Este din ce în ce mai evident că lumea a intrat într-un nou Război Rece.

Un război între cele două facțiuni ale umanității care au interese geopolitice divergente: Lumea Întîi, Occidentul dezvoltat, și Lumea a Doua, țările în curs de dezvoltare, multe dintre ele cu o istorie de colonie.

Lumea Întîi își dorește păstrarea rolului privilegiat, de hegemon economic, politic, militar și ideologic. Lumea a Doua contestă această hegemonie și își dorește renegocierea echilibrului de forțe, eventual preluarea conducerii globale de la vechii stăpîni.

La fel precum jumătate de secol primul Război Rece a fost purtat între cei doi mari actori globali, Statele Unite și Uniunea Sovietică, fiecare înconjurat de o seamă de țări satelit, la fel și acum. Noua tensiune este de data asta între Statele Unite și China. Rusia, continuatoarea Uniunii Sovietice, a alunecat pe o poziție secundă, China devenind noul protagonist al alianței anti-occidentale.

Grosso modo, avem de-a face cu un conflict din ce în ce mai bine definit între două blocuri cu acronime deja împămîntenite în conștiința internațională: OECD și BRICS.

Pînă aici, nimic deosebit. Doar o trecere în revistă ușor didactică a situației. Întrebările cu adevărat importante de-abia de-aici încolo decurg.

Cum se vor desfășura ostilitățile?

Va rămîne conflictul la nivel înghețat, cvasi-civil, preponderent economic și ideologic, precum anteriorul Război Rece? Fără o fierbințeală generală ca în Al Doilea Război Mondial, limitîndu-se din punct de vedere militar cel mult doar la izbucniri răzlețe, cum e deocamdată războiul din Ucraina și cum au fost, la vremea lor, cele din Corea, Vietnam, Afganistan?

Sau va înflori în toată splendoarea sa otrăvită, precum în cele două mari conflagrații mondiale care au sfîșiat prima jumătate a secolului trecut, distrugînd totul în cale?

Vor ajunge principalii doi antagoniști, Statele Unite și China, la un război deschis, direct, conform făgașurilor sistemice croite de capcana lui Tucidide, inclusiv pînă la ultima înfricoșare, conflictul nuclear?

Sau vom rămîne la o mermeleală îmbîcsită, în care conflictele locale / proxy vor fi maximul deranj de sînge și moarte, lăsînd actorii secundari să se sfîșie tactic între ei, în timp ce statele-nucleu contribuie doar pieziș, nedeclarîndu-și război pe față?

Iar restul trosnelii violente va fi făcută ca și pînă acum pe ascuns, șpioni cu șpioni, forțe speciale cu forțe speciale, în umbră, pe tăcutelea, punctual și anonim, fără necesitatea de a mobiliza întregi societăți întru război și suferință?

Iată, de departe, principala întrebare în momentul de față. Cea mai mare temere a omenirii. Să nu cumva să alunecăm într-al Patrulea Război Mondial. Cu toate consecințele de rigoare.

Temerea e complet asemănătoare celei în care au trăit generațiile anilor ‘50, ‘60, ‘70 din secolul trecut. Umbra amenințătoare a războiului atomic a înflorit decenii la rînd în mințile părinților și bunicilor noștri, permeînd toate nivelurile sociale, inclusiv o înflorire a unei mici industrii de adăposturi anti-atomice.

Din fericire, acestea nu au trebuit să fie folosite, decît în filmele apocaliptice care ne-au speriat adolescența, precum The Day After. Dar generațiile de acum nu au de unde să știe că acest joc de-a-n buza războiului l-au mai trăit și generațiile anterioare. Neconsumînd istorie, sîntem sortiți s-o repetăm, ca și cum ar fi prima dată.

Cealaltă mare întrebare este cum se vor poziționa actori statali importanți, aflați deocamdată în expectativă.

Sînt deja semne că cel puțin patru nuclee de politică globală tind mai degrabă să se îndrepte înspre tabăra BRICS.

În ordinea numerelor de pe tricou, este vorba despre:

– Iran, o țară mare, tradițional inamică Statelor Unite, cu resurse militare, tehnologice, economice, populaționale și de poziționare geostrategică în nici un caz de neglijat

– țările petro-arabe, îndeosebi Arabia Saudită, care pot decide atît soarta sancțiunilor occidentale la adresa Rusiei, dar și mai important, însăși existența petrodolarului

– multe din țările Americii Latine, mai ales Argentina și Venezuela, țări care prezintă și ele o istorie recentă de resentiment la adresa Statelor Unite și a intruziunilor coloniale ale acesteia în politice lor interne

– și, last but definitely not the least, Turcia, care devine pe zi ce trece o țară balama din ce în ce mai importantă, pe care ambele tabere se luptă s-o atragă de partea sa.

Faptul că toate aceste țări înclină din ce în ce mai mult spre tabăra BRICS, tinzînd să întărească respectivul bloc geostrategic, este deja o bătaie de cap semnificativă pentru lumea occidentală.

Refuzul arogant, puternic simbolic al liderilor saudiți de a da curs solicitărilor recente ale președintelui Biden, urmat de întîlnirea la fel de puternic simbolică cu președintele Jinping reprezintă un semnal îngrijorător pentru țările OECD. Saudiții dau semne că se desprind din alianța strategică de peste jumătate de secol cu americanii, iar asta reprezintă o mare primejdie pentru domnia petrodolarului, dacă nu chiar moartea sa.

Nu mai vorbim de politica din ce în ce mai autonomă a lui Erdoğan, altă bătaie de cap pentru americani și aliații săi.

Deși membră NATO, Turcia întreține în continuare relații cît se poate de cordiale cu Rusia, încercînd să beneficieze de pe urma conflictului ucrainean. Mai mult de-atît, își și consolidează politica de apropiere față de China și încearcă să devină o punte de trecere între cele două lumi, cu toate avantajele ce decurg din asta.

La capitolul nehotărîți rămîn două bazine mari de incertitudine: Africa și Asia de Sud-Est.

Africa devine din ce în ce mai importantă în balanța resurselor și a forței de muncă. Și deocamdată e mai degrabă interesată de un negoț geopolitic cu China, deși Statele Unite se străduie din răsputeri să recupereze teritoriul pierdut, iar fostele țări colonialiste europene încă mai au un cuvînt de spus.

Oricum, contribuția Africii rămîne doar la nivel de exploatare a resurselor naturale, nereușind deocamdată să aibă o amprentă semnificativă din punct de vedere militar sau ideologic.

Iar în Asia de Sud-Est, unde umbra recentei dominații japoneze se amestecă cu amenințarea mai recentă a Chinei, țări precum Indonezia, Vietnam sau Filipine au de luat o decizie complicată. Către cine vor înclina balanța? Cui vor pune la dispoziție bucata lor de ocean global, Indian sau Pacific?

Către o Chină din ce în ce mai asertivă în zonă, riscînd să devină niște sateliți captivi ai acesteia? Sau către o Americă ce a lăsat și ea urme de deranj în zonă (vezi istoria colonială a Filipinelor) și cu care sînt mai puțin compatibile cultural? Nu mai spunem că soarele roșu al militarismului japonez dă din nou să răsară, complicînd și mai mult situația. De cine le e frică mai mult? De pe urmă cărei tabere consideră că vor beneficia mai mult?

Grele întrebări. Deocamdată, în zonă doar aliații tradiționali ai Statelor Unite, Japonia și Coreea de Sud, și-au confirmat fidelitatea. Japonia tocmai a decis să iasă din lunga sa perioadă pacifistă, de aproape un secol, și să se reînarmeze, pentru a ajuta la contracararea Chinei. Restul țărilor asiatice joacă un joc de așteptare. Cît le va mai permite istoria să tărăgăneze decizia, alegerea? Nu știm. Din ce în ce mai puțin.

A treia întrebare la fel de importantă se referă la competiția tehnologică.

Războiul Rece anterior, cel dintre americani și ruși, a fost cîștigat de americani pe trei fronturi. Unul militar, al cursei înarmărilor. Celălalt economic, al capacității de susținere economică, financiară, a ansambului militar al celor două blocuri geostrategice. Și nu în ultimul rînd, pe front ideologic, de atractivitate socială.

În toate cele trei cazuri, tehnologia a avut un cuvînt hotărîtor de spus.

Fie că a fost vorba despre microprocesoare, despre competiția spațială, despre portavioane, despre sistemele bursiere, despre petrochimie sau despre sistemele audio hi-fi la care să ascultăm Beatles și Rolling Stones, lumea occidentală a avut un ascendent tehnologic din ce în ce mai evident pe măsură ce am intrat în anii ’70, mai apoi ’80.

Războiul nu a fost cîștigat într-atît militar, cît la planșeta de proiectare. Rușii pur și simplu nu au putut ține pasul cu tăvălugul tehnologic american.

Se va întîmpla același lucru și de data asta? Vor reuși Statele Unite să stea tot timpul cu cel puțin unu – doi pași înaintea chinezilor? Va fi departamentul american de R&D (Research & Development, adică cercetare fundamentală și aplicată) superior celui chinez? Vorbim aici à la longue, pe următorii treizeci – patruzeci de ani, cît e posibil să continue acest nou război rece.

Deocamdată, semnele sînt că chinezii au știut să fure mai bine tehnologie decît rușii data trecută, grație deschiderii de trasfer tehnologic făcut de către țările avansate cînd au dorit să-și eficientizeze cîștigurile și și-au mutat mai toată industria în Asia cea cu forță de muncă ieftină.

Nu numai că au știut să fure, dar au știut și să țină pasul cu cercetarea. La fel precum generațiile anterioare japonezii și coreenii au știut atît să fure tehnologie, pe urmă să o și dezvolte, la fel și acum chinezii merg pe urmele pașilor acestora. E posibil să fie o pricepere comună asiaticilor, de preluare și de îmbunătățire tehnologică.

În orice caz, chinezii investesc în mod prodigios în educație și în cercetare. Semnele sînt că, de data asta, competiția tehnologică între cele două blocuri geostrategice va fi mai echilibrată decît a fost pe vremuri cursa dintre ruși și americani.

Sînt deja domenii strategice, de frontieră tehnologică, unde China este cel puțin la nivel de egalitate cu Statele Unite. Calculatoarele cuantice. Microprocesoarele. Robotica. Energia nucleară. Inteligența artificială. Explorarea spațiului cosmic.

În cazul multora dintre ele, retrăim aceeași competiție tehnologică de acum o generație, cînd Statele Unite au merg gît la gît cot la cot cu Uniunea Sovietică în respectivele domenii. Pînă n-au mai mers și le-au depășit fluierînd, prin anii ’70 – ’80, după două decenii de suspans.

Se va întîmpla același lucru și acum? Greu de spus. După cum spunea dragul de Murphy: predicția e foarte dificilă, mai ales atunci cînd se referă la viitor.

Financiar vorbind, Occidentul teoretic domină incontestabil scena. Banii pe care îi au țările Lumii Întîi sunt mult mai mulți decît cei ai Lumii A Doua. E unul din domeniile, dacă nu chiar singurul, unde tabăra OECD domină copios tabăra BRICS.

Dar sînt suficienți banii? Reformulez întrebarea: oare sînt suficienți doar banii? În ce măsură celelalte domenii: resurse, populație, tehnologie, război, ideologie, depind de această discrepanță de capital?

Sînt semne că avem de- a face cu o decuplare în această privință. În două sensuri.

