Doctor în istorie şi conferenţiar la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, Cătălin Negoiţă, consideră că, în spatele războiului real, există un război informaţional. Cel din urmă reprezintă aproape 50% din actualul conflict militar din Ucraina.
Preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Presei susţine că, încă din prima zi a războiului, trollii s-au activat în număr foarte mare, confiscând forumurile. Rolul trollilor este foarte bine definit: acela de a crea discordie şi conflict între cei care comentează pe reţelele sociale. Ei propagă teme şi informaţii false, vizând inducerea psihozei colective.
„Adevărul”: Cum vedeţi războiul din Ucraina, cum credeţi că se va sfârşi?
Cătălin Negoiţă: Este foarte greu, dacă nu cumva imposibil să prevezi cum se va sfârşi războiul din Ucraina. Cred că, pentru a putea intui finalul conflictului militar, trebuie să încercăm să desluşim cauzele acestuia. Lumea a fost şocată să constate, în dimineaţa zilei de 24 februarie, că armata rusă a trecut frontiera şi a început operaţiuni militare „speciale” în statul vecin.
Cu siguranţă că, acum trei decenii, dacă un politolog ar fi afirmat că Rusia va ataca, vreodată, Ucraina, ar fi fost considerat nebun. Ceea ce vedem astăzi nu cred că e rezultatul, în primul rînd, al aspiraţiilor Kievului de a adera la Uniunea Europeană şi NATO. De orice putem să-i acuzăm pe diplomaţii ruşi, în niciun caz, de miopie. Se ştia că un astfel de proces este unul de durată, iar condiţiile existente la mijlocul lui februarie 2022, ca să luăm perioada de dinaintea începerii agresiunii ruse, nu indicau, în niciun caz, o prioritizare a acestor solicitări, la sediile instituţiilor europene. Apoi, Federaţia Rusă demonstrase, mai degrabă, temperamentul unui boa constrictor: înhaţă prada, o sugrumă, apoi o înghite, după care urmează o perioadă lungă de digerare.
sursa: Arhivă Personală/Cătălin Negoiţă
Aşa s-a întâmplat cu Peninsula Crimeea, în 2014. Cu toţii am fost înşelaţi de acest ritual; ne-am gândit că, după proclamarea „independenţei” celor două „republici populare”, Doneţk şi Lugansk, va urma o nouă şi relativ lungă perioadă de acalmie. Federaţia Rusă a mers mai departe, intrând într-un conflict militar sângeros, pe care a crezut că-l va putea gestiona eficient şi îl va încheia rapid, după modelul blitzkrieg-ului lui Hitler. După cum se vede, nu-l gestionează, cel puţin până în acest moment, aşa cum a plănuit. Iar acest conflict, dacă nu vor interveni actori politici noi, care să încerce o mediere, va continua mult timp.
Care sunt principalele metode propagandistice ale lui Putin pentru a justifica măsurile războinice în faţa propriilor cetăţeni?
Rusia, încă din perioada sovietică, a avut mari specialişti în propagandă. De altfel, în cel de-al Doilea Război Mondial, cele mai bune sisteme de propagandă le-au avut sovieticii şi germanii. Desigur, multe lucruri s-au schimbat, au trecut aproape opt decenii de la finalul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, însă regimul, fie el comunist, semi-democratic sau oligarhic, a menţinut retorica de atunci, fapt care a dus la încătuşarea minţilor multora dintre cetăţenii ruşi. Sunt mai multe metode de atragere a sprijinului popular. Una dintre acestea a fost naraţiunea mesianismului rus, a treia Romă, Moscova, continuând toate valorile civilizaţiei europene.
Desigur, pare amuzant să vedem, deopotrivă, antichitatea greco-romană, umanismul şi valorile iudeo-creştine înghesuite sub cupola mesianismului rus, dar să nu uităm că viziunea aceasta au avut-o inclusiv personalităţi de prim rang ale culturii ruse: Dostoievski, prinţul Trubeţkoi, Puşkin ori Aleksandr Soljeniţîn, celebrul disident rus. Spunea autorul „Demonilor”: „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc, aşadar, noi vă putem înţelege, în timp ce voi nu ne puteţi înţelege”. Predomină ideea imperială: Rusia este o mare putere, cu limbă, cultură şi civilizaţie superioare culturilor „minore” din jur. De acest sindrom suferă mulţi ruşi, inclusiv cei din republicile ex-sovietice. În Republica Moldova, o parte a ruşilor (care reprezintă sub 5% din populaţie) nu a învăţat, încă, limba română.
