui copil din familia regală, dar fără presiunea ascensiunii viitoare la tron. Până la 10 ani, când tatăl ei a urcat pe tron după abdicarea aventurosului său frate, Elisabeta a fost doar o prinţesă ca oricare alta. Când Edward al VIII-lea a renunţat la tron, Margaret, sora ei mai mică, a întrebat-o dacă asta înseamnă că va trebui să devină următoarea regină. „Da, într-o bună zi“, a răspuns Elisabeta. „Sărmana de tine…“, a compătimit-o sora ei.

Este greu de spus dacă o regină poate fi vreodată cu adevărat „sărmană“, aşa cum a compătimit-o prinţesa Margaret, dar dincolo de privilegiile imense ale vieţii de monarh, biografia Elisabetei a II-a surprinde tulburări comune şi drame personale înăbuşite în mod rudimentar de către îndatoririle de stat. Rămâne celebru anul 1992, un an despre care regina a spus, într-unul dintre cele mai cunoscute discursuri ale sale, că nu va fi unul „asupra căruia voi privi cu plăcere nediluată“. 

„În cuvintele unuia dintre corespondenţii mei care empatizează cu mine, s-a dovedit a fi un annus horribilis“, a mai adăugat regina atunci. Trei despărţiri ale copiilor reginei zguduiseră familia regală, un incendiu mistuise părţi bune din Castelul Windsor, iar sentimentele republicane păreau pentru prima dată să crească în  Marea Britanie atunci când s-a aflat cât va costa reparaţia castelului. 

Anul 1992 însă doar inaugura o decadă mai întunecată din domnia Elisabetei. Cinci ani mai târziu, singurul membru al familiei regale care fusese vreodată poate chiar mai popular decât regina murea într-un accident de maşină în Paris. Moartea Prinţesei Diana, fosta soţie a Prinţului Charles care ţinea de ani buni prima pagină a ziarelor, a zguduit din temelii atât ţara, cât şi monarhia. A fost un nou moment în care în faţa presiunilor şi a criticilor, Elisabeta a II-a a fost nevoită să vină în faţa poporului britanic cu un discurs personal şi emoţional. „Nicio persoană care a cunoscut-o pe Diana nu o va uita vreodată. Milioane de alte persoane care n-au cunoscut-o, dar care au simţit că o cunosc, şi-o vor aminti. Eu cred că sunt lecţii pe care trebuie să le tragem din viaţa ei şi din extraordinara şi emoţionanta reacţie faţă de moartea ei. Vă împărtăşesc determinarea de a-i cinsti amintirea“, va spune regina în faţa unei naţiuni în doliu. 

Sfârşitul relaţiilor celor trei copii ai reginei – Charles, Andrew şi Anne –, precum şi furtuna din mass-media care a însoţit cele trei scandaluri au afectat-o pe regină, cu atât mai mult cu cât viaţa ei personală fusese întotdeauna un model de probitate morală pentru public. Cu un an înainte de a vorbi poporului pentru prima dată la radio, Elisabeta îl cunoscuse deja pe cel care avea să-i fie soţ pentru următoare opt decenii. Philip Mountbatten, fiul prinţului Andrei al Greciei, avea 18 ani şi a impresionat-o pe tânăra prinţesă din prima. Au păstrat legătură în următorii ani şi s-au îndrăgostit. E un alt aspect asupra căruia biografii reginei tind să cadă de acord – cei doi erau un cuplu cel puţin neobişnuit: tăcuta şi calculata prinţesă se îndrăgostise de guralivul Philip. Personalitatea nu era singura problemă – Philip nu era tocmai bogat, era născut în străinătate şi avea legături atât cu casa regală daneză, cât şi cu cea greacă, iar peste toate plana faptul că avea surori care se căsătoriseră cu aristocraţi germani simpatizanţi ai naziştilor. Regele a acceptat până la urmă căsătoria, după ce Philip a renunţat la toate titlurile regale pe care le avea şi s-a convertit la anglicanism, iar cei doi s-au căsătorit pe 20 noiembrie 1947. 

Chiar dacă Philip se va dovedi de-a lungul anilor un mic coşmar atunci când venea vorba de declaraţii publice, fiind faimos pentru gafele sale, nimic nu se comparase vreodată cu scandalurile care loviseră copiii familiei regale în anii 1980 şi 1990. „Este cineva care nu acceptă uşor complimente, dar a fost, pur şi simplu, puterea şi liniştea mea în toţi aceşti ani, iar eu, întreaga lui familie, această ţară şi multe altele îi sunt îndatorate cu mai mult decât ar accepta vreodată“, avea să spună regina la sfârşitul anilor 1990.

Elisabeta a urcat pe tron într-un moment istoric în care Marea Britanie, chiar dacă victorioasă în război, îşi pierduse statutul de primă mare putere a lumii în detrimentul Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. Mai mult, începea să-şi piardă treptat şi uriaşul imperiu construit în secolele precedente. În primele două decenii de domnie, o bună parte din coloniile şi dominioanele britanice îşi vor câştiga independenţa, iar imperiul va trebui să se reinventeze în comunitatea de state legate de figura monarhului cunoscută drept Commonwealthul Naţiunilor. 