În primul rînd, sînt domenii unde poți realiza aproximativ același lucru cu sume sensibil diferite. Vezi de exemplu prețurile tehnicii militare americane și rusești. Rușii, cu bani mult mai puțini, reușesc să țină pasul deocamdată cu industria militară americană, cel puțin în domeniul terestru și aerian.

Un tanc rusesc costă mult mai puțin decît un tanc american. Dar rămîne, pînă una alta, cam tot un tanc. La fel și cu rachetele, ca să nu mai vorbim de drone. La fel și cu avioanele de generație patru sau cinci. La fel și cu portavioanele chinezești cele mai recente. Pur și simplu e vorba despre prețuri diferite, care nu se concretizează în produse diferite.

În al doilea rînd, avem de-a face cu o recuperare masivă a Lumii A Doua. Față de acum două decenii, China beneficiază de volume de capital mult mai mari, aproape comparabile cu cele occidentale. China prinde repede din urmă lumea occidentală în această privință.

Deja această recuperare tinde să se reflecte și în comerțul internațional cu hidrocarburi, unde statele petro-arabe / OPEC sînt tentate să facă trecerea de la dolar la yuan. Înainte să discutăm despre decizia politică, asta pur și simplu nu s-ar putea întîmpla dacă masele monetare disponibile nu ar fi suficiente, în primul rînd.

Nu în ultimul rînd, trebuie să discutăm componenta ideologică.

Aveau americanii o vorbă mare pe vremea războiului din Vietnam. To win their hearts and minds. Înainte să-i cucerim propriu-zis, trebuie să-i cucerim mental. Să ajungă să-și dorească să fie cuceriți. Blugi și Beatles, ciungă și Hollywood.

Rușii au fost oribil de nepricepuți în acest joc ideologic. The soft power a contat în războiul trecut cel puțin în egală măsură ca și the hard power. America și-a convins sateliții prin valorile proiectate, prin ideologie. The American way of life. Liberty freedom and the pursuit of happiness. Plus John Wayne, Marilyn Monroe, Brad Pitt și Angelina Jolie, evident.

Va funcționa aceeași rețetă și de data asta? Din nou, greu de spus. Predicția e foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor.

Sînt semne că puterea de atracție occidentală nu mai este atît de mare de data asta. Șarmul hollywoodian prezintă crăpături. Constipația valorică de tip political corectness începe să îndepărteze mușteriii din țările satelit. Din ce în ce mai mulți sînt dezamăgiți de felul în care Occidentul proiectează trăiri patetice, enervante și penibile, gen #metoo, Greta Trotineta și alte astfel de Inchiziții moderne.

Pe de partea cealaltă, nici China nu este la fel de enervantă în proiecția sa ideologică precum era Uniunea Sovietică pe vremuri. Doar exotică. Străină și foarte dificil de decriptat. Altă lume. Niște alienși. Nu înțelegem neam din cultura chineză. E la fel de opacă și de alienă precum erau pe vremuri culturile japoneze sau coreene pentru occidentali.

Dar nici chinezii nu ne bagă pe gît doctrina lor, precum o făceau pe vremuri sovieticii. Au trecut vremurile de ideologizare comunistă penibilă, cu filmele cu eroina țîțoasă și cu Ivan davai mai avtamat. Chinezii se mulțumesc să ne cotropească insidios, cu produse tehnologice eftine. Și cu TikTok.

O cu totul altă strategie de acaparare a bunăvoinței decît cea plăvan-sovietică. Insidioasă și lentă. Un soi de Las Fierbinți oriental. Oricum, mult mai eficientă. Nu degeaba americanii vor să interzică TikTokul. E la fel de periculos pentru ei precum este pentru noi Las Fierbinți.

Ce-o fi? Naiba știe. Cine va cîștiga? Naiba știe. Va cîștiga cineva? Naiba știe. Va fi război fierbinte? Naiba știe. Va fi război rece? Ești copil? E deja, de cîțiva ani. Ne scăldăm zilnic în valurile sale.

Sînt unii din cei care cîntă deja prohodul lumii occidentale. De regulă mînați de o sănătoasă, prea vizibilă ură la adresa colonialiștilor occidentali. Alții sînt din cei care deja cîntă victoria Occidentului, clamînd-o cu trompete la fel de stridente precum a celor care urăsc Occidentul.

Și de o parte, și de alta a baricadei se află minți intense care își urăsc sincer dușmanul. Aceștia reprezintă armatele de voci care contribuie la lupta ideologică. Mici soldăței în slujba unei patimi proaspete, necesare.

Mulți dintre ei pur și simplu idioți utili, care nu obțin nici un cîștig material din asta, doar o efemeră ușurare emoțională. Alții, puțini la număr, adevărații soldați aflați în solda uneia dintre armate. Vorbesc, marcă banul. Cu fidelități de unitate. Unii trag cu gloanțe, alții cu cuvinte. The same ol’ story.

Dar ei, oricum, sînt doar o minoritate. Puțini, doar că foarte vizibili. Restul? Oameni normali la cap, mulți dar tăcuți, deci inexistenți. Prea puțin interesați de vehemențele ideologice sau de consecințele conflictului geopolitic asupra vieții lor de zi cu zi. Oameni care vorbesc în proză fără să știe, care trăiesc într-al Treilea Război Mondial ca peștele în apă.

Care nu dau în brînci nici cu iubirea de americani, englezi sau de nemți, nici de chinezi, ruși sau de turci. Care pur și simplu vor să fie lăsați în pace, să-și vadă de viața lor, de mici și de grătar, de familie și de meserie, de casă și de grădină.

Și care în timpul ăsta se uită la Netflix, dar și pe TikTok. Și pe Facebook, dar și pe Kanal D. Care consumă prostii ieftine, mediocre, și din galantarele occidentale, și din bazarurile orientale.

Și care nici nu știu că se află la întretăierea de imperii, où tout est pris à la légère. Pentru că oricum nu-i interesează. Car ils prennent de toute façon toute leur vie à la légère.

Ce-aveți, bre, cu ei? De ce nu-i lăsați să-și trăiască viața nederanjați, nefrecați la cap, nespovediți, neîmpărtășiți, neformatați, neîndoctrinați? Mama voastră de ideologi, cum aveți voi mereu nevoie de carne proaspătă de tun…

Citeste pe larg

Recent, a trecut aproape nebăgată în seamă probabil cea mai importantă știre a momentului.

Americanii au anunțat că, pentru prima dată de cînd se chinuie de mai mult de jumătate de secol, au reușit să obțină un cîștig energetic net de pe urma unei reacții de fuziune.

Adică fix inversul reacției de fisiune, spargerea atomului, pe care s-a bazat pînă acum producția de energie nucleară. În loc să spargă atomii, fuziunea îi lipește și, teoretic cel puțin, rezultă mai multă energie din proces decît bagi.

Exact procesul care se întîmplă în soare, cînd marea reacție stelară lipește atomi mici și rezultă atomi mai mari, plus o cantitate uriașă de energie.

Pînă acum, toate încercările oamenilor de a replica procesele din miezul unei stele au fost unele eșuate, din cauza imperfecțiunilor tehnologice. Ce băgau era mai puțin decît ce scoteau, energywise.

Dacă știrea se confirmă (s-a mai clamat de-a lungul vremii că i-au dat de cap, ca pe urmă să rezulte că de fapt că nu le-a ieșit), este de departe cea mai importantă veste a zilelor noastre. Asta deschide calea în deceniile viitoare către o producție de energie total diferită de cea de pînă acum.

Mai ales din punct de vedere al amprentei de carbon. E un soi de Sfîntul Graal al ecologiștilor. În sfîrșit putem să producem energie fără să eliberăm carbon în atmosferă și să ducă la dezechilibre de mediu – efect de seră, încălzire globală, schimbări climatice.

Asta e vestea bună. Doamne ajută să iasă, căci ar fi cu siguranță cea mai mare veste a ultimei sute de ani.

Vestea proastă e că lumea nu știe fizică. Și că încurcă efectele carbonului cu principiul al doilea al termodinamicii.

Da, așa este. Desprinderea de producerea de energie pe bază de hidrocarburi e o veste foarte bună pentru mediul înconjurător. Deztemnițarea carbonului din adîncile temnițe subterane în care zace el acum și eliberarea sa sub formă preponderent de dioxid de carbon (mai e și metanul, altă discuție) contribuie imens la efectul de seră, deci la încălzirea globală.

Dar lumea nu înțelege că *orice*, cu accent pe *orice* cu litere groase, bolduite, producere de energie contribuie la încălzirea planetei. Căci așa zice principiul al doilea al termodinamicii, pe care încă n-am reușit să-l învingem. Că de-aia e principiu, să stea neclintit în fața fantasmelor noastre.

Eliberezi energie în sistem? În mod inevitabil, ea va ajunge în cele din urmă să se convertească în mod rezidual în căldură.

Înlocuiești miile de termocentrale pe cărbune cu reactoare eficiente pe bază de fuziune nucleară? Ghinion. Tot căldură produci, mai devreme sau mai tîrziu.

Ce face căldura? Face cald. Produce încălzire globală. Da, efectul de seră va fi mai temperat. Dar tot va fi.

Indiferent cum dezvoltăm societatea, întru bunăstare și complexitate, e inevitabil să avem nevoie să folosim energie, nu contează din ce sursă. Indiferent ce fel de energie folosești, ea se scurge în mediul înconjurător la fel de inevitabil sub formă de căldură.

Deci nasol. Deci afirmații de-astea entuziaste precum cea recent întîlnită într-un articol din vestita noastră presă deontoloagă

Această energie de fuziune ar putea contribui într-o zi la reducerea schimbărilor climatice, dacă se va reuşi ca această tehnologie să fie extinsă la nivel comercial în următoarele decenii

sînt doar vise frumoase. Fantasme de-ale entuziaștilor tembeli care se duc după fentă, după orice comunicat intens de presă.

Da, o să renunțăm la hidrocarburi. Da, o să trăim într-un paradis al energiei nucleare, al fuziunii. Marele vis al inginerilor.

Însă va fi un paradis al naibii de cald, cît timp băgăm forjă și folosim energie, să fie bine, să nu fie rău. Pe tot cuprinsul planetei, mii de mici sori artificiali vor izbi atomi mici în atomi mari, generînd și folositoarea energie drept produs secundar. Iar rezultatul tot căldură va fi în cele din urmă. Adică încălzire globală. N-o să mai eliberăm carbon în atmosferă. O să convertim forțele nucleice tari și slabe în căldură.

Care e soluția? Una simplă. Cea propusă de dragii de tefelei care urăsc și conservatorii știrbi, în particular, și draga de omenire în general. Mai puțini oameni pe planeta asta. Mai puțină nevoie de energie. Oricum se va întîmpla. Ați auzit de tranziția demografică? N-ați auzit. Lasă, că a auzit ea despre voi.

În rest, cît timp vom face pui și vom fi mulți și vom dori să fie bine, să nu fie rău, să avem parte de bunăstare și de complexitate, asta nu va fi posibil decît pe bază de energie. Care, odată eliberată în sistem, se transformă inexitabil, inexorabil și inoxidabil în căldură. Fix marele dușman al tefeleilor ideologi din zilele noastre.

Deci beți încet, căci conține fizică. Adică termodinamică.

Adică ghinion.

Citeste pe larg

Recent, a trecut aproape nebăgată în seamă probabil cea mai importantă știre a momentului.

