Ucraina consideră în prezent la Uniunea Sovietică, mai ales perioada stalinistă, ca o epocă întunecată a istoriei sale. Rusia, în schimb, după parcurgerea unui exerciţiu dificil de critică în anii perestroikăi şi la începutul deceniului 1990-2000, manifestă astăzi o atitudine foarte diferită sub imboldul regimului condus de Vladimir Putin, care caută mereu ocazii pentru a inocula ideea unei „contribuţii pozitive a acelei ere la măreţia rusă”.
Cele două ţări rămân, fiecare în felul ei, profund marcate de experienţa sovietică. Din moment ce antagonismul lor actual îşi are rădăcinile, în mare parte, într-o raportare diferită faţă de cel de-al Doilea Război Mondial – un subiect în sine, care nu face obiectul acestui articol -, atunci este relevant de analizat modul în care Kievul şi Moscova percep astăzi deceniile de coabitare sub steagul roşu imprimat cu secera şi ciocanul, scrie, în The Conversation, Cécile Vaissié, profesoară de istorie rusă şi studii sovietice la Université de Rennes 2.
Decembrie 1991: sfârşitul unei lumi
Pe 8 decembrie 1991, preşedintele rus Boris Elţîn, preşedintele belarus Stanislav Şuşkevici şi preşedintele ucrainean Leonid Kravciuk, aleşi ai trei republici încă sovietice formal, dar din care ultimele două declarate independente după tentativa de puci din august 1991, s-au întâlnit în pădurea Belavejskaia Puşcea, la graniţa cu Polonia, convinşi că Uniunea Sovietică tocmai intrase în istorie. După o partidă de vânătoare, cei trei noi lideri de stat au semnat acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), un document care a pus capăt de facto Uniunii Sovietice.
Alte opt ex-republici sovietice s-au alăturat CSI pe 21 decembrie, obligându-l practic pe primul şi ultimul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, să ia act de noua realitate şi să-şi anunţe demisia, fapt produs pe 25 decembrie.
Astfel, în ianuarie 1992, cele 15 republici care făcuseră parte din Uniunea Sovietică erau 15 state independente şi suverane fără nicio oprelişte. Unele dintre ele aspirau să se dezvolte în cadrul Comunităţii Economice Europene (astăzi Uniunea Europeană), în timp ce altele intenţionau să evolueze în mod independent profitând via CSI de legăturile create în cadrul Uniunii Sovietice şi chiar în Imperiul Rus.
Trei decenii mai târziu
Dacă unele temeri ale vremii – o baie de sânge precum cele produse pe fondul destrămării Iugoslaviei sau un atac nuclear – nu s-au materializat, din fericire, relaţia dintre Rusia şi Ucraina este în aceste zile mai tensionată ca niciodată în ultimele trei decenii, asta în timp ce regimul condus de Aleksandr Lukaşenko în Belarus se dedă unor conflicte cu vecinii membri UE şi reprimării opoziţiei.
Kremlinul, care, în 2014, a anexat ilegal Crimeea şi a trimis militari fără însemne şi arme pentru a destabiliza regiunile Luhansk şi Doneţk, din estul Ucrainei, tocmai a concentrat zeci de mii de soldaţi la graniţa ruso-ucraineană. Această desfăşurare de forţe poate fi explicată pur şi simplu printr-o dorinţă a lui Putin de a pune presiuni psihologice asupra Kievului, dar numeroşi observatori nu exclud posibilitatea unui atac.
Imaginea Rusiei s-a deteriorat în Occident, în timp ce controlul politic este mai dur ca niciodată pe plan intern. Rusia numără astăzi aproape tot atâţia deţinuţi politici cât avea Uniunea Sovietică în momentul lansării perestroikăi, în 1985. O parte a opoziţiei este după gratii (cum ar fi Aleksei Navalnîi şi mulţi colaboratori de-ai săi, sau Andrei Pivovarov, directorul organizaţiei Open Russia, fondată de Mihail Hodorkovski); alta a fost nevoită să emigreze pentru a scăpa de arest. Cei care încă sunt încă în libertate în ţară au supraveghetori după ei şi se confruntă cu presiuni tot mai mari din partea puterii.
Ori conflictul dintre Rusia şi Ucraina poate fi explicat şi prin alegerea unor diferite modele politice de dezvoltare. Aceste alegeri depind de raportarea fiecăreia dintre ele la ceea ce a însemnat Uniunea Sovietică.
Această raportare este diferită şi în funcţie de generaţii: persoanele sub 40 de ani din Rusia, Ucraina şi Belarus au acces la mult mai multe informaţii despre represiunile sovietice decât aveau părinţii şi bunicii lor.
Trecutul sovietic şi toponimiile sovietice
În Rusia de astăzi, abordarea trecutului sovietic este permisă doar prin prisma ideologiei regimului. Stalinismul este justificat cu abnegaţie de către autorităţi. De exemplu, un manual de istorie promovează ideea total eronată că epurările operate de Stalin au dus la întărirea statului şi, prin urmare, la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial.
De cealaltă parte, autorităţile de la Kiev încurajează, mai ales după Revoluţia Portocalie din 2004-2005, comemorarea crimelor comise în Ucraina de puterea sovietică.