FOTO Getty Images 

Despre puterea politică reală a monarhiei britanice, înţelepciunea populară spune că este una drastic limitată şi, în timp ce se bucură de privilegii şi de o avere uriaşă, regina are doar un rol decorativ atunci când vine vorba de luarea deciziilor politice. Discuţia este însă una uşor mai complicată decât această înţelepciune populară. Pe de-o parte, formal, regina nu are nicio capacitate de a influenţa politicile publice adoptate de Guvern ori de a respinge şi hotărî legi ale Parlamentului. Pe de altă parte, influenţa informală a Coroanei nu trebuie subestimată, mai ales având în vedere faptul că este îmbrăcată într-o armură aproape impenetrabilă de secretomanie. Cea mai vizibilă acţiune a Coroanei, într-o ţară unde Elisabeta a II-a este şeful statului, a avut loc în 1975 în Australia, când guvernatorul-general numit de regină a demis un prim-ministru în funcţie. Decizia a dat naştere unor ample controverse cu privire la locul monarhiei în viaţa politică australiană, dar ţara nu a renunţat la monarhie.

Tot atunci când vine vorba de probleme de politică internă, secretele care învăluie influenţa reginei au fost penetrate recent pentru prima dată de către publicaţia „The Guardian“. O investigaţie a jurnaliştilor britanici în arhivele naţionale ale Regatului Unit a descoperit mai multe documente din 1973 care dovedeau că avocatul personal al reginei a făcut lobby pe lângă mai mulţi politicieni pentru a schimba o lege în aşa fel încât publicul şi alte companii să nu afle ce acţiuni deţine regina pe teritoriul britanic. Eforturile avocatului au reuşit, iar legea a fost modificată conform cerinţelor reginei.

În teoria relaţiilor internaţionale se vorbeşte adesea de „soft power“ drept capacitatea de a influenţa preferinţele celorlalţi prin farmecul cultural şi atractivitatea valorilor pe care cineva, de obicei un stat ori o instituţie, le apără, iar din multe puncte de vedere Elisabeta a II-a s-a dovedit poate cea mai bună practicantă a acestei forme de putere în deceniile în care a domnit. Călătoriile pe care le-a făcut în toate colţurile Commonwealthului şi în afara sa, precum şi personalitatea cordială şi neaşteptat de charismatică la nevoie nu doar că au garantat perpetuarea monarhiei în contextul în care o parte dintre ţările în care domneşte au importante mişcări republicane, dar au contribuit şi la politica externă a Marii Britanii. 

În octombrie 1997, Elisabeta şi Philip au călătorit în India. Aveau multe vizite plănuite, dar una dintre ele urma să fie făcută acolo unde avusese loc, în 1919, brutalul masacru de la Jallianwala Bagh. Trupele britanice din India omorâseră atunci câteva sute de indieni care protestau faţă de arestarea mai multor lideri ai mişcării de independenţă. În timp ce mergeau acolo, Elisabeta şi soţul ei au putut să audă cum protestatarii strigau: „Regină ucigaşă, pleacă acasă!“. Cuplul regal nu s-a întors însă din drum, iar la monumentul care comemora masacrul au depus o coroană de flori şi au păstrat tăcerea pentru treizeci de secunde, un gest care a liniştit protestele.

Casa Windsor a ajuns să se numească astfel în 1917, într-o tentativă de a ţine cât mai mult în plan secund rădăcinile profund germane ale familiei regale britanice. Din 1914 şi până în 1945, relaţiile dintre cele două state au fost cu greu unele favorabile, iar familia regală britanică şi-a ales naţiunea în detrimentul genealogiei. Cu alte cuvinte, nu-i de mirare că vizita făcută în 1965 de către Elisabeta a II-a în Germania a fost văzută drept una profund simbolică. După mai bine de jumătate de secol în care cele două ţări se găsiseră în tabere opuse în cele două războaie mondiale, Germania de Vest devenea pe deplin frecventabilă de către Regatul Unit, iar vizita cimenta relaţiile strânse dintre cele două state în contextul Războiului Rece.

Din aceeaşi categorie de vizite face parte şi vizita istorică din 2011 a reginei în Irlanda. De la proclamarea independenţei Irlandei în 1916 şi până la Acordul din Vinerea Mare semnat în 1998, Irlanda şi Marea Britanie s-au aflat într-o stare perpetuă de conflict cu dese episoade deosebit de violente. Vizita reginei a fost ultimul pas al normalizării relaţiilor dintre cele două state, iar discursul susţinut de către aceasta, început în limba irlandeză, a fost văzut de toate părţile drept unul excepţional şi istoric. 

Elisabeta ştia că s-a născut pentru a fi regină, însă niciodată în copilăria ei nu a crezut că va ocupa tronul aproape întreaga viaţă. Cuvântul ei a fost decisiv în cadrul evenimentelor politice şi sociale, dar şi în familia sa – continuarea unei dinastii pare mai grea decât conducerea unei ţări. Fragilă, dar aprigă în acelaşi timp, Elisabeta a II-a poartă, la cei 95 de ani, de şapte decenii, Coroana Marii Britanii, unul dintre cele mai mari imperii care au existat vreodată

Click pe imagine pentru a o vizualiza la rezoluţie mare