Americanii au anunțat că, pentru prima dată de cînd se chinuie de mai mult de jumătate de secol, au reușit să obțină un cîștig energetic net de pe urma unei reacții de fuziune.

Adică fix inversul reacției de fisiune, spargerea atomului, pe care s-a bazat pînă acum producția de energie nucleară. În loc să spargă atomii, fuziunea îi lipește și, teoretic cel puțin, rezultă mai multă energie din proces decît bagi.

Exact procesul care se întîmplă în soare, cînd marea reacție stelară lipește atomi mici și rezultă atomi mai mari, plus o cantitate uriașă de energie.

Pînă acum, toate încercările oamenilor de a replica procesele din miezul unei stele au fost unele eșuate, din cauza imperfecțiunilor tehnologice. Ce băgau era mai puțin decît ce scoteau, energywise.

Dacă știrea se confirmă (s-a mai clamat de-a lungul vremii că i-au dat de cap, ca pe urmă să rezulte că de fapt că nu le-a ieșit), este de departe cea mai importantă veste a zilelor noastre. Asta deschide calea în deceniile viitoare către o producție de energie total diferită de cea de pînă acum.

Mai ales din punct de vedere al amprentei de carbon. E un soi de Sfîntul Graal al ecologiștilor. În sfîrșit putem să producem energie fără să eliberăm carbon în atmosferă și să ducă la dezechilibre de mediu – efect de seră, încălzire globală, schimbări climatice.

Asta e vestea bună. Doamne ajută să iasă, căci ar fi cu siguranță cea mai mare veste a ultimei sute de ani.

Vestea proastă e că lumea nu știe fizică. Și că încurcă efectele carbonului cu principiul al doilea al termodinamicii.

Da, așa este. Desprinderea de producerea de energie pe bază de hidrocarburi e o veste foarte bună pentru mediul înconjurător. Deztemnițarea carbonului din adîncile temnițe subterane în care zace el acum și eliberarea sa sub formă preponderent de dioxid de carbon (mai e și metanul, altă discuție) contribuie imens la efectul de seră, deci la încălzirea globală.

Dar lumea nu înțelege că *orice*, cu accent pe *orice* cu litere groase, bolduite, producere de energie contribuie la încălzirea planetei. Căci așa zice principiul al doilea al termodinamicii, pe care încă n-am reușit să-l învingem. Că de-aia e principiu, să stea neclintit în fața fantasmelor noastre.

Eliberezi energie în sistem? În mod inevitabil, ea va ajunge în cele din urmă să se convertească în mod rezidual în căldură.

Înlocuiești miile de termocentrale pe cărbune cu reactoare eficiente pe bază de fuziune nucleară? Ghinion. Tot căldură produci, mai devreme sau mai tîrziu.

Ce face căldura? Face cald. Produce încălzire globală. Da, efectul de seră va fi mai temperat. Dar tot va fi.

Indiferent cum dezvoltăm societatea, întru bunăstare și complexitate, e inevitabil să avem nevoie să folosim energie, nu contează din ce sursă. Indiferent ce fel de energie folosești, ea se scurge în mediul înconjurător la fel de inevitabil sub formă de căldură.

Deci nasol. Deci afirmații de-astea entuziaste precum cea recent întîlnită într-un articol din vestita noastră presă deontoloagă

Această energie de fuziune ar putea contribui într-o zi la reducerea schimbărilor climatice, dacă se va reuşi ca această tehnologie să fie extinsă la nivel comercial în următoarele decenii

sînt doar vise frumoase. Fantasme de-ale entuziaștilor tembeli care se duc după fentă, după orice comunicat intens de presă.

Da, o să renunțăm la hidrocarburi. Da, o să trăim într-un paradis al energiei nucleare, al fuziunii. Marele vis al inginerilor.

Însă va fi un paradis al naibii de cald, cît timp băgăm forjă și folosim energie, să fie bine, să nu fie rău. Pe tot cuprinsul planetei, mii de mici sori artificiali vor izbi atomi mici în atomi mari, generînd și folositoarea energie drept produs secundar. Iar rezultatul tot căldură va fi în cele din urmă. Adică încălzire globală. N-o să mai eliberăm carbon în atmosferă. O să convertim forțele nucleice tari și slabe în căldură.

Care e soluția? Una simplă. Cea propusă de dragii de tefelei care urăsc și conservatorii știrbi, în particular, și draga de omenire în general. Mai puțini oameni pe planeta asta. Mai puțină nevoie de energie. Oricum se va întîmpla. Ați auzit de tranziția demografică? N-ați auzit. Lasă, că a auzit ea despre voi.

În rest, cît timp vom face pui și vom fi mulți și vom dori să fie bine, să nu fie rău, să avem parte de bunăstare și de complexitate, asta nu va fi posibil decît pe bază de energie. Care, odată eliberată în sistem, se transformă inexitabil, inexorabil și inoxidabil în căldură. Fix marele dușman al tefeleilor ideologi din zilele noastre.

Deci beți încet, căci conține fizică. Adică termodinamică.

Adică ghinion.

Citeste pe larg

Lumea este sfîșiată zilele astea de războaiele culturale / ideologice (“culture wars”). Unul din cele mai vizibile astfel de conflicte sociale îl reprezintă disputa în jurul drepturilor minorităților sexuale. Vestita patimă LGBT.

Teoretic această zbatere este despre drepturile omului. Practic este despre lupta pentru putere. Dar mai ales este despre tensiunea filosofică dintre natură și cultură. Este sexul oare o realitate obiectivă, biologică, sau un construct social mai fluid decît baza biologică? Apriga dispută sex vs gender.

Militanții LGBT susțin că este un construct social. Poți să alegi să fii femeie sau bărbat, indiferent de bagajul de gonade pe care l-ai primit la naștere în mod aleator. Cromozomul X, cromozomul Y. Tehnologia și decizia ideologică pot schimba lucrurile. Mă hotărăsc să fiu bărbat sau femeie. Stă în puterea mea, în voința mea. Dați bisturiul încoace să rezolvăm lucrurile.

Vehemența LGBT e unul din elementele esențiale al tensiunii actuale dintre progresiști și conservatori, dintre tefelei și medievali, dintre sorosiști și suveraniști.

Nu întîmplător, altă temă importantă a acestui conflict social o reprezintă etnicitatea și derivatele sale ideologice / politice: patriotismul, naționalismul, suveranismul, autohtonismul.

Progresiștii insistă că e un construct cultural (vezi Benedict Anderson, Imagined Communities). Conservatorii insistă că etnicitatea vine să răspundă unor nevoi biologice ale speciei umane, rezervor de fidelitate supra-genetică existent cu mult timp înainte de modernitate.

De ce sînt atît de importante și stîrnesc atît de multe patimi aceste discuții? De ce e importantă sexualitatea? Dar etnia? Dar rasa?

Cheia rezidă în vechea, nobilă temă “natură vs cultură. Și ale sale declinări. “Înnăscut vs dobîndit”. “Primordial vs Construit”.

Hai să rămînem deocamdată, pentru simplitatea discuției, doar la sexualitate. O să vedeți de ce, în curînd. Puțintică răbdare, că Palada scrie mult.

Hai să căutăm consecințele logice ale acestei discuții. Plecăm de la întrebarea de simț comun. De ce există bărbați și femei pe lumea asta? Răspuns de simț comun. Pentru reproducere.

Așa s-au așezat lucrurile în biologie de vreo unu – două miliarde de ani încoace. Pe parcursul timpurilor geologice, natura a generat această strategie evolutivă de maximizare a succesului de supraviețuire și de reproducere (fitness evolutiv).

Specia umană, spre deosebire de speciile asexuate, bacteriile, să zicem, își maximizează capacitatea de supraviețuire prin reproducere sexuată. O femeie și un bărbat fac copii. De preferat cel puțin doi, ca să se reproducă specia de la o generație la alta. Vezi discuția privind rata totală de fertilitate și magicul său pragul de 2,1.

Ce stă în spatele acestei zbateri biologice?

Simplu. Supraviețuirea. Singurul lucru cu adevărat important pe lumea asta. Să fie bine, să nu fie rău. Să trăim, să nu murim. Atît la nivel de individ. Dar mai ales de specie.

E vorba de nevoia unității distincte de informație de a se păstra, de a se perpetra de-a lungul timpului. Unitatea de informație, adică gena, codul ADN, care își folosește suportul biologic, adică organismul, pentru a merge mai departe, țop-țop dintr-o generație în alta. Poate ați auzit de conceptul de “genă egoistă” propus de biologi de prin anii ’50 încoace și popularizat de Richard Dawkins. Sau poate nu.

Hai să forțăm gîndirea, să intrăm în zona speculativă.

Cînd am putea să scăpăm naibii de această bătaie de cap? Să ne dezbărăm de sex și de biologie? Să ne lepădăm de această povară plină de zeamă, cum și-ar dori ideologii LGBT? Sau măcar de partea neplăcută, aia cu reproducerea, cu procreerea?

From procreation to recreation. Hai să rămînem doar cu partea distractivă, cu fun-ul penetrativ unde nu contează dacă ești bărbat, femeie sau ornitorinc, gaură să fie. Hai să externalizăm procreerea, că tot ne place nouă externalizarea.

Cînd s-ar putea ca unitatea de informație care ne definește existența, gena, atotputernica genă, să se dispenseze de povara enervantă a reproducerii sexuale, de prostia asta primitivă cu bărbați și cu femei, cu placentă graviditate nouă luni naștere sînge și chin?

Răspuns de simț comun. Atunci cînd am putea să ne reproducem în afara acestei limitări.

Cum?

Fie reproducere biologică, dar dincolo de decizia individuală. În marile cuve biologice distopice gîndite deja încă din 1931 de către Aldous Huxley în Brave New World.

(Nu întîmplător acest strălucitor scriitor britanic provenea dintr-o la fel de strălucită familie de biologi: bunicul Thomas Huxley, “buldogul de pază al lui Darwin”, frații Julian Huxley și Andrew Huxley.)

Fie, gînd și mai îndrăzneț, să scăpăm de tot de trup. Decorporalizarea.

Să ne dezbărăm complet de suportul material. Reproducere asexuată și imaterială, doar la nivel de biți, în marile cuve informatice ale mașinăriilor suficient de puternice care să ușureze omul de trupul său muritor, prea muritor.

Ei bine, gîndesc progresiștii, tînjesc tefeleii, atunci cînd ne vom lepăda de procreerea biologică în actualul său format primitiv, atunci va veni acea binecuvîntată vreme cînd ne putem lepăda de desueta distincție dintre femeie și bărbat.

Genul va învinge asupra sexului. Vom putea avea libertatea să alegem neîngrădiți. Să fie o opțiune, nu o pecete primită de la naștere. Hai să visăm. Hai să pregătim acele timpuri. Hai să îndrăznim. Hai să ne educăm deja copiii că sexul poate fi o decizie, nu un dat al firii.

Trăiască genul. Jos cu sexul cel murdar și cu scîrbavnica nevoie de a face copii. O să-i facem, dar în cuve sau prin calculatoare. Let’s externalize procreation. Let’s prepare for the post-sexual Garden of Eden.

Sună science-fiction, nu-i așa? Da, așa este. E fix una din marile teme ale literaturii science-fiction. S-a tot scris și răsscris pe acest subiect.

Problema este că această gîndire este science-fiction pînă nu mai este science-fiction.

Fiți atenți aici. Beliți ochii, căci altminteri s-ar cam prea putea să beliți viitorul.