Biserica, care în sistemul bizantin este mâna dreaptă a statului, a încurajat aceste tendinţe şi a condamnat vehement Occidentul, la unison cu puterea laică, pentru „îndepărtarea” acestuia de Dumnezeu. Nu în ultimul rând, este vorba despre mentalitatea cetăţeanului rus, care a avut parte de atât de rare perioade de democraţie autentică, încât supunerea în faţa „Tătucului” i se pare un demers absolut normal al existenţei.
Desigur, un rol important are media, care lucrează pentru Kremlin sau diseminează ideile şi filosofia politică a actualei elite ruse. Nu trebuie să generalizăm, însă, pentru că generalizarea ucide gândirea critică. Nu mai suntem în perioada în care se dorea formarea unui „homo sovieticus”, ca să-l citez pe Aleksandr Zinoviev. Există elite intelectuale, există tineri care percep corect dimensiunile aparatului de propagandă al Kremlinului, dar raportaţi la întreaga populaţie a Rusiei, aceştia sunt puţini. De aceea, protestele sunt firave. Cei mai buni „colportori” ai adevărului despre războiul din Ucraina ar putea fi soldaţii ruşi care se întorc acasă, din război. Dar mă tem că aceşti soldaţi vor fi încartiruiţi în baze militare, pentru a nu intra în contact cu populaţia civilă.
Cât este manipulare, dezinformare şi război informaţional?
Războiul din Ucraina are o importantă componentă de război informaţional. În doctrina militară a Federaţiei Ruse, document semnat de preşedintele Putin, se vorbeşte despre influenţarea inamicului pe întreg teritoriul acestuia şi la nivel informaţional global. Doctrina de securitate informaţională a Federaţiei Ruse, adoptată în anul 2016, stipulează subminarea bazelor istorice şi a tradiţiilor patriotice de apărare ale imamicului. Vasili Gherasimov, şeful Statului Major al armatei ruse, este principalul ideolog al războiului-hibrid. Încă din anul 2013, acesta vorbea despre „schimbarea regulilor războiului”. Concluzia era că a diviza un stat din interior e mai uşor decât a-l cuceri cu arma. Cucerirea Crimeei a fost rodul unui război hibrid de peste un deceniu. Ceea ce am văzut în puţinele zile de conflict era un palid vârf al aisbergului. În spate se afla un intens război informaţional.
Aceleaşi metode au fost uzitate şi acum: Ucraina este un stat artificial, limba ucraineană e o limbă artificială, Rusia s-a „născut” la Kiev, cultura ucraineană e, de fapt, rusă etc. Aceste naraţiuni au fost diseminate şi în Ucraina, şi în Federaţia Rusă, şi în restul lumii. Propaganda rusă, în acest caz, a fost extrem de subtilă. Au fost alese acele elemente care să vină în sprijinul tezei Kremlinului. Cea mai bună minciună conţine şi puţin adevăr. Acesta este ca drojdia, face să crească pâinea. Consumatorul de media consideră că naraţiunea e adevărată, pentru că elementele pe care el le cunoaştea, anterior, erau reale. Aşa începe manipularea. E foarte mult de vorbit pe acest subiect, legat de ceea ce uneşte şi ceea ce desparte cele două ţări. Vorbim, însă, astăzi, de două naţiuni, două state, două popoare.