Un indicator al acestor raportări diferite faţă de trecut este conferit de situaţia monumentelor şi toponimiilor din cele două ţări. În Ucraina, cu excepţia teritoriilor controlate de proruşi, nu a mai rămas nici măcar un monument dedicat lui Lenin. Odată cu Revoluţia Demnităţii din 2013-2014, autorităţile ucrainene au redenumit localităţile, străzile şi pieţele ce aminteau de personalităţi politice sovietice. În Rusia, în schimb, statuile lui Lenin sunt tot acolo, inclusiv la Sankt Petersburg, capitala din perioada ţarismului.
Comemorare şi identitate naţională
Oare trebuie şterse toponimiile sovietice şi înlăturate simbolurile comuniste, interzise, de altfel, în statele baltice şi în Ucraina, la fel ca în cazul celor naziste? Sau este corect de amis că această perioadă este parte a istoriei Rusiei şi, prin urmare, poate fi lăsată acolo, în ciuda milioanelor de oameni deportaţi, executaţi şi înfometaţi de sovietici?
În urmă cu treizeci de ani, Boris Elţîn spunea că a decis să nu mute trupul îmbălsămat al lui Lenin din mausoleul din Piaţa Roşie pentru a nu supăra generaţia care se presupune că i-a fost ataşată primului lider sovietic. O mare parte din acea generaţie a dispărut între timp, dar comuniştii interzic în continuare orice atingere de cadavrul şi memoria lui Lenin. Mai mult decât atât, cu toate că monumentele lui Stalin au fost scoase de pe piedestal după Congresul Partidului Comunist din 1961, ele reapar acum în Rusia: de la Moscova spre Caucaz şi tocmai până în Iacutia. Reinstalarea lor face parte dintr-un proces de reabilitare a lui Stalin în societatea rusă.
În Ucraina, în schimb, Stalin este văzut pe bună dreptate ca fiind direct vinovat de moartea a milioane de ucraineni. Şase milioane de oameni, dintre care două treimi în Ucraina – restul în Rusia şi Kazahstan -, au murit din cauza unei foamete permise de Stalin la începutul deceniului 1930-1940. Ucrainenii comemorează acele vremuri întunecate cu termenul „holodomor”. În opinia istoricului italian Andrea Graziosi, „holodomor”-ul nu a fost altceva decât o încercare de a supune populaţia ucraineană. La nouă decenii distanţă, „holodomor”-ul, comemorat anual în ultima sâmbătă din noiembrie, este un mijloc de consolidare a identităţii naţionale ucrainene.
În Rusia, niciun monument nu aminteşte de victimele acestei drame, care nu este comemorată public. Dar omagii au loc în spaţii private.
Rusia: două memorii contrastante despre secolul XX sovietic
Cel puţin două memorii despre perioada sovietică se opun şi se înfruntă în Rusia de astăzi, după cum remarcă fostul deţinut politic Aleksei Miniailo în documentarul „Monopol asupra memoriei”, lansat în octombrie 2021.
Potrivit lui Miniailo, „în ultimii ani, statul rus a monopolizat tot mai mult dreptul de a interpreta evenimentele istorice”, până la punctul în care, de acum înainte, „un dezacord cu poziţia oficială a statului poate duce la închisoare”, precum în cazul istoricului Iuri Dmitriev.
În acelaşi timp, adaugă Miniailo, oamenii se unesc pe orizontală pentru a păstra şi transmite memoria. Studiază arhivele, înfiinţează muzee, reconstruiesc biserici părăsite, aduc omagii victimelor epurărilor şi încearcă să facă lumină asupra istoriei familiei, precum siberianul Denis Karagodin, care a efectuat o anchetă pentru a-i identifica pe cei implicaţi în arestarea şi execuţia străbunicului său în 1938. Mii de oameni participă anual la acţiunea de comemorare a victimelor stalinismului, organizată pe 29 octombrie de asociaţia Memorial. Spre nemulţumirea Kremlinului, se adună şi citesc în public numele victimelor executate în timpul Marii Terori.
Confruntarea dintre aceste memorii este intensă, pentru că miza este, după cum spune istoricul Nikolai Epplee, „trecerea de la un sistem politic la altul, de la autoritarism (dictatură) la democraţie”, iar acest pas necesită un larg consens social asupra trecutului. La fel ca mulţi alţii, Epplee crede că Rusia va putea să se democratizeze doar atunci când îşi va rezolva problemele cu „trecutul său incomod”, cel al crimelor comise de statul sovietic împotriva populaţiei.
Nikolai Epplee constată că ruşii sunt animaţi de un soi de pasiune pentru memorie, iar cultura joacă un rol primordial în acest sens.
Violenţa sovietică este explorată în cărţi, inclusiv în romane, desene animate, piese de teatru sau documentare, precum cel al jurnalistului rus Iuri Dud, „Kolîma, leagănul fricii noastre”, cu peste 26 de milioane de vizualizări pe YouTube.
Autor al unui spectacol despre nepoţii celor care au pus în aplicare represiunea, Mihail Kalujski aprecia, în august 2020, că dezbaterea despre „trecutul dificil al Rusiei” a devenit mai interesantă şi de o calitate mai bună în ultimii zece ani. E adevărat. Şi tocmai acest lucru vrea să împiedice puterea prin represiunile sale actuale şi atacurile împotriva asociaţiei Memorial, ameninţată cu lichidarea.
1991 a fost văzut ca sfârşitul Uniunii Sovietice. A fost, de fapt, începutul unui proces care încă continuă după 30 de ani, desfăşurându-se de asemenea pe plan memorial, conchide Cécile Vaissié.
Sursa: reflectoruldesud.ro/
Articol sursa: Foştii „gropari” ai URSS, la cuţite la 30 de ani de la destrămarea imperiului sovietic
Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.