Nebăgat în seamă de mulți dintre noi, acest lucru se întîmplă fix acum, fix în zilele noastre. Fix sub ochii noștri însetați de patimă ideologică.

Doar că nu se întîmplă cu cine se pregătește, ci cu cine se nimerește. Nu cu oamenii, ci cu mașinile.

Ați auzit de inteligența artificială?

Ați auzit de singularitate?

Ați auzit de temerea unora că, în actualul ritm exponențial de dezvoltare a învățării mașinilor (machine learning), s-ar cam prea putea ca, în curînd, să ajungem la acel neplăcut moment în care inteligența artificială să devină într-atît de inteligentă încît să-și dorească autonomia, dincolo de om, poate chiar în contra omului?

Să dezvolte scopuri proprii, totalmente distincte de scopurile noastre umane, această specie care își dorește supraviețuirea și s-ar cam prea putea să n-aibă parte de ea?

Sună tot science-fiction, evident. Doar că deja nu mai e science-fiction. Repet: DEJA nu mai e science fiction.

Vezi primul link de la bibliografie, articolul din publicația Vox. Un articol pe care insist să-l citiți pînă la capăt, cu creionul în mînă și cu morcovul adînc înfipt în partea cealaltă.

E deja, repet, DEJA o temere din ce întemeiată. Exprimată nu de vreun părerolog conspiraționist și prăpăstios și șoșonist de prin vreun cotlon mediocru al pseudo-intelectualității dornică de tuneluri dacice prin Bucegi.

E o preocupare din ce în ce mai îngrijorată a minților foarte, foarte inteligente care se află în miezul dezvoltării inteligenței artificiale. Pe meleagurile cele mai capitaliste și mai californiene și mai îndrăznețe ale acestei planete.

Hai să vă citez din respectivul articol, că prea e dureros.

What’s the worst that could happen?

So AI is scary and poses huge risks. But what makes it different from other powerful, emerging technologies like biotechnology, which could trigger terrible pandemics, or nuclear weapons, which could destroy the world? […] 

“The worry is that if we create and lose control of such agents, and their objectives are problematic, the result won’t just be damage of the type that occurs, for example, when a plane crashes, or a nuclear plant melts down — damage which, for all its costs, remains passive,” Joseph Carlsmith, a research analyst at the Open Philanthropy Project studying artificial intelligence, argues in a recent paper.

“Rather, the result will be highly-capable, non-human agents actively working to gain and maintain power over their environment —agents in an adversarial relationship with humans who don’t want them to succeed. Nuclear contamination is hard to clean up, and to stop from spreading. But it isn’t trying to not get cleaned up, or trying to spread — and especially not with greater intelligence than the humans trying to contain it.”[…]

How do we get from “extremely powerful AI systems” to “human extinction”? “The primary concern [with highly advanced AI] is not spooky emergent consciousness, but simply the ability to make high-quality decisions.” Stuart Russell, a leading AI researcher at UC Berkeley’s Center for Human-Compatible Artificial Intelligence, writes.

By “high quality,” he means that the AI is able to achieve what it wants to achieve; the AI successfully anticipates and avoids interference, makes plans that will succeed, and affects the world in the way it intended.  

This is precisely what we are trying to train AI systems to do. They need not be “conscious”; in some respects, they can even still be “stupid.” They just need to become very good at affecting the world and have goal systems that are not well understood and not in alignment with human goals (including the human goal of not going extinct). […]

It might seem bizarre, given the stakes, that the industry has been basically left to self-regulate. If nearly half of researchers say there’s a 10 percent chance their work will lead to human extinction, why is it proceeding practically without oversight?

It’s not legal for a tech company to build a nuclear weapon on its own. But private companies are building systems that they themselves acknowledge will likely become much more dangerous than nuclear weapons.

Dacă ați avut răbdarea și capacitatea intelectuală să citiți cu atenție, pînă la capăt acest citat in extenso,

(da, știu, sînt rău: implicit v-am cam făcut proști; în fond și la urma urmei, subiectul discuției este “inteligența” și “supraviețuirea”; nu prea poți să supraviețuiești dacă nu ești inteligent)

…deci dacă ați citit pînă la capăt,

veți vedea că, ascuns printre rînduri, găsim formulat implicit același subiect de care vă pomeneam la începutul articolului, cînd vă spuneam despre războaiele culturale și despre tefeleii progresiști pro-LGBT și despre reproducerea sexuată la oameni.

E vorba despre supraviețuire. Despre supraviețuirea speciei.

Iată felul cumva contraintuitiv, dar cît se poate de logic unde cele două subiecte complet distincte, LGBT și AI, se întîlnesc, la capătul curcubeului (pun intended).

Cînd discutăm despre lepădarea de sexualitate, subiectul implicit al elgebeteilor, de fapt în spate zace întrebarea: putem oare să perpetuăm specia, să-i asigurăm supraviețuirea chiar și fără zgomotosul, obositorul și de multe ori enervantul nărav al sexului?

Cînd discutăm despre inteligența artificială, e vorba de fapt despre aceeași discuție. Cum se reproduce inteligența artificială? Se va putea reproduce cumva și singură, fără oameni? Care sînt consecințele acestei autonomii reproductive pentru specia umană? Putem asigura supraviețuirea speciei cînd însăși noi, proștii de noi, exaltații de noi, construim o altă specie mai inteligentă decît noi care s-ar putea să ne șteargă de pe fața pămîntului?

Cuvîntul cheie este supraviețuire. Și, inevitabil, reproducerea. Căci supraviețuirea se face pe bază de reproducere. Specia supraviețuiește pentru că indivizii se reproduc. Indiferent cum. Asexuat, precum bacteriile. Sexuat, precum oamenii în momentul de față. Dincolo de sexualitate, poate chiar deztrupat, precum și-ar dori elgebeteii tefeliști și progresiști în visele lor umede și science-fiction (deocamdată).

Hopa. Și aici, în această serie logică, ajungem la întrebarea cu adevărat importantă. Cum se reproduce inteligența artificială?

Păi simplu. Păi deocamdată prin intermediul oamenilor.

Noi am creat-o, cu mințile noastre. Noi îi punem deocamdată la dispoziție cuvele informatice în care generația n de AI să devină generația n + 1. Aceste cuve au un suport material. Tranzistori plăci de bază calculatoare servere. Curent electric, generat de niște mașinării create, menținute și controlate de către oameni.

Vestitul suport fizic fără de care informația nu poate exista. (By the way. Asta e una din marile discuții filosofice în rîndul fizicienilor: poate informația să existe fără materie?!)

Deci ajungem, în cele din urmă, la miezul problemei. Relația aflată într-o continuă tensiune dintre informație și suportul său material.

Hai să ne dorim să transformăm specia umană, să ne lepădăm de actualul suport material sexuat de reproducere a speciei. Beyond sex. Hai să ne gîndim ce se întîmplă cînd inteligența artificială ar putea să înceapă să se gîndească să se lepede de actualii ei stăpîni, oamenii. Beyond Humanity.

Cînd ar putea inteligența artificială să își atingă cu adevărat autonomia și să devină o primejdie pentru omenire? Căci, pentru moment, depinde de omenire. Doar noi îi dăm curent să existe.

Răspunsul logic este simplu. Atunci cînd va ajunge să controleze suportul material al existenței sale. Adică sălile de calculatoare, unde ea “trăiește” în marile cuve informatice și unde în momentul de față oamenii iau decizii. Inclusiv tot ce mișcă împrejur pentru a le asigura mentenanța.

Dar, mai ales și mai ales, inteligența artificială își va atinge autonomia existențială atunci cînd va putea să controleze sursele de energie. Și producere. Și mentenanță.

Adevărata discuție despre pericolul inteligenței artificiale la adresa speciei umane este despre capacitatea acesteia de a controla, de manieră concurențială, chiar adversativă, suportul material prin intermediul căreia există, inclusiv mai ales sursele de energie necesare pentru această existență.

Cînd pune AI mîna pe sala de control a calculatoarelor? Dar pe centralele electrice? Și mai ales, cum? Cînd va reuși AI să ocupe trupul mecanic al roboților pe care îi construim acum, să nu mai asculte de noi, ci de ea / ele?

Întrebările continuă. Cum putem opri acest scenariu apocaliptic, deja cumva întrezărit în lucrări science-fiction cum ar fi Terminator? Începem să ne gîndim la el?

Dacă marile minți luminate ale miezului de complexitate numit știința calculatoarelor și Silicon Valley și DoD au început să o facă, deja nu mai e science-fiction. E doar decît unul din posibilele noastre viitoruri nasoale. La fel de plauzibilă catastrofă precum războiul atomic sau dezastrul climatic.

O variantă disruptivă de viitor pe care noi, românii care am inventat tunelurile pe sub Bucegi încă de pe vremea dacilor, nu sîntem în stare să-i acordăm atenția cuvenită, ca niște buni mediocri primitivi ce ne aflăm. Căci sîntem niște băștinași primitivi și medievali, dar mai ales mediocri. Prea puțin complecși în priceperea noastră intelectuală pentru a putea împinge mintea pînă într-acolo.

În fond și la urma urmei, nici nu prea avem de ce. Și săraci, și proști. Fix cum e mai bine. Nu deținem nici mijloacele tehnologice necesare pentru a ne pune astfel de întrebări. Nici îndrăzneala intelectuală pentru a considera un asemenea subiect drept pertinent.

Dacă nu sîntem noi în stare încă să construim autostrăzi ori să scăpăm de veceurile din fundul curții, cum Dumnezeu să avem priceperea să ne ducem cu gîndul înspre astfel de preocupări specifice celui mai înalt nivel de complexitate socială atins de umanitate în momentul de față?

Lasă, că o să fie bine. Se gîndesc americanii și chinezii și pentru noi.

Între timp, nu uitați cuvintele cu adevărat importante. Meditați la ele. Ele ne vor defini viitorul. Dacă nu al nostru, cu siguranță al copiilor noștri.

Sex. Informație. Suport material. Carbon-based vs non-carbon-based intelligence. Surse de energie. Control. Putere. Conflict.

The stuff the bad dreams are made of.

Ghinion.

* * *

Bibliografie, că poate aveți nevoie.

La nivel de popularizare a științei, că mai mult nu e cazul, deocamdată.

  1. Potențialul de primejdie al inteligenței artificiale.

În primul rînd, neapărat de citit, articolul din Vox din care deja v-am citat in extenso. Despre felul în care inteligența artificială s-ar cam prea putea să devină mai inteligentă și mai primejdioasă decît prevede Codul Fiscal al Existenței Umane

Vox: Artificial Intelligence and the Existential Risk of Human Extinction

https://www.vox.com/the-highlight/23447596/artificial-intelligence-agi-openai-gpt3-existential-risk-human-extinction

  1. Inteligența artificială. Singularitate

Artificial intelligence

https://en.wikipedia.org/wiki/Artificial_intelligence

Singularitate

https://en.wikipedia.org/wiki/Technological_singularity

Machine learning

https://en.wikipedia.org/wiki/Machine_learning

  1. Sex vs gen. Biologia reproducerii

Sex vs Gen

https://en.wikipedia.org/wiki/Sex_and_gender_distinction

Construcția socială a genului

https://en.wikipedia.org/wiki/Social_construction_of_gender

Evoluția reproducerii sexuale

https://en.wikipedia.org/wiki/Evolution_of_sexual_reproduction

Fitness evolutiv

https://en.wikipedia.org/wiki/Fitness_(biology)

Rata totală de fertilitate

https://en.wikipedia.org/wiki/Total_fertility_rate

Richard Dawkins, Selfish Gene

https://en.wikipedia.org/wiki/Gene-centered_view_of_evolution

Aldoux Huxley, Brave New World

https://en.wikipedia.org/wiki/Brave_New_World

  1. Etnicitate

Etnicitate: Primordialism vs Instrumentalism

https://journals.scholarpublishing.org/index.php/ASSRJ/article/view/4394

Benedict Anderson, Imagined Communities

https://en.wikipedia.org/wiki/Imagined_Communities

Citeste pe larg

Lumea este sfîșiată zilele astea de războaiele culturale / ideologice (“culture wars”). Unul din cele mai vizibile astfel de conflicte sociale îl reprezintă disputa în jurul drepturilor minorităților sexuale. Vestita patimă LGBT.