Rezistenţa ucraineană a fost o reală surpriză pentru Kremlin. În aceste condiţii, pentru a-şi fideliza concetăţenii, Moscova a ales acele teme care au prins, întotdeauna, la cea mai mare parte a publicului rus: mitul cetăţii asediate şi mitul nazistului din exterior. Varianta „reductio ad hitlerum” este utilizată, de obicei, atunci când celelalte metode de convingere eşuează, ceea ce ridică întrebări asupra eficacităţii propagandei Kremlinului. Prin utilizarea sa, se creează fenomenul de diabolizare a inamicului, de dezumanizare a acestuia – inamicul e sub-om (vezi procedeul folosit de sovietici, în cel de-al Doilea Război Mondial, la adresa germanilor ori în războiul din Vietnam, de către americani).
sursa: Getty Images
Din prima zi a războiului, trollii s-au activat în număr foarte mare, confiscând forumurile. Mă refer la cazul României. Rolul trollilor este foarte bine definit: acela de a crea discordie şi conflict între cei care comentează pe reţelele sociale. Ei propagă teme şi informaţii false, vizând inducerea psihozei colective. Am văzut, zilele acestea, câteva acţiuni de acest fel – carburantul, uleiul, hârtia igienică, mobilizarea românilor pentru război etc. De multe ori, trollii au două sau chiar trei profiluri, create tocmai cu scopul de a aţâţa spiritele.
Un troll este, de obicei, uşor de recunoscut: are un profil banal, cu imagini de pisici, căţei, flori, peisaje, nu are activitate pe propriul profil, nu are elemente de identificare personală, nu are mulţi prieteni. Este, însă, dinamic şi agresiv în comentarii, pe postările altora şi pe forumuri. Studiez de patru ani fenomenul trollingului şi mărturisesc că nu am întâlnit mulţi trolli cu „experienţă”.
Trollul „deştept” se „legendează”, ca să folosim un termen din aria serviciilor secrete. Are mulţi prieteni, o anumită notorietate, postări numeroase pe propriul profil, imagini care sugereaza realul. Până să ajungă la o asemenea performanţă, stă în „adormire”. Probabil, însă, că munca asta nu e foarte bine plătită, de aici şi lipsa de interes. Sau graba – cantitate, nu calitate.
Ce să facem cu trollii? Să-i lipsim de „hrană”. Ei se „hrănesc” cu răspunsurile noastre la postările lor. Prin urmare, dacă îi depistaţi, oricât de mult v-ar incita, v-ar provoca, oricât de mult vă mănâncă degetele să le daţi un răspuns pe măsură, nu o faceţi. Eliminaţi-i din lista de prieteni, evitaţi-i pe forumuri.
Cum putem face diferenţa dintre o ştire adevărată şi un fakenews?
Dezvoltând o gândire critică. Cu cât o ştire conţine mai multe elemente de senzaţional, cu atât aceasta riscă să fie un fakenews. Varianta cea mai simplă ar fi confirmarea ştirii, apelând la surse alternative credibile. Cel mai simplu e să o căutăm pe agenţiile de presă internaţionale serioase. Dacă nu e prezentă acolo, şansele ca ea să fie falsă sunt mari. Dacă avem timp şi vrem să fim laborioşi (din păcate, foarte puţini fac asta), verificăm provenienţa ştirii, site-ul, instituţia media, autorul (dacă e credibil sau nu), data publicării materialului (se întâmplă des ca materiale de acum doi, trei ani, să fie distribuite în social media şi puţini să verifice data).
În general, traseul unui fakenews este următorul: lansarea se produce într-un mediu electronic (de obicei tabloid), cu public-ţintă având studii medii sau elementare. Urmează procesul de răspândire, la celelalte tabloide, apoi în presa mainstream, mulţi reporteri vizând primordialitatea informaţiei şi nu veridicitatea acesteia.
Odată ajuns în televiziuni, subiectul e preluat în talk-show-uri şi rostogolit, pe principiul bulgărelui de zăpadă, atât de actorii interesaţi, cât şi de cei care nu realizează că ajută la diseminarea unei astfel de teme false (evit sitagma „idioţi utili”). Fake-ul e preluat de opoziţia politică, de ONG-uri şi poate duce la scindarea societăţii, inclusiv la conflicte sociale grave. Prin urmare, e important să analizăm, cu atenţie, fiecare informaţie primită. Cred că e vorba de un act de civism: să nu distribuim fakenews-uri, care apelează, de multe ori, la reacţii emoţionale necontrolate. Văd acutizarea termenilor „sclavi”, „colonie”, „în genunchi”, „globalism”, „satanism”, care abundă în retorica manipulatorie a propagandei ruse.
Există în perioada aceasta o intensificare a informaţiilor false?
Sunt extrem de multe informaţii false. Există şi un război informaţional, în spatele războiului real. Desigur, cel din urmă este dramatic, pentru că se soldează cu victime nevinovate. Îndrăznesc să spun că războiul informaţional reprezintă aproape 50% din actualul conflict militar din Ucraina. Evident că fiecare parte exagerează. Despre exagerările Kremlinului ştim multe: de la „naziştii drogaţi”, la „uzinele secrete de fabricare a armelor chimice” ori la păsările migratoare care duc boli în Federaţia Rusă. De cealaltă parte, de pildă, Ucraina vorbeşte despre 18.000 de soldaţi ruşi ucişi, în timpul luptelor, de la începutul invaziei. SUA afirmă că e vorba doar despre 9.000 de soldaţi ruşi ucişi.
Pe de altă parte, lumea întreagă a rămas şocată de declaraţiile repetate ale Kremlinului, cu privire la faptul că armata Rusiei nu se află în război cu Ucraina, şi că Rusia nu a atacat, niciodată, o altă ţară. Românii, având experienţe istorice dureroase, pot face ochii mari, la fel ca polonezii, balticii etc., dar aceste mesaje nu sunt pentru Occident, ci pentru proprii cetăţeni. Ruşii trebuie să afle că armata lor vrea să aducă binele pentru ţările din jur, să le ferească de tentaţiile unui Occident laicizat, fără valori, şi că acest Occident, prin capetele „hidrei bicefale” NATO-UE, vrea să pervertească sufletele ruşilor şi să le exploateze ţara. Să-i lase fără Dumnezeu. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a spus-o clar: „Un rus adevărat nu se ruşinează niciodată de Rusia!”
Moscova utilizează tehnici variate de manipulare, de la controlul comunicaţiilor, prin eliminarea instituţiilor media incomode, la „manipularea mistică” (construirea unei aure mistice în jurul liderului) şi la „cerinţa de puritate” (Cine nu e cu noi, e împotriva noastră). Scopurile urmărite sunt clare: modificarea comportamentului indivizilor, integrare în grup, inducerea sentimentului de supunere. Variante? Mulţi ani de închisoare.
Unde credeţi că se va opri Putin?
– Liderul de la Kremlin a dat dovadă, de-a lungul timpului, de foarte multă prudenţă. A mimat diplomaţia, s-a ferit să pozeze în inamicul numărul 1 al planetei. Amintiţi-vă de momentul Crimeea 2014. Cum a negat apartenenţa „omuleţilor verzi” la armata rusă, ca după o lună, să declare că operaţiunea s-a produs fără vărsare de sânge şi că soldaţii fără însemne militare aparţineau Federaţiei Ruse. Mie nu mi se pare, deloc, că liderul rus este nebun. A folosit metoda paşilor mărunţi, până la 24 februarie 2022. După care a acţionat în forţă, parcă nepăsându-i de ceea ce se va întâmpla, inclusiv cu reputaţia sa şi cu imaginea îndelung cosmetizată de către media tradiţionale ruse şi de către social media. Până în acest moment, preşedintele rus a fost extrem de prudent. Ceva s-a întâmplat şi mărturisesc că nu ştiu ce anume. Am văzut multe materiale care vorbeau despre paranoia, despre anumite boli incurabile, aflate în faza terminală. Nu cred că este vorba despre asta. Modul de acţiune sugerează un soi de deadline. Dar care să fie acesta? Mă gândesc la faptul că, la 30 decembrie 2022 se împlinesc exact 100 de ani de la fondarea URSS.
sursa: Arhivă Adevărul
Liderul de la Kremlin a rostit, în ultima vreme, mai multe discursuri în care a deplâns dispariţia Uniunii Sovietice, ca fiind cea mai mare tragedie geopolitică a secolului XX. „Ce a însemnat disoluţia URSS? A însemnat dispariţia Rusiei istorice, sub numele de URSS!” Prin urmare, pentru el, Rusia „acoperă” perfect defuncta Uniune. Dacă analizăm cu atenţie, exceptând republicile baltice, Moscova are, într-un fel sau altul, cai troieni introduşi în toate fostele republici unionale şi le controlează, în diverse proporţii. Balticii au prins „trenurile” NATO şi UE, dar atenţie, în fiecare dintre cele trei ţări trăiesc foarte mulţi ruşi (aproximativ 33% din populaţia ţărilor respective). E drept, ruşi integraţi, într-o anumită măsură, după ce, iniţial, Riga, Tallin şi Vilnius au negat dreptul la cetăţenie celor care nu erau născuţi acolo. Dar ei ar putea fi activaţi, de Kremlin, într-un scenariu ipotetic.
E clar că Moscova a avut o altă realitate, în faţa ochilor, prezentată de oficialii militari. Probabil de aici arestarea la domiciliu a unor şefi ai serviciilor secrete. Societatea rusă trebuie să aibă parte de ţapi ispăşitori. Preşedintele rus nu poate ieşi din situaţia delicată în care se află decât fie printr-o victorie de răsunet în Ucraina (ceea ce nu schimbă datele privind percepţia sa pe mapamond), fie să accepte, cu „generozitate”, medierea Turciei ori a Chinei. Evident, însă, vrea ca, la momentul negocierilor, să fie într-o poziţie de forţă, eventual, cu un teritoriu ucrainean considerabil, aflat sub controlul armatei sale.
Moscova se află, în acest moment, într-o poziţie stânjenitoare. A crezut că va fi la fel de uşor ca în Crimeea, în 2014, dar s-a înşelat. Dincolo de eroismul poporului ucrainean, care este de admirat, dincolo de realele calităţi de lider ale preşedintelui Zelensky, campania militară a dovedit un fapt pe care conducătorii militari de la Kremlin nu-l anticipau: armata rusă se mişcă greoi, are tehnică învechită, planuri de atac insuficient puse la punct, comandanţi militari mai puţin străluciţi.
sursa: Arhivă Adevărul
Federaţia Rusă a pozat, în permanenţă, într-o super-putere militară, dar ceea ce vedem pe teren ridică anumite semne de întrebare. Pentru a ieşi din situaţia neplăcută, Kremlinul a acuzat NATO şi UE că sunt parte în război, prin acordarea de ajutor militar, Ucrainei. Trebuie să ne întrebăm, totuşi: dacă o astfel de operaţiune militară evoluează atât de greoi, în faţa unui singur opozant, cum ar putea armata rusă să încerce atacarea flancului estic al NATO, dat fiind decalajul impresionant între cei doi inamici potenţiali, atât din punct de vedere uman, cât şi din punct de vedere economic?
Care credeţi că vor fi cele mai mari grave urmări ale acestui război?
Urmările grave ale acestui război se văd, deja: copii, femei, bătrâni, victime inocente, ucise în lupte. Mulţi militari morţi şi răniţi. Pierderi materiale incomensurabile. Probabil că Ucraina va renunţa la statutul de candidat la aderare la NATO şi va rămâne într-un poziţie de neutralitate, garantată de marile puteri. Să nu uităm, însă, că la 5 decembrie 1994, la Budapesta, printr-un Memorandum, SUA, Marea Britanie şi Federaţia Rusă se obligau să respecte „independenţa, suveranitatea şi frontierele actuale ale Ucrainei”, în schimbul cedării, de către Kiev, a arsenalului nuclear, către Federaţia Rusă, moştenitoarea de drept a URSS. Ce s-a ales din acele garanţii s-a văzut…O altă urmare va fi aceea că neîncrederea în Moscova se va accentua, Rusia fiind considerată nesigură, inclusiv din perspectiva investiţiilor străine în această ţară.
Cea mai gravă urmare va fi, însă, aceea că, în urma acestui conflict, Organizaţia Naţiunilor Unite iese extrem de şifonată. ONU îşi dovedeşte neputinţa de a gestiona subiectele dificile, în care sunt implicate ţări ce sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate, care pot bloca orice, apelând la dreptul de veto. Născută la finele Marii Conflagraţii, cu scopul de a gestiona pacea planetei şi de a împiedica un nou război mondial, ONU s-a dovedit a fi neputincioasă, aidoma Ligii Naţiunilor, în perioada interbelică.
Acest război dovedeşte şi faptul că există ţări care nu dau doi bani pe tratatele semnate, atunci când interesele imediate le-o cer. Ministrul de externe al Reichului, Joachim von Ribbentrop, avea un sipet frumos lucrat, în care ţinea, la loc de cinste, tratatele pe care le semnase şi nu le respectase. Din păcate, pacea planetei e greu de gestionat, La 27 august 1928, la Paris, se semna Pactul de interzicere a războiului ca instrument de rezolvare a conflictelor între state, numit şi Pactul Briand-Kellogg, după numele iniţiatorilor acestuia, ministrul de externe francez Aristide Briand şi secretarul de stat al SUA, Frank Kellogg. Jurnaliştii l-au numit „Pactul sărutului internaţional”, dar acest tratat nu avea prevederi referitoare la sancţiunile ce pot fi adoptate la adresa semnatarului care încalcă pactul. Ultima ţară care l-a ratificat, Japonia, a încălcat pactul în 1931, atacând China (Manciuria). Apoi, Italia, în 1935, a atacat Abisinia, Germania, în 1939, a cucerit Cehia, dezmembrând statul cehoslovac, după ce, anterior, înglobase Austria, URSS, în 1939, atacase Finlanda, apoi Polonia. Prin urmare, e uşor să-ţi pui semnătura pe un tratat. E greu să respecţi prevederile acestuia.
Cât de mare este criză umanitară în realitate?
Deocamdată, cifrele vorbesc despre patru milioane de refugiaţi. E o catastrofă umanitară, dar în ultimul deceniu au existat astfel de drame, în Siria ori Irak. Aici, la Galaţi, vedem foarte bine dimensiunile acestei catastrofe. Vedem lacrimile din ochii femeilor. Vedem copii care nu înţeleg de ce au plecat de acasă, care întreabă unde e tata. Care simt că ceva nu e în regulă. Cât ai fi de puternic, atunci când asculţi poveştile refugiaţilor, te ia cu fiori şi te gândeşti, instinctiv, că seara te duci acasă, că ai o casă şi un pat şi lucrurile familiare, că nu sună alarma şi nici nu auzi zgomotul infernal al bombardamentelor. Am văzut extrem de multe gesturi de solidaritate ale românilor, mai ales aici, la Galaţi. Căminele Universităţii „Dunărea de Jos” sunt pline de refugiaţi, iar conducerea instituţiei de învăţământ superior s-a implicat exemplar, ca şi alţi oameni minunaţi, pentru ca ucrainenii să aibă un acoperiş deasupra capului, să aibă ce mânca. Fac o analogie cu anul 1939, când Germania, apoi Uniunea Sovietică au atacat Polonia. Şi atunci, România a fost gazdă bună şi primitoare pentru refugiaţii polonezi.
sursa: Getty Images
Socot că discuţiile cu privire la istoria mai mult sau mai puţin recentă trebuie lăsate pentru perioada post-război. Desigur că relaţiile româno-ucrainene nu au fost tocmai călduroase, desigur că există multe nemulţumiri faţă de atitudinea Kievului faţă de românii din Bucovina de Nord, Herţa şi Basarabia de Sud. Sper ca, după ce se va face pace, liderii politici de la Kiev să realizeze că politica suspicioasă faţă de minoritatea românească şi faţă de Bucureşti trebuie să facă loc unei atitudini deschise, în spirit european. Culmea e că o naţiune care îşi caută încă miturile fondatoare, Ucraina, are acum ocazia de a se simţi unită datorită agresiunii ruse.
Cum credeţi că va arăta lumea, în special continentul european, după acest război?
Vor rămâne răni adânci. Neîncredere şi ură. Mulţi militari în estul continentului. O Rusie stigmatizată, care nu va scăpa prea repede de acuzele comunităţii internaţionale. Mai mult nu ştiu. Îmi cereţi să devin Nostradamus. Glumesc, evident, dar situaţia este atât de fluidă, evenimentele se succed cu o asemenea repeziciune, încât nici măcar ceea ce am afirmat în acest interviu, mă refer la partea legată de previziuni, nu ştiu dacă va sta în picioare până la data apariţiei articolului.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Reflectorul de Sud