Turismul spaţial, industria cu iz SF născută din cursa spaţială a miliardarilor: E ca şi cum te-ai duce la tiribombe în satul de vacanţă din Mamaia INTERVIU

Spre deosebire de mândria resimţită de oameni în faţa reuşitelor în spaţiul cosmic ale ţărilor lor, cursa spaţială a miliardarilor n-a scăpat de controverse. Poziţionările faţă de reuşita celor doi şi faţă de planurile de viitor, unde Elon Musk se pregăteşte să intre ambiţios în industria turismului spaţial, pot fi rezumate după modul în care cei care le formulează îşi imaginează locul acestora în istorie. 

Pentru unii, luna iulie 2021 ar putea rămâne în anale drept luna în care omenirea a reînceput să păşească cu încredere către spaţiu, condusă de nişte personalităţi vizionare. În viitor, am putea sărbători cele două zboruri ca un moment fondator, cum e sărbătorită coborârea Părinţilor Pelerini ai Americii de pe nava Mayflower, căderea Bastiliei, ori cum sărbătoreau romanii fondarea Cetăţii Eterne. Cu alte cuvinte, poate am trăit, fără să ştim, realitatea istorică a unui mit fondator. Pentru alţii, nu e loc de nicio naraţiune romantică despre cele două lansări în spaţiu: doar nişte miliardari care au văzut un loc de unde poate ieşi profit şi au investit, turismul spaţial fiind o industrie ca oricare alta, a cărei contribuţie pentru umanitate va rămâne să fie aflată. 

Pentru o a treia categorie de oameni, locul reuşitelor lui Branson şi Bezos este mai degrabă într-un calendar al infamiei. Pentru ei, luna iulie 2021 va rămâne dosită undeva prin subsolul manualelor de istorie drept o altă lună în care pandemia de la începutul secolului al XXI-lea chinuia Pământul, iar câţiva miliardari ai zilei au zburat la marginea spaţiului, îndeplinindu-şi visurile copilăriei în epoca inegalităţilor şi a schimbărilor climatice. 

Oricare ar fi viziunea corectă, turismul spaţial tocmai a (re)devenit o realitate, iar tot mai încinsa cursă pentru tânăra piaţă a călătoriilor în spaţiu necesită o lămurire a mizelor, provocărilor şi problemelor ridicate de această industrie.

Prima a fost lansarea rachetei Unity 22 a companiei Virgin Galactic, deţinută de miliardarul britanic Richard Branson. Pe 11 iulie, Unity 22 a fost lansată din Las Cruces, New Mexico, cu doi piloţi şi alţi patru pasageri la bord, şi a urcat până la o altitudine de 86 de kilometri înainte să se întoarcă pe Pământ. 36 de minute a durat întreaga poveste: un zbor suborbital, priveliştea incomparabilă a curburii Pământului în depărtare şi primul produs de succes al companiei în materie de turism spaţial. În 2014, eforturile din cadrul primei tentative a Virgin Galactic de a dezvolta o rachetă pentru astfel de călătorii s-au sfârşit cu moartea unui pilot în urma unui accident care părea că va omorî călătoriile comerciale în spaţiu chiar înainte de a începe cu adevărat. 

Lansarea de pe 11 iulie a fost şi rodul jocului de orgolii între miliardari, Branson programând-o cât mai repede pentru a-l devansa pe Jeff Bezos. Fondatorul Amazon a fost nevoit să aştepte până pe 20 iulie, când racheta New Shepard a companiei Blue Origin a fost lansată din Texas cu patru pasageri la bord. Cu nouă zile întârziere, Bezos se poate lăuda însă că racheta sa a zburat până la o altitudine de 107 kilometri, într-o cursă care a durat 10 minute şi 18 secunde. Declaraţiile lui Bezos la întoarcerea pe Pământ au fost primite cu ochii daţi peste cap de cei care văd turismul spaţial drept un spectacol dăunător al opulenţei. Patron peste o companie cu probleme frecvente când vine vorba de drepturile angajaţilor şi cu o istorie îndoielnică în privinţa taxelor plătite, Bezos a mulţumit „fiecărui angajat Amazon şi fiecărui client Amazon“ pentru că aceştia „au plătit pentru acest drum“. 

Jeff Bezos alături de ceilalţi turişti spaţiali ai misiunii Blue Origin / FOTO Getty Images

Branson şi Bezos nu sunt singurii miliardari cu ochii pe stele. Elon Musk este şi el în cursă – chiar dacă ar putea părea că a rămas puţin în urmă când vine vorba de bifarea unor premiere şi borne în istoria turismului spaţial, proiectele lui Musk compensează prin ambiţie. SpaceX, compania deţinută de către acesta, se poate lăuda cu faptul că a trimis deja astronauţi şi diferite încărcături de materiale către Staţia Spaţiala Internaţională, urmând ca în septembrie să trimită pe orbită un echipaj format exclusiv din civili. În 2023, SpaceX plănuieşte o cursă care-l va duce pe miliardarul japonez Yusaku Maezawa în jurul Lunii, la bordul rachetei Starship.

Virgin Galactic este, momentan, compania cea mai avansată cu planul de afaceri când vine vorba de turismul spaţial. Conform mai multor informaţii furnizate de către Branson, compania are deja sute de rezervări, iar preţul unui bilet se situează în jurul unui sfert de milion de dolari. În 2022, Virgin Galactic plănuieşte să înceapă un program constant de curse în spaţiu pentru a-şi onora rezervările, iar planurile pe termen lung vizează scăderea treptată a preţului până la suma de 40.000 de dolari. 

Blue Origin este mult mai rezervată în privinţa preţurilor. Reuters scria în 2018 că preţul plănuit de către compania lui Bezos nu va scădea oricum sub 200.000 de dolari pentru o cursă. Singurul loc scos la vânzare pentru aventura de pe 20 iulie a fost câştigat într-o licitaţie pentru suma de 28 de milioane de dolari de către o persoană care a dorit să rămână anonimă. În ciuda banilor plătiţi, persoana respectivă nu a participat la primul zbor al Blue Origin, urmând să se bucure de serviciile turistice cumpărate în viitor. Primul client al companiei lui Bezos a fost un tânăr de 18 ani, al cărui tată oferise a doua sumă în cadrul licitaţiei iniţiale – recordul pentru cea cea mai tânără persoană ajunsă în spaţiu.

Dincolo de controversele iscate de cât de oportună este o industrie a turismului spaţial, accelearea cursei spaţiale în acest domeniu ridică o altă problemă: impactul potenţial al emisiilor rezultate din lansările de rachete asupra mediului înconjurător. Răspunsul e unul complex, iar mare parte din potenţialul impact negativ de profunzime rezidă în amploarea pe care o va avea această industrie în viitor. 

„Motoarele pe hidrogen produc vapori de apă, nu poluează. Motoarele cu combustibil solid, într-adevăr, sunt compuse din produşi chimici care pot polua, dar trebuie să comparăm câte rachete se lansează pe an în spaţiul cosmic şi, de exemplu, câte TIR-uri cu napolitane vin din alte ţări în România. Care poluează mai mult? Câtă vreme vorbim de trei oameni care au proiecte de turism spaţial, nu poate să fie vorba de o industrie matură. Dacă erau cincizeci de oameni care lansau turişti în spaţiu, probabil începeau să fie reguli şi standarde inclusiv pentru poluare“, a explicat astronomul Adrian Şonka pentru „Weekend Adevărul“.

Într-adevăr, în prezent, numărul de lansări de rachete este unul foarte redus. În 2020, de exemplu, NASA a înregistrat 114 lansări – fie încercări, fie lansări reuşite – de rachete pe orbită. Media zilnică de avioane care decolează de pe aeroporturile din întreaga lume este de aproximativ 100.000. Cu toate acestea, fără sincope neaşteptate ori intervenţii de reglementare ale statelor într-o direcţie nefavorabilă, se estimează că piaţa turismului spaţial va ajunge la o valoare de două miliarde şi jumătate de dolari în 2031, ceea ce ar presupune o creştere anuală de peste 17%. Având în vedere că motarele pe bază de hidrogen – precum cel utilizat de racheta New Shepard a lui Bezos – nu poluează direct atmosfera, cercetările de specialitate atrag atenţia că modelarea impactului climatic al turismului spaţial e dificilă, fiind dependentă mai ales de activităţile conexe pregătirii unei lansări.

Dincolo de previziunile economice optimiste cu privire la creşterea industriei turismului spaţial în următoarele decenii, antreprenorii din fruntea celor trei companii care au început lupta pentru clienţi în tânăra piaţă au de răspuns la o serie de întrebări-cheie înainte să poată livra promisiunea, adesea sceptic primită, că viitorul industriei este unul în care costurile vor fi suficient de mici încât industria să fie una de masă. În primul rând, având în vedere că luna iulie a marcat primele curse, este neclar dacă rachetele utilizate în prezent chiar pot face faţă unor zboruri comerciale regulate care să permită apariţia unui ritm stabil al călătoriilor.

 În al doilea rând, problemele legate de siguranţa pasagerilor sunt momentan lămurite prin asumarea completă a oricăror riscuri de către aceştia, un subiect avut în vedere pentru viitorul apropiat de către autorităţile de reglementare de Statele Unite. Dincolo de aceste clarificări, industriile tinere în domeniul transportului au întotdeauna în faţă pericolul unui moment Hinderburg, în care încredere publică în siguranţa mijlocului de transport respectiv după un accident să se sfărâme la fel de repede cum se mistuia zepelinul german în 1937.

O altă problemă semnificativă ţine mai degrabă de relaţiile publice ale principalelor companii din industrie. Având în vedere că reglementarea viitoare a turismului spaţial, privilegiile ori poverile fiscale, precum şi amploarea pe care o poate lua piaţa depind de modul în care reprezentanţii politici cu atribuţii în acest domeniu filtrează opiniile publicului, percepţia răspândită a turismului spaţial drept o altă distracţie accesibilă pentru cei mai bogaţi oameni de pe planetă ar putea tempera ambiţiile şi profiturile aşteptate de investitori. De altfel, reacţia publică din Statele Unite faţă de cele două lansări reprezintă o aproximare adecvată a viitoarelor falii de-a lungul cărora se va purta dezbaterea despre reglementarea industriei. „Aici, pe Pământ, în cea mai bogată ţară de pe planetă, jumătate din populaţie trăieşte de la un salariu la altul, oamenii se străduiesc să se hrănească, să poate vedea un medic – dar, hei, cei mai bogaţi oameni din lume au plecat în spaţiu! Da. E timpul să taxăm miliardarii“, a scris senatorul american Bernie Sanders pe Twitter, după lansarea rachetei Virgin Galactic.

Există o oarecare ironie în istoria călătoriilor omenirii în spaţiu: momentele în care oamenii se rup, literalmente, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp de Pământ sunt definite mai ales de contextul politic şi economic al planetei de care se despart. Când Iuri Gagarin reuşea, pe 12 aprilie 1961, să fie primul om care ajungea pe orbita Pământului, cursa spaţială se dădea între orgoliile şi dorinţa de prestigiu ale celor două mari puteri din Războiul Rece, Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Astăzi, la 60 de ani de la acel moment, orgoliile s-au mutat în mediul privat, iar prăbuşirea Uniunii Sovietice reprezintă un moment-cheie pentru înţelegerea acestei transformări.

Timbru sovietic cu Iuri Gagarin / FOTO Shutterstock

Cosmosul, teren de joacă

Competiţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică pentru atingerea de noi borne în materie de explorare a spaţiului este povestea unor bugete aproape nelimitate dedicate programelor spaţiale, a unor reuşite istorice şi a unor decenii în care succesul sau eşecul în spaţiu erau motive de mândrie ori ruşine naţională pentru sute de milioane de oameni. 

Coordonatele cursei spaţiale din timpul Războiului Rece sunt în general bine cunoscute. Mai întâi, a fost etapa succesului iniţial al Uniunii Sovietice – prima dată a fost spaima născută în Occident după ce sovieticii au reuşit să lanseze satelitul Sputnik 1 în 1957. Statele Unite credeau că stau mult mai bine în materie de tehnologie pentru explorarea spaţiului decât o făceau de fapt. A urmat momentul Gagarin şi apoi reuşita programului sovietic Luna, prima dată când o misiune trimisă de pe Pământ ajungea pe Lună. A doua etapă este cea a revenirii spectaculoase a Statelor Unite în cursă. Pe 16 iulie 1969, orice reuşită sovietică va fi umbrită pentru totdeauna de Neil Armstrong, al cărui mic pas pe Lună a fost un salt imens pentru omenire şi-un şut simbolic deplin pentru Moscova.

Steagul american pe Lună / FOTO Profimedia

După prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, coordonatele politicilor spaţiale ale statelor s-au schimbat radical. Deodată, spaţiul cosmic nu mai era doar un alt front al Războiului Rece, iar presiunea unor planuri ambiţioase a scăzut considerabil în intensitate. Accentul relaţiilor dintre state atunci când a venit vorba de spaţiu s-a mutat de pe competiţia acerbă a anilor 1960-1970 pe o cooperare tot mai strânsă. Procesul a culminat la sfârşitul anilor 1990, cu lansarea Staţiei Spaţiale Internaţionale şi, începând cu anul 2000, cu ocuparea permanentă a acesteia de către astronauţi din diferite state.

Bugetele aproape nelimitate ale statelor

În SUA, bugetul acordat misiunilor spaţiale a sărit de la unul infim în 1948 la peste 100 de milioane de dolari în 1957, atingându-şi apogeul în 1967, când bugetul tuturor agenţiilor implicate în cursa spaţială a atins 7 miliarde de dolari. Ajustat la inflaţie, bugetul respectiv nu va mai fi egalat niciodată şi va contribui semnificativ la suma totală de aproximativ 30 de miliarde de dolari pe care guvernul american o va cheltui în cursa spaţială de la lansarea satelitului Sputnik în 1957 până la pasul lui Armstrong pe Lună. 

Când vine vorba de bugetul acordat de Uniunea Sovietică programului spaţial, sumele estimate sunt în general mai mici decât cele acordate de guvernul american. De exemplu, strict pentru programul care urmărea punerea unui om pe Lună, Moscova ar fi investit între 4,8 şi 10,1 miliarde de dolari, semnificativ mai puţin decât investiţiile americane.

Pionierii turismului spaţial

Planuri de trimitere în spaţiu a unor persoane care nu erau astronauţi profesionişti au existat încă din anii 1980. Privite adesea cu scepticism, mai ales la NASA – dată fiind contribuţia ştiinţifică redusă a unui astfel de demers –, acestea nu se vor materializa o lungă perioadă de timp. Asta până când oportunitatea va fi exploatată de Space Adventures, o companie americană fondată în 1998, care va trimite contra cost între anii 2000 şi 2009 în colaborare cu agenţia spaţială a Rusiei şapte persoane pe Staţia Spaţială Internaţională. Începuturile turismului spaţial sunt puternic legate de nevoia de bani a statului rus lovit de criza economică prin care a trecut în anii 1990. De la triumful lui Gagarin în materie de explorare a spaţiului, Moscova ajungea să deschidă porţile pentru visul capitalist al călătoriilor de plăcere în spaţiu la bordul unei rachete Soyuz.

 Primul turist spaţial a fost Dennis Tito, inginer şi om de afaceri american, care a plătit aproximativ 20 de milioane de dolari pentru a petrece şase zile pe Staţia Spaţială Internaţională în primăvara anului 2001. Preţurile se învârteau în această perioadă într-o zonă cu un aer chiar mai rarefiat decât cel la care ajung preţurile setate de Branson şi Bezos – între 20 şi 30 de milioane de dolari a plătit fiecare dintre cei şapte pionieri ai turismului spaţial.

Adrian Şonka / FOTO Arhiva personală

Adrian Şonka, astronom şi coordonator al Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu“ din Bucureşti, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ care este viitorul cel mai probabil al turismului spaţial, ce presupun lansările de rachete, precum cele care au avut loc în luna iulie, şi cât de accesibil este statutul de astronaut pentru publicul larg. Astronomul vede recentele evoluţii din domeniul turismului spaţial drept unele pozitive şi de mult aşteptate, iar călătoriile în spaţiu a cât mai multor oameni, spune acesta, ar putea avea un efect pozitiv asupra caracterului moral al omenirii.

„Weekend Adevărul“: Ce înţelegem prin spaţiu? Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o călătorie pentru a putea spune că a fost una în spaţiu?

Adrian Şonka: Există o definiţie a spaţiului cosmic – fiind o definiţie, lucrurile sunt totuşi puţin artificiale. Definiţia spune că trebuie să ajungi la 100 de kilometri deasupra suprafeţei terestre. Dacă ai ajuns acolo, spunem că ai ajuns în spaţiul cosmic şi eşti, oficial, cosmonaut ori astronaut, depinde cu cine mergi.

Aşadar, am putea spune că doar Bezos cu racheta lansată de Blue Origin a fost în spaţiu.

Într-adevăr, oficial, Branson nu a ajuns conform definiţiei în spaţiu, dar considerăm acum că totuşi a mers în spaţiu pentru că diferenţele nu sunt chiar aşa de mari de la optzeci la o sută de kilometri.

Care sunt diferenţele în materie de tehnologie necesară şi costuri între o călătorie suborbitală şi una care reuşeşte să ajungă pe orbită?

Dacă ne luăm după definiţii, sunt de fapt două moduri de a ajunge în spaţiu. În primul rând, poţi lansa o rachetă mică, fie din avion, fie de la sol, care să prindă viteza de vreo 3-4.000 de kilometri pe oră şi ajungi în câteva minute la înălţimea respectivă şi imediat înapoi pe sol. Sau, a doua variantă, faci în aşa fel încât să prinzi o viteză de minimum 28.000 de kilometri pe oră şi la viteza aceea practic vei ajunge să te roteşti în jurul Pământului. A doua metodă implică nişte costuri mult mai mari, pentru că trebuie imprimată o viteză de aproape zece ori mai mare, ai nevoie de combustibil mai mult, ai nevoie de condiţii de supravieţuire de minimum o oră sau cât stai în spaţiul cosmic. E mult mai complicat şi mai scump să ajungi pe orbită decât suborbital, cum au mers cei doi – au văzut spaţiul puţin şi s-au întors.

Putem vorbi de inovaţii tehnologice în eforturile celor două companii sau e doar o preluare a tehnologiei existente?

În spaţiul cosmic se merge la fel cum se mergea şi acum cincizeci de ani. Principiul este acelaşi, combustibilul este aproape acelaşi, totul funcţionează la fel. Nu s-a mers cu tehnologii noi sau cu motoare care funcţionează pe alt principiu.

Care sunt principalele diferenţe între cele trei proiecte de turism spaţial – Branson, Bezos, Musk – şi care este cel mai ambiţios?

Momentan, oamenii nu prea au unde să meargă mai departe de Pământ. Dacă te duci departe, trebuie să poţi să trăieşti mult timp în spaţiul cosmic – adică fără condiţii, cu o nevoie mare de resurse – aer, apă şi aşa mai departe, iar acest lucru implică nişte costuri de la sute de milioane de dolari în sus. În consecinţă, e greu să faci turism la preţuri de felul acesta pentru că nu prea are cine să meargă. Practic, tot ce gândesc cei trei care vor să facă asta este mers fie suborbital, fie pe orbită. Unii au acces la Staţia Spaţială Internaţională pentru că aceasta a fost forma de turism care s-a făcut înainte, dar şi acea staţie e la 400 de kilometri. Cu alte cuvinte, în jurul Pământului se întâmplă totul, cine se gândeşte că va merge în altă parte se înşală.

Care este pregătirea minimă pe care trebuie s-o aibă o persoană care călătoreşte în spaţiu? Poate oricine să facă asta?

Da, oricine va putea să facă asta. E ca şi cum te-ai duce la tiribombe în satul de vacanţă din Mamaia – oricine se poate da în centrifugă. E drept că unii leşină, alţii se simt foarte rău, dar dacă te dai de foarte multe ori, organismul se obişnuieşte, iar, în timp, oricine se poate antrena o lună de zile ca să suporte acceleraţiile de la lansare ori eventualele rotiri necontrolate ale capsulei şi apoi coborârea pe sol. Nu trebuie să ai abilităţi de super-erou ca să faci asta. Inclusiv pentru călătoriile care ajung pe orbită sunt valabile aceste lucruri, pentru că avem cam aceleaşi acceleraţii, apoi starea de imponderabilitate. E drept că această imponderabilitate e un pic mai ciudată, pentru că ameţeşti foarte uşor şi nu toată lumea ştie să funcţioneze foarte bine când e ameţită în condiţiile acestea. Se ştie că la începutul călătoriilor spaţiale se luau medicamente de greaţă pentru a putea funcţiona, dar, practic, un turist nu are prea multe de făcut: se duce acolo, admiră peisajul şi face trei fotografii până se întoarce pe Pământ. Nu trebuie să fie neameţit, nu face experimente şi nu conduce nava. Aţi văzut vârsta de peste 80 de ani a unei doamne care a călătorit cu Bezos. Dacă a fost cineva la vârsta asta, nu mai putem zice nimic. Nu mai avem scuze – cel mult că nu te lasă de la serviciu că nu mai ai zile de concediu. 

Sau că nu ai destul salariu pentru bilet.

Da, într-adevăr, preţurile vor fi prohibitive. Dacă eşti bogat, 100.000 de euro nu sunt bani chiar aşa de mulţi, dar pentru majoritatea oamenilor e cu totul altceva. Este, totuşi, un aspect important aici. Până acum, în spaţiul cosmic se mergea doar cu statul: erai trimis în spaţiu de guvernul unei ţări. Acest lucru era foarte greu: trebuia să fii pilot de vânătoare, trebuia să cunoşti foarte multe lucruri, să ai doctorat pentru cercetare. Turiştii care au plecat înainte erau şi ei superbogaţi. Într-un sens, acum am putea spune că s-a democratizat spaţiul cosmic. Oricine poate să meargă cu cei trei care investesc în turism spaţial: nu contează că eşti tânăr ori bătrân, înalt ori slab, te poţi duce în spaţiul cosmic. Democratizarea aceasta ar putea ajuta, de fapt, pentru că nu mai aştepţi să-ţi dea guvernul voie, ci te duci pur şi simplu.

Cum aţi caracteriza atunci această cursă spaţială? E un efort admirabil de forţare a ultimei frontiere, cum spun comunicatele de PR ale celor trei, sau sunt doar nişte miliardari care se joacă de-a astronauţii?

Asta cu ultima frontieră era bună în anii ’60, când se mergea pentru prima oară în spaţiu, dar noi suntem la ultima frontieră de şaizeci de ani. E o chestie care trebuia să fie comună, care trebuia să fie de mult, la fel de normală cum e călătoritul cu un avion. Călătoriile spaţiale, cel puţin cele suborbitale, ne ajută să călătorim şi pe glob. Poţi ajunge din SUA în Australia în zece minute pentru că eşti lansat în spaţiul cosmic, faci o parabolă în atmosferă şi apoi pici direct în Australia. Nu e despre explorarea ultimei frontiere, pentru că au fost atâţia oameni totuşi în spaţiu.

Dincolo de costurile mari, ce alte probleme ar putea sta în calea devenirii acestei industrii în una de masă?

Nu sunt antreprenor, deci nu mă pot pronunţa în privinţa asta. Practic, ce trebuie să faci e să iei nişte oameni vii, să-i duci în spaţiu şi să-i aduci înapoi vii şi bucuroşi, iar asta se întâmplă în aviaţie de mult timp. Eu cred că se va ajunge chiar la ceva similar cu aviaţia, cu zborurile comerciale aeriene, şi cred că vor importa de acolo foarte multe reguli. Mă gândesc că dacă începem să mergem în spaţiu un pic mai des, turişti fiind, poate o să fim mai buni într-un fel. Poate ne ajută să nu ne mai luăm la bătaie între noi pe Pământ. În spaţiu suntem cu toţii prieteni, nu mai există naţionalităţi – suntem în spaţiul cosmic, iar spaţiul cosmic cam vrea să ne omoare în fiecare secundă. Dacă nu ne găsim prieteni, nu avem nicio şansă, iar acest lucru ar putea să ne ajute pe noi, ca omenire, să fim puţin mai înţelegători între noi.