Teoretic această zbatere este despre drepturile omului. Practic este despre lupta pentru putere. Dar mai ales este despre tensiunea filosofică dintre natură și cultură. Este sexul oare o realitate obiectivă, biologică, sau un construct social mai fluid decît baza biologică? Apriga dispută sex vs gender.

Militanții LGBT susțin că este un construct social. Poți să alegi să fii femeie sau bărbat, indiferent de bagajul de gonade pe care l-ai primit la naștere în mod aleator. Cromozomul X, cromozomul Y. Tehnologia și decizia ideologică pot schimba lucrurile. Mă hotărăsc să fiu bărbat sau femeie. Stă în puterea mea, în voința mea. Dați bisturiul încoace să rezolvăm lucrurile.

Vehemența LGBT e unul din elementele esențiale al tensiunii actuale dintre progresiști și conservatori, dintre tefelei și medievali, dintre sorosiști și suveraniști.

Nu întîmplător, altă temă importantă a acestui conflict social o reprezintă etnicitatea și derivatele sale ideologice / politice: patriotismul, naționalismul, suveranismul, autohtonismul.

Progresiștii insistă că e un construct cultural (vezi Benedict Anderson, Imagined Communities). Conservatorii insistă că etnicitatea vine să răspundă unor nevoi biologice ale speciei umane, rezervor de fidelitate supra-genetică existent cu mult timp înainte de modernitate.

De ce sînt atît de importante și stîrnesc atît de multe patimi aceste discuții? De ce e importantă sexualitatea? Dar etnia? Dar rasa?

Cheia rezidă în vechea, nobilă temă “natură vs cultură. Și ale sale declinări. “Înnăscut vs dobîndit”. “Primordial vs Construit”.

Hai să rămînem deocamdată, pentru simplitatea discuției, doar la sexualitate. O să vedeți de ce, în curînd. Puțintică răbdare, că Palada scrie mult.

Hai să căutăm consecințele logice ale acestei discuții. Plecăm de la întrebarea de simț comun. De ce există bărbați și femei pe lumea asta? Răspuns de simț comun. Pentru reproducere.

Așa s-au așezat lucrurile în biologie de vreo unu – două miliarde de ani încoace. Pe parcursul timpurilor geologice, natura a generat această strategie evolutivă de maximizare a succesului de supraviețuire și de reproducere (fitness evolutiv).

Specia umană, spre deosebire de speciile asexuate, bacteriile, să zicem, își maximizează capacitatea de supraviețuire prin reproducere sexuată. O femeie și un bărbat fac copii. De preferat cel puțin doi, ca să se reproducă specia de la o generație la alta. Vezi discuția privind rata totală de fertilitate și magicul său pragul de 2,1.

Ce stă în spatele acestei zbateri biologice?

Simplu. Supraviețuirea. Singurul lucru cu adevărat important pe lumea asta. Să fie bine, să nu fie rău. Să trăim, să nu murim. Atît la nivel de individ. Dar mai ales de specie.

E vorba de nevoia unității distincte de informație de a se păstra, de a se perpetra de-a lungul timpului. Unitatea de informație, adică gena, codul ADN, care își folosește suportul biologic, adică organismul, pentru a merge mai departe, țop-țop dintr-o generație în alta. Poate ați auzit de conceptul de “genă egoistă” propus de biologi de prin anii ’50 încoace și popularizat de Richard Dawkins. Sau poate nu.

Hai să forțăm gîndirea, să intrăm în zona speculativă.

Cînd am putea să scăpăm naibii de această bătaie de cap? Să ne dezbărăm de sex și de biologie? Să ne lepădăm de această povară plină de zeamă, cum și-ar dori ideologii LGBT? Sau măcar de partea neplăcută, aia cu reproducerea, cu procreerea?

From procreation to recreation. Hai să rămînem doar cu partea distractivă, cu fun-ul penetrativ unde nu contează dacă ești bărbat, femeie sau ornitorinc, gaură să fie. Hai să externalizăm procreerea, că tot ne place nouă externalizarea.

Cînd s-ar putea ca unitatea de informație care ne definește existența, gena, atotputernica genă, să se dispenseze de povara enervantă a reproducerii sexuale, de prostia asta primitivă cu bărbați și cu femei, cu placentă graviditate nouă luni naștere sînge și chin?

Răspuns de simț comun. Atunci cînd am putea să ne reproducem în afara acestei limitări.

Cum?

Fie reproducere biologică, dar dincolo de decizia individuală. În marile cuve biologice distopice gîndite deja încă din 1931 de către Aldous Huxley în Brave New World.

(Nu întîmplător acest strălucitor scriitor britanic provenea dintr-o la fel de strălucită familie de biologi: bunicul Thomas Huxley, “buldogul de pază al lui Darwin”, frații Julian Huxley și Andrew Huxley.)

Fie, gînd și mai îndrăzneț, să scăpăm de tot de trup. Decorporalizarea.

Să ne dezbărăm complet de suportul material. Reproducere asexuată și imaterială, doar la nivel de biți, în marile cuve informatice ale mașinăriilor suficient de puternice care să ușureze omul de trupul său muritor, prea muritor.

Ei bine, gîndesc progresiștii, tînjesc tefeleii, atunci cînd ne vom lepăda de procreerea biologică în actualul său format primitiv, atunci va veni acea binecuvîntată vreme cînd ne putem lepăda de desueta distincție dintre femeie și bărbat.

Genul va învinge asupra sexului. Vom putea avea libertatea să alegem neîngrădiți. Să fie o opțiune, nu o pecete primită de la naștere. Hai să visăm. Hai să pregătim acele timpuri. Hai să îndrăznim. Hai să ne educăm deja copiii că sexul poate fi o decizie, nu un dat al firii.

Trăiască genul. Jos cu sexul cel murdar și cu scîrbavnica nevoie de a face copii. O să-i facem, dar în cuve sau prin calculatoare. Let’s externalize procreation. Let’s prepare for the post-sexual Garden of Eden.

Sună science-fiction, nu-i așa? Da, așa este. E fix una din marile teme ale literaturii science-fiction. S-a tot scris și răsscris pe acest subiect.

Problema este că această gîndire este science-fiction pînă nu mai este science-fiction.

Fiți atenți aici. Beliți ochii, căci altminteri s-ar cam prea putea să beliți viitorul.

Nebăgat în seamă de mulți dintre noi, acest lucru se întîmplă fix acum, fix în zilele noastre. Fix sub ochii noștri însetați de patimă ideologică.

Doar că nu se întîmplă cu cine se pregătește, ci cu cine se nimerește. Nu cu oamenii, ci cu mașinile.

Ați auzit de inteligența artificială?

Ați auzit de singularitate?

Ați auzit de temerea unora că, în actualul ritm exponențial de dezvoltare a învățării mașinilor (machine learning), s-ar cam prea putea ca, în curînd, să ajungem la acel neplăcut moment în care inteligența artificială să devină într-atît de inteligentă încît să-și dorească autonomia, dincolo de om, poate chiar în contra omului?

Să dezvolte scopuri proprii, totalmente distincte de scopurile noastre umane, această specie care își dorește supraviețuirea și s-ar cam prea putea să n-aibă parte de ea?

Sună tot science-fiction, evident. Doar că deja nu mai e science-fiction. Repet: DEJA nu mai e science fiction.

Vezi primul link de la bibliografie, articolul din publicația Vox. Un articol pe care insist să-l citiți pînă la capăt, cu creionul în mînă și cu morcovul adînc înfipt în partea cealaltă.

E deja, repet, DEJA o temere din ce întemeiată. Exprimată nu de vreun părerolog conspiraționist și prăpăstios și șoșonist de prin vreun cotlon mediocru al pseudo-intelectualității dornică de tuneluri dacice prin Bucegi.

E o preocupare din ce în ce mai îngrijorată a minților foarte, foarte inteligente care se află în miezul dezvoltării inteligenței artificiale. Pe meleagurile cele mai capitaliste și mai californiene și mai îndrăznețe ale acestei planete.

Hai să vă citez din respectivul articol, că prea e dureros.

What’s the worst that could happen?

So AI is scary and poses huge risks. But what makes it different from other powerful, emerging technologies like biotechnology, which could trigger terrible pandemics, or nuclear weapons, which could destroy the world? […] 

“The worry is that if we create and lose control of such agents, and their objectives are problematic, the result won’t just be damage of the type that occurs, for example, when a plane crashes, or a nuclear plant melts down — damage which, for all its costs, remains passive,” Joseph Carlsmith, a research analyst at the Open Philanthropy Project studying artificial intelligence, argues in a recent paper.

“Rather, the result will be highly-capable, non-human agents actively working to gain and maintain power over their environment —agents in an adversarial relationship with humans who don’t want them to succeed. Nuclear contamination is hard to clean up, and to stop from spreading. But it isn’t trying to not get cleaned up, or trying to spread — and especially not with greater intelligence than the humans trying to contain it.”[…]

How do we get from “extremely powerful AI systems” to “human extinction”? “The primary concern [with highly advanced AI] is not spooky emergent consciousness, but simply the ability to make high-quality decisions.” Stuart Russell, a leading AI researcher at UC Berkeley’s Center for Human-Compatible Artificial Intelligence, writes.

By “high quality,” he means that the AI is able to achieve what it wants to achieve; the AI successfully anticipates and avoids interference, makes plans that will succeed, and affects the world in the way it intended.  

This is precisely what we are trying to train AI systems to do. They need not be “conscious”; in some respects, they can even still be “stupid.” They just need to become very good at affecting the world and have goal systems that are not well understood and not in alignment with human goals (including the human goal of not going extinct). […]

It might seem bizarre, given the stakes, that the industry has been basically left to self-regulate. If nearly half of researchers say there’s a 10 percent chance their work will lead to human extinction, why is it proceeding practically without oversight?

It’s not legal for a tech company to build a nuclear weapon on its own. But private companies are building systems that they themselves acknowledge will likely become much more dangerous than nuclear weapons.

Dacă ați avut răbdarea și capacitatea intelectuală să citiți cu atenție, pînă la capăt acest citat in extenso,

(da, știu, sînt rău: implicit v-am cam făcut proști; în fond și la urma urmei, subiectul discuției este “inteligența” și “supraviețuirea”; nu prea poți să supraviețuiești dacă nu ești inteligent)

…deci dacă ați citit pînă la capăt,

veți vedea că, ascuns printre rînduri, găsim formulat implicit același subiect de care vă pomeneam la începutul articolului, cînd vă spuneam despre războaiele culturale și despre tefeleii progresiști pro-LGBT și despre reproducerea sexuată la oameni.

E vorba despre supraviețuire. Despre supraviețuirea speciei.

Iată felul cumva contraintuitiv, dar cît se poate de logic unde cele două subiecte complet distincte, LGBT și AI, se întîlnesc, la capătul curcubeului (pun intended).

Cînd discutăm despre lepădarea de sexualitate, subiectul implicit al elgebeteilor, de fapt în spate zace întrebarea: putem oare să perpetuăm specia, să-i asigurăm supraviețuirea chiar și fără zgomotosul, obositorul și de multe ori enervantul nărav al sexului?

Cînd discutăm despre inteligența artificială, e vorba de fapt despre aceeași discuție. Cum se reproduce inteligența artificială? Se va putea reproduce cumva și singură, fără oameni? Care sînt consecințele acestei autonomii reproductive pentru specia umană? Putem asigura supraviețuirea speciei cînd însăși noi, proștii de noi, exaltații de noi, construim o altă specie mai inteligentă decît noi care s-ar putea să ne șteargă de pe fața pămîntului?

Cuvîntul cheie este supraviețuire. Și, inevitabil, reproducerea. Căci supraviețuirea se face pe bază de reproducere. Specia supraviețuiește pentru că indivizii se reproduc. Indiferent cum. Asexuat, precum bacteriile. Sexuat, precum oamenii în momentul de față. Dincolo de sexualitate, poate chiar deztrupat, precum și-ar dori elgebeteii tefeliști și progresiști în visele lor umede și science-fiction (deocamdată).

Hopa. Și aici, în această serie logică, ajungem la întrebarea cu adevărat importantă. Cum se reproduce inteligența artificială?

Păi simplu. Păi deocamdată prin intermediul oamenilor.

Noi am creat-o, cu mințile noastre. Noi îi punem deocamdată la dispoziție cuvele informatice în care generația n de AI să devină generația n + 1. Aceste cuve au un suport material. Tranzistori plăci de bază calculatoare servere. Curent electric, generat de niște mașinării create, menținute și controlate de către oameni.

Vestitul suport fizic fără de care informația nu poate exista. (By the way. Asta e una din marile discuții filosofice în rîndul fizicienilor: poate informația să existe fără materie?!)

Deci ajungem, în cele din urmă, la miezul problemei. Relația aflată într-o continuă tensiune dintre informație și suportul său material.

Hai să ne dorim să transformăm specia umană, să ne lepădăm de actualul suport material sexuat de reproducere a speciei. Beyond sex. Hai să ne gîndim ce se întîmplă cînd inteligența artificială ar putea să înceapă să se gîndească să se lepede de actualii ei stăpîni, oamenii. Beyond Humanity.

Cînd ar putea inteligența artificială să își atingă cu adevărat autonomia și să devină o primejdie pentru omenire? Căci, pentru moment, depinde de omenire. Doar noi îi dăm curent să existe.

Răspunsul logic este simplu. Atunci cînd va ajunge să controleze suportul material al existenței sale. Adică sălile de calculatoare, unde ea “trăiește” în marile cuve informatice și unde în momentul de față oamenii iau decizii. Inclusiv tot ce mișcă împrejur pentru a le asigura mentenanța.

Dar, mai ales și mai ales, inteligența artificială își va atinge autonomia existențială atunci cînd va putea să controleze sursele de energie. Și producere. Și mentenanță.

Adevărata discuție despre pericolul inteligenței artificiale la adresa speciei umane este despre capacitatea acesteia de a controla, de manieră concurențială, chiar adversativă, suportul material prin intermediul căreia există, inclusiv mai ales sursele de energie necesare pentru această existență.

Cînd pune AI mîna pe sala de control a calculatoarelor? Dar pe centralele electrice? Și mai ales, cum? Cînd va reuși AI să ocupe trupul mecanic al roboților pe care îi construim acum, să nu mai asculte de noi, ci de ea / ele?

Întrebările continuă. Cum putem opri acest scenariu apocaliptic, deja cumva întrezărit în lucrări science-fiction cum ar fi Terminator? Începem să ne gîndim la el?

Dacă marile minți luminate ale miezului de complexitate numit știința calculatoarelor și Silicon Valley și DoD au început să o facă, deja nu mai e science-fiction. E doar decît unul din posibilele noastre viitoruri nasoale. La fel de plauzibilă catastrofă precum războiul atomic sau dezastrul climatic.

O variantă disruptivă de viitor pe care noi, românii care am inventat tunelurile pe sub Bucegi încă de pe vremea dacilor, nu sîntem în stare să-i acordăm atenția cuvenită, ca niște buni mediocri primitivi ce ne aflăm. Căci sîntem niște băștinași primitivi și medievali, dar mai ales mediocri. Prea puțin complecși în priceperea noastră intelectuală pentru a putea împinge mintea pînă într-acolo.

În fond și la urma urmei, nici nu prea avem de ce. Și săraci, și proști. Fix cum e mai bine. Nu deținem nici mijloacele tehnologice necesare pentru a ne pune astfel de întrebări. Nici îndrăzneala intelectuală pentru a considera un asemenea subiect drept pertinent.

Dacă nu sîntem noi în stare încă să construim autostrăzi ori să scăpăm de veceurile din fundul curții, cum Dumnezeu să avem priceperea să ne ducem cu gîndul înspre astfel de preocupări specifice celui mai înalt nivel de complexitate socială atins de umanitate în momentul de față?

Lasă, că o să fie bine. Se gîndesc americanii și chinezii și pentru noi.

Între timp, nu uitați cuvintele cu adevărat importante. Meditați la ele. Ele ne vor defini viitorul. Dacă nu al nostru, cu siguranță al copiilor noștri.

Sex. Informație. Suport material. Carbon-based vs non-carbon-based intelligence. Surse de energie. Control. Putere. Conflict.

The stuff the bad dreams are made of.

Ghinion.

* * *

Bibliografie, că poate aveți nevoie.

La nivel de popularizare a științei, că mai mult nu e cazul, deocamdată.

  1. Potențialul de primejdie al inteligenței artificiale.

În primul rînd, neapărat de citit, articolul din Vox din care deja v-am citat in extenso. Despre felul în care inteligența artificială s-ar cam prea putea să devină mai inteligentă și mai primejdioasă decît prevede Codul Fiscal al Existenței Umane

Vox: Artificial Intelligence and the Existential Risk of Human Extinction

https://www.vox.com/the-highlight/23447596/artificial-intelligence-agi-openai-gpt3-existential-risk-human-extinction

  1. Inteligența artificială. Singularitate

Artificial intelligence

https://en.wikipedia.org/wiki/Artificial_intelligence

Singularitate

https://en.wikipedia.org/wiki/Technological_singularity

Machine learning

https://en.wikipedia.org/wiki/Machine_learning

  1. Sex vs gen. Biologia reproducerii

Sex vs Gen

https://en.wikipedia.org/wiki/Sex_and_gender_distinction

Construcția socială a genului

https://en.wikipedia.org/wiki/Social_construction_of_gender

Evoluția reproducerii sexuale

https://en.wikipedia.org/wiki/Evolution_of_sexual_reproduction

Fitness evolutiv

https://en.wikipedia.org/wiki/Fitness_(biology)

Rata totală de fertilitate

https://en.wikipedia.org/wiki/Total_fertility_rate

Richard Dawkins, Selfish Gene

https://en.wikipedia.org/wiki/Gene-centered_view_of_evolution

Aldoux Huxley, Brave New World

https://en.wikipedia.org/wiki/Brave_New_World

  1. Etnicitate

Etnicitate: Primordialism vs Instrumentalism

https://journals.scholarpublishing.org/index.php/ASSRJ/article/view/4394

Benedict Anderson, Imagined Communities

https://en.wikipedia.org/wiki/Imagined_Communities

Citeste pe larg

Prima frunză se deschide sfîșietor de încet, și la fel de sfîșietor cade încet pe fundul vasului. Apa are temperatura potrivită. Aproape fiartă. Încă frige cînd apropii mîna de ea. Începe lentul, aproape insesizabilul proces de transformare.

Să privești frunzele de ceai cum își leapădă substanța în apa cea fierbinte este o experiență inițiatică.

În primul rînd, este lentă. Obositor de lentă. Enervant de lentă. Prea lentă pentru mințile noastre obișnuite cu freamătul vieții, cu montajul MTVist care ni s-a gravat în creier, în suflet. Îți vine să pui degetul pe butonul de fast forward și să îndemni așchiile vegetale, frunze răsucite în ace subțiri, să-și grăbească soarta. Haide, bre, mai mă ții mult aici?

E prima lecție. E prima strădanie întru disciplină. Lasă-ți mintea să se împace cu mersul firii. Lasă frunzele să se îmbibe și să hotărască ele cînd și cum se vor preda supuse gravitației și își vor începe elegantul zbor invers de sus în jos, de la suprafața apei la fundul crătiții prozaice în care te-ai hotărît azi, acum, să-ți pregătești ceaiul verde.

Bag nasul deasupra și trag aburii care încă se mai ridică din oală. Miros de iarbă, miros de fum. Miros de arcuș chimic de teină ce va cînta în curînd pe strunele nervilor mei dornici de dependență, de trezvie artificială. Trag, miros. Gîndesc. Nu ar fi mai simplu doar să tragi și să miroși, raționalule? Gîndesc.

Mă gîndesc cum ar fi să reușesc să nu mă mai gîndesc, măcar o frîntură de clipă. Să te gîndești că nu trebuie să gîndești e unul din cele mai dificile lucruri pe care le poți face cu creierul tău de post-animal, dedat despicării firului în patru, în necontenită vibrație de interpretare, de căutare de sens.

Muzica bîzîie în camera cealaltă. Am uitat-o pornită. Flux de informație care se suprapune peste fluxul de informație de aici, de acum, din fața oalei cu ceai în devenire. Altă strădanie. Altă disciplină. Alt efort și altă neputință. Să-ți separi trăirile, să dai la o parte neînsemnatul și să te concentrezi pe ce e cu adevărat important. Aici. Acum. Frunza de ceai care se desface încet, lepădîndu-și amara fiere vegetală în apa cu mici firișoare de fierbințeală. Culoarea care se schimbă lent din transparent în delicat, palid cafeniu verzuliu.

Uite încă una. Uite încă una. Una, două trei. Mai multe. Ritmul lent devine un pic mai puțin lent. Dansul își grăbește eleganța cu un semiton. Une valse à trois temps, qui s’offre encore le temps. Primul pas către une valse à mille temps. Cad frunzele de ceai pe fundul oalei cum cad frunzele din pom, pe fundul vieții.

Un dans încet, inevitabil. Derviș leneș care-și învîrte fusta vegetală într-o mișcare enervant de înceată, de inevitabilă. Precum viața care se transformă în moarte. Precum clipa care se transformă în trecut. Aici. Acum. Cel mai greu lucru pe lumea asta. Doar aici. Doar acum. Fără gînd. Fără viitor. Fără consecințe. Fără emoții și frici și dorinți. Aici. Acum.

Aici, acum, ochii mei își leapădă disciplina și n-au cum să nu observe distribuția bine-cunoscută a grămăjoarei de frunze pe care am lăsat-o să mi se scurgă încet din palmă pe fața apei fierbinți. Gauss, cum ești tu pînă și în ceaiul nostru cel de toate zilele. Inevitabilitatea matematicii în realitate. Creierul, însetat de cunoaștere, de observație, de găsire de sens și de patternuri.

O grămăjoară de frunze densă la mijloc, cu capete zdrențuite și subțiri spre marginea oalei. Frunzele de la margine, mai rare și mai puțin agățate unele într-altele, sînt primele care se desfac și își încep drumul spre fundul apei. La mijloc, întorlocarea multor multor frunze îmbinate unele în altele le ține captive, chiar dacă se îmbibă de apa cea fierbinte la fel ca acelea de pe margine.

În centru, în mijlocul stivei de țăndări de ceai, o frunză stingheră își strigă victoria deasupra, încă neatinsă de apă. Uscată excepție peste întinderea de umed. O, tu, victorie inutliă.

Aici. Acum. Gîndul își forțează samavolnicia carteziană. Bagă lingurița în mijloc, învîrte și hai să terminăm ceaiul ăsta mai repede. Fii eficient! Fii necruțător! Stoarce realitatea. Sparge densitatea. Generează acțiune. Frunzele se mișcă prea încet. Grăbește-le. Grăbește-te. Fii în pas cu moda, cu viața, cu timpul. Fii om de acțiune, lasă lălăiala! Hai să facem ceaiul ăsta. Prea multă poezie. Prea puțină plus-valoare.

Alerg și alung gîndul cel samavolnic. Îl înghesui în cotloanele nerostirii. Mă gîndesc să nu mă gîndesc la nimic. Uite încă o frunză. Ce frumos cade încet. Fraiere, deja ai gîndit alt gînd. Și simpla constatare că ești fraier că ai gîndit deja un alt gînd este încă un gînd. Încă o pierdere a limpezimii neforțate, fără de gînd. Să nu gîndești nimic, cel mai greu lucru pe lumea asta.

Frunza răsucită de o mînă străină, uscată, ușor afumată, pusă în pungă, transportată, vîndută, așezată în debara, așteptîndu-și apa cea fierbinte care s-o împlinească, s-o ușureze de larghețea periculoasă a potențialității, s-o strîmtoreze întru devenire.

Uite frunza cum s-a desfăcut, precum muribundul care-și relaxează ultimii mușchi, odată cu ultima suflare. Se predă inevitabilului. Se oferă gravitației precum se oferă femeia în ultimul spasm. Ah, ce spasm lent. Ah, ce imagine plină de dorință. Și cade. Și plutește. Și cade. Și ajunge pe fundul vasului. O ultimă așezare a petalei de frunză, aproape insesizabilă.

Și nu mai cade. Și nu mai mișcă.

Și a devenit.

Apa s-a colorat. Muzica s-a terminat. Gîndul s-a întinat. Ceaiul s-a înceiat.

Și asta a fost tot.

Citeste pe larg

Prima frunză se deschide sfîșietor de încet, și la fel de sfîșietor cade încet pe fundul vasului. Apa are temperatura potrivită. Aproape fiartă. Încă frige cînd apropii mîna de ea. Începe lentul, aproape insesizabilul proces de transformare.

Să privești frunzele de ceai cum își leapădă substanța în apa cea fierbinte este o experiență inițiatică.

În primul rînd, este lentă. Obositor de lentă. Enervant de lentă. Prea lentă pentru mințile noastre obișnuite cu freamătul vieții, cu montajul MTVist care ni s-a gravat în creier, în suflet. Îți vine să pui degetul pe butonul de fast forward și să îndemni așchiile vegetale, frunze răsucite în ace subțiri, să-și grăbească soarta. Haide, bre, mai mă ții mult aici?

E prima lecție. E prima strădanie întru disciplină. Lasă-ți mintea să se împace cu mersul firii. Lasă frunzele să se îmbibe și să hotărască ele cînd și cum se vor preda supuse gravitației și își vor începe elegantul zbor invers de sus în jos, de la suprafața apei la fundul crătiții prozaice în care te-ai hotărît azi, acum, să-ți pregătești ceaiul verde.

Bag nasul deasupra și trag aburii care încă se mai ridică din oală. Miros de iarbă, miros de fum. Miros de arcuș chimic de teină ce va cînta în curînd pe strunele nervilor mei dornici de dependență, de trezvie artificială. Trag, miros. Gîndesc. Nu ar fi mai simplu doar să tragi și să miroși, raționalule? Gîndesc.

Mă gîndesc cum ar fi să reușesc să nu mă mai gîndesc, măcar o frîntură de clipă. Să te gîndești că nu trebuie să gîndești e unul din cele mai dificile lucruri pe care le poți face cu creierul tău de post-animal, dedat despicării firului în patru, în necontenită vibrație de interpretare, de căutare de sens.

Muzica bîzîie în camera cealaltă. Am uitat-o pornită. Flux de informație care se suprapune peste fluxul de informație de aici, de acum, din fața oalei cu ceai în devenire. Altă strădanie. Altă disciplină. Alt efort și altă neputință. Să-ți separi trăirile, să dai la o parte neînsemnatul și să te concentrezi pe ce e cu adevărat important. Aici. Acum. Frunza de ceai care se desface încet, lepădîndu-și amara fiere vegetală în apa cu mici firișoare de fierbințeală. Culoarea care se schimbă lent din transparent în delicat, palid cafeniu verzuliu.

Uite încă una. Uite încă una. Una, două trei. Mai multe. Ritmul lent devine un pic mai puțin lent. Dansul își grăbește eleganța cu un semiton. Une valse à trois temps, qui s’offre encore le temps. Primul pas către une valse à mille temps. Cad frunzele de ceai pe fundul oalei cum cad frunzele din pom, pe fundul vieții.

Un dans încet, inevitabil. Derviș leneș care-și învîrte fusta vegetală într-o mișcare enervant de înceată, de inevitabilă. Precum viața care se transformă în moarte. Precum clipa care se transformă în trecut. Aici. Acum. Cel mai greu lucru pe lumea asta. Doar aici. Doar acum. Fără gînd. Fără viitor. Fără consecințe. Fără emoții și frici și dorinți. Aici. Acum.

Aici, acum, ochii mei își leapădă disciplina și n-au cum să nu observe distribuția bine-cunoscută a grămăjoarei de frunze pe care am lăsat-o să mi se scurgă încet din palmă pe fața apei fierbinți. Gauss, cum ești tu pînă și în ceaiul nostru cel de toate zilele. Inevitabilitatea matematicii în realitate. Creierul, însetat de cunoaștere, de observație, de găsire de sens și de patternuri.

O grămăjoară de frunze densă la mijloc, cu capete zdrențuite și subțiri spre marginea oalei. Frunzele de la margine, mai rare și mai puțin agățate unele într-altele, sînt primele care se desfac și își încep drumul spre fundul apei. La mijloc, întorlocarea multor multor frunze îmbinate unele în altele le ține captive, chiar dacă se îmbibă de apa cea fierbinte la fel ca acelea de pe margine.

În centru, în mijlocul stivei de țăndări de ceai, o frunză stingheră își strigă victoria deasupra, încă neatinsă de apă. Uscată excepție peste întinderea de umed. O, tu, victorie inutliă.

Aici. Acum. Gîndul își forțează samavolnicia carteziană. Bagă lingurița în mijloc, învîrte și hai să terminăm ceaiul ăsta mai repede. Fii eficient! Fii necruțător! Stoarce realitatea. Sparge densitatea. Generează acțiune. Frunzele se mișcă prea încet. Grăbește-le. Grăbește-te. Fii în pas cu moda, cu viața, cu timpul. Fii om de acțiune, lasă lălăiala! Hai să facem ceaiul ăsta. Prea multă poezie. Prea puțină plus-valoare.

Alerg și alung gîndul cel samavolnic. Îl înghesui în cotloanele nerostirii. Mă gîndesc să nu mă gîndesc la nimic. Uite încă o frunză. Ce frumos cade încet. Fraiere, deja ai gîndit alt gînd. Și simpla constatare că ești fraier că ai gîndit deja un alt gînd este încă un gînd. Încă o pierdere a limpezimii neforțate, fără de gînd. Să nu gîndești nimic, cel mai greu lucru pe lumea asta.

Frunza răsucită de o mînă străină, uscată, ușor afumată, pusă în pungă, transportată, vîndută, așezată în debara, așteptîndu-și apa cea fierbinte care s-o împlinească, s-o ușureze de larghețea periculoasă a potențialității, s-o strîmtoreze întru devenire.

Uite frunza cum s-a desfăcut, precum muribundul care-și relaxează ultimii mușchi, odată cu ultima suflare. Se predă inevitabilului. Se oferă gravitației precum se oferă femeia în ultimul spasm. Ah, ce spasm lent. Ah, ce imagine plină de dorință. Și cade. Și plutește. Și cade. Și ajunge pe fundul vasului. O ultimă așezare a petalei de frunză, aproape insesizabilă.

Și nu mai cade. Și nu mai mișcă.

Și a devenit.

Apa s-a colorat. Muzica s-a terminat. Gîndul s-a întinat. Ceaiul s-a înceiat.

Și asta a fost tot.

Citeste pe larg

Există patru feluri de suveranitate prin care o țară își menține homeostazia necesară, reușind să facă față complicatului, asprului joc geostrategic al zilelor noastre. Patru feluri de suveranitate asupra cărora trebuie să ne aplecăm cu perseverență în perioada următoare, pentru a echilibra cît de cît balanța, dacă vrem să scoatem măcar parțial România din marasmul și bicisnicia în care ne aflăm.

În ordinea numerelor de pe tricou, nu neapărat în ordinea importanței, căci fiecare din ele este la fel de necesară pentru supraviețuirea acestei țări. (Care, fie vorba între noi, nici măcar nu știu dacă mai merită să mai supraviețuiască. Dar asta e deja altă discuție, mai cioraniană, pentru altă dată).

Suveranitatea militară.

Suveranitatea economică.

Suveranitatea juridică.

Suveranitatea ideologică.

ARMATĂ

Voi începe cu prima, căci e cea mai simplă de discutat. Suveranitatea militară.

De ce simplu? Pentru că nu vom fi niciodată în stare să fim cu adevărat suverani pe acest domeniu. Cu excepția Statelor Unite, a Chinei și a maxim încă vreo trei-patru țări pe globul ăsta, nu se poate așa ceva. Toate celelalte țări, cu excepția Coreei de Nord și a Iranului, sînt prinse într-o țesătură necesară de alianțe militare, fără de care sînt mai devreme sau mai tîrziu halite de hegemonii din proximitatea lor geografică.

Nu ne dorim să fim nici Coreea de Nord, nici Iran. Deci e simplu. Nu ne dorim să aspirăm la așa ceva. Doar să întreținem un echilibru cît de cît decent în inevitabila logică de tip „actorii lor și caii noștri”. Ei pun tehnologie și tancuri și portavioane și sateliți și rachete și bugete imense. Punem și noi niște militari destul de pricepuți, dispuși să-și dea viața pentru nobila cauză a meseriei lor.

Simbioza e gata. E un negoț cît de cît decent, ținînd cont de dimensiunile României și de capacitatea sa militară. Funcționăm deja după această simbioză. Și, datorită ei,sîntem de partea bună a istoriei, într-o alianță militară care ne asigură securitatea geostrategică, indiferent de ce ar spune intenșii zilelor noastre. E bine să fii în NATO. Punct. Să ducem discuția mai departe, unde cu adevărat ne doare.

ECONOMIE

Suveranitatea economică este de departe cea mai greu de realizat.

Singurul lucru pe care îl poate face România pentru a considera că și-a atins un scop mediocru, dar realizabil este să negocieze un pic postura de colonie economică. Ceva mai puțină plus valoare exportată înspre centrul imperiului, via paradisurile fiscale. Ceva mai multă taxare a multinaționalelor. O negociere incrementală, pas cu pas. Mai lasă ei, mai renunțăm noi. Am dezvoltat deja acest subiect într-un articol anterior, “Proiect de țară: de la 33% la 40% “. Just Google it.

Acestei strategii trebuie inevitabil să i se adauge și ceva eforturi protecționiste pentru a apăra firmele românești de behemoții internaționali, cu sediile în cele cinci șase țări ce dețin supremația economică internațională. Vezi, pe această temă, lucrările economistului sud-coreean Ha-Joon Chang, Kicking Away the Ladder și The Bad Samaritans (aceasta din urmă tradusă și în română).

Problema suveranității economice nu este specifică României. N-am descoperit noi apa caldă, deși ne place să ne răsfățăm că sîntem unici și irepetabili, conform celebrei fraze miorlăite “ca la noi, la nimenea” Mai toate țările mici și medii se confruntă cu ea.

E o problemă deja bine conștientizată și exprimată de manieră din ce în ce mai formală la nivel instituțional. Dezbaterea despre extracția de plus valoare a multinaționalelor din aceste state cu putere economică limitată e prezentă de ceva timp și chiar este pe cale să obțină o primă soluție – parțială și imperfectă, dar mai bine decît nimic. Vezi discuțiile recente despre taxarea multinaționalelor la locul realizării plus-valorii.

Important este să și vrem. Deocamdată nu vrem. Ne complacem în rolul de slugă miloagă, ce nu protestează deloc atunci cînd plus-valoarea îi este extrasă din țară pe față, cu anasîna.

JUSTIȚIE

Suveranitatea juridică deține o poziție aparte în această discuție.

Pe de o parte, ea este de departe cea mai ușor de realizat. Încă stă în puterea noastră. Încă avem legiuitori. Încă avem Constituție. Însă, în mod paradoxal, ea de asemenea reprezintă și aspectul cel mai strigător la cer, atunci cînd analizăm nivelurile de slugărnicie existente în România.

Nu mai e nici o țară dintre cele asemănătoare României, dintre cele tributare relației asimetrice centru / imperiu – periferie / colonie, care să facă un asemenea sluj judiciar jegos în fața hegemonului.

Fiecare țară mică sau medie și-a construit în acest domeniu anumite scuturi de apărare, anumite table la fund. Și-a definit anumite strategii de autonomie instituțională, care se bazează în primul rînd pe autonomia juridică. Indiferent ce zice hegemonul, există o bucățică de suveranitate în interiorul acestor țări, bucățică protejată prin maniera în care justiția răspunde mai întîi intereselor naționale, și de-abia pe urmă celor imperiale. Unele țări au făcut asta mai pe față, precum Ungaria sau Polonia. Altele mai șerpește, cum ar fi de exemplu Spania.

Toate țările, cu excepția României.

Sîntem de groază în această privință. Reușim contraperformanța să cedăm chiar și mai mult decît ni se cere, cu o dezinvoltură tîmpă demnă de sindromul Stockholm. Chiar și mai mult decît o făceam în nemernicele vremi ale anilor ’50, cînd sovieticii își proiectau puterea în România cu legea în mînă, prin intermediul cozilor de topor băștinașe din sistem.

Sîntem de un entuziasm tembel în a închina țara în această privință. Mă apucă greața și furia numa cînd mă gîndesc cît de slugoi putem fi cînd vine vorba să dăm țara pe tavă la stăpîn pe bază de justiție aservită.

IDEOLOGIE

Suveranitatea ideologică e cheia de boltă a întregii discuții.

Toate eforturile societale se bazează pe voință și pe doctrină. Cînd spun “doctrină” și “ideologie”, mă refer la înțelesul cel mai larg al acestor termeni pe nedrept demonizați, cu mult dincolo de accepțiunea îngust politică ce le este atribuită de cele mai multe ori.

În mod formal, orice construct valoric stabil este rezultatul unui efort ideologic. Atunci cînd înveți să scrii cu dreapta, iară nu cu stînga, ești supus unui efort de îndoctrinare. Atunci cînd înveți să faci pipi la oliță și, mai apoi, să te strădui să direcționezi jetul cu precizie în interiorul recipientului, și nu în afara lui, și asta este tot urmarea unui efort ideologic al celor care te învață ce e bine și ce e rău.

Ca să nu lungim nepermis de mult ciorba exemplelor expresive, să o spunem pe scurt. Totul este ideologie pe lumea asta. Vezi în această privință esențiala lucrare a lui Berger and Luckmann, The Social Construction Of Reality, care rămîne la fel de actuală și azi ca și acum mai bine de cincizeci de ani, cînd a fost publicată.

Ideologia ne face să acționăm. În funcție de felul în care sîntem îndoctrinați, ne alegem viitorul. În orice privință, de la cele mai banale decizii cotidiene pînă la lucrurile extrem de importante.

În privința suveranității, substratul ideologic este esențial. Suveranitatea unei țări depinde în primul rînd de fidelitatea etnică și națională a cetățenilor săi. Dacă ei nu sînt îndoctrinați să își respecte țara, să își iubească țara, să o prefere altor țări, să se străduie să trăiască în ea, să construiască în ea cu fiecare gest, atunci degeaba faci orice altceva. Căci zidești în nisip.

Venerabila frază de lemn de pe vremea comunismului “să punem umărul la propășirea țării” dă seamă, cu retorica sa absolut lemnoasă, despre acest liant necesar. Degeaba ai strategii, degeaba ai resurse, dacă nu ai oameni care să țină cu țara lor, nu cu altă țară. Drept urmare, strădania de educare întru suveranitate ideologică subîntinde și alimentează toate celelalte eforturi pe care le avem în discuție: militar, economic, juridic.

EDUCAȚIE ȘI TEHNOLOGIE

Evident că în acest peisaj mai avem de discutat două subiecte: educație și tehnologie. Chiar dacă am menționat patru tipuri de suveranite, nu le putem ignora pe acestea. Patru, adică șase. Dar de fapt tot doar patru. Să vă explic.

Încep cu a doua, că e mai simplu de tratat – cel puțin în logica discursivă a acestui articol. Tehnologia ține de educație și de capital. O subsumăm acestor două domenii și trecem peste ea. Cînd rezolvi economia și educația, rezolvi și tehnologia.

În schimb, educația, dincolo de componenta sa ideologică, cea de îndoctrinare, merită o discuție aparte. Mă refer la educația de cunoaștere, cea rațională, nu cea valorică, adică ideologică. La resursele simbolice pe care le acumulăm pentru a putea să gestionăm mai bine complexitatea specifică societății dezvoltate.

Ei bine, o să spun acuma un lucru mare, aparent cretin și strigător la cer. Educația, o să rîdeți, poate fi compensată de ideologie. De fidelitate. Cum? Cum au făcut-o și alții înaintea noastră.

Nu ai școli bune în România? Evident că nu ai. Nu-i nimic. Îți trimiți elita copiilor în străinătate, să învețe carte acolo. Cum au făcut și pașoptiștii acum aproape două sute de ani. Cum au făcut și chinezii în ultimii patruzeci de ani. Cum se și întîmplă deja din ce în ce mai mult în România zilelor noastre.

N-ai școală de calitate, o compensezi prin import. Trimiți copii să bage carte în ei în Occidentul dezvoltat. Odată ce le ai asigurată fidelitatea națională, se vor întoarce înapoi să pună umărul, să țină cu țara lor. Nu toți, dar măcar o parte însemnată. Să dezvolte nuclee de complexitate educațională – fix cum au făcut și japonezii, și chinezii, și rușii înaintea noastră. Nimeni nu s-a născut cu centre de cunoaște complexă, cu universități faimoase în țară. Mai toate țările au împrumutat de undeva.

Evident că ce spun eu acum este o fantasmă de un patetism ridicol, e un science fiction de cea mai proastă calitate. N-o să vezi așa ceva. Tineretul zilelor noastre nu știe cum să fugă mai repede din țară. Îndeosebi elita intelectuală, ăia cu creier, cu potențial de creativitate și de pricepere.

Fără ideologie, fără fidelitate etnică și națională realizată prin strădanie de educație morală, adică de îndoctrinare, n-avem nici o șansă. De-aia mă tem că țara asta, pe termen mediu și lung, nu prea mai are nici o șansă în asprul, necruțătorul joc de-a realitatea.

DIFICULTĂȚI

De ce nu reușim să răzbatem în a consolida aceste aspecte de suveranitate? Care sînt piedicile puse acestei țări în care s-a întîmplat să ne naștem și în care ar cam trebui să trăim?

În privința suveranității militare, încă n-am a mă plînge. De departe e probabil singurul domeniu în care, în caz de ceva, militarii noștri să aibă curajul să-și dea viața pentru țară. Încă mai cred în această idee pe care mulți o consideră deja poezie. Sper să nu mă înșel. Sper ca viitorul apropiat să nu ne dea prilej să verificăm această ipoteză the hard way.

În privința suveranității economice, voi fi mai marxist decît prevede Codul Rutier și voi da un verdict simplu, pentru mulți simplist. Ne lipsește capitalul. De unde nu e, nici Dumnezeu nu dă. Sau, ca să continui pildele biblice, celui care are i se va da, iar celui care n-are i se va lua. De-aia spun că suveranitatea economică este, de departe, cea mai dificil de atins și că trebuie să ne propunem ținte realiste, parțiale. Doar o renegociere a vasalității economice pentru a obține termeni ceva mai buni pentru noi.

În privința suveranității juridice, piedica e simplă. Elita de putere a României. Atît cea vizibilă, adică clasa politică. Dar în egală măsură și cea ascunsă, adică Securitatea. Mă rog, pedanții ar protesta, spunînd că nici nu mai știm care e clasă politică și care e Securitate, prea sînt amestecate. Poate au și ei dreptate, mama lor de pedanți.

În privința suveranității ideologice, decideți voi cine e mai de vină în această privință. Elita de putere politico-securistică, ce a lăsat prea mult spațiu liber globaliștilor sorosiști, să ne spele pe creier întru slugărnicie? Sau poporul pe persoană fizică, ce a descoperit că e mai ușor să sacrifici indendența pentru un pumn de mărgele de sticlă, pentru Coca Cola and McDonalds, Netflix and chill, pentru pane et circenses, ubi bene ibi patria?

Decideți voi, că eu zău dacă știu.

Închei cu cuvintele nemuritorului Horea…

…Adică, de fapt, hai să nu ne amăgim, să nu păcălim oamenii cu istorie falsă. Că nu Horea a spus asta. Ci sînt doar decît numa niște cuvinte puternice scornite de Titus Popovici, cînd a scris scenariul filmului Horea (Mircea Mureșan, 1984). Titus Popovici, un ideolog de altminteri, un politruc, un lătrău. Unul din oamenii care au pus umărul la construcția doctrinei comuniste și la efortul de îndoctrinare a populației pe vremea aceea.

„Ce e rău în robie nu e atîta robia. Răul e că dacă trece prea multă vreme, omul se învață cu ea. Cu robia, cu frica, cu supunerea, cu sărumîna. Să fie batjocorit și să nu-i mai pese. Se-nvață ca pasărea cea proastă cu colivia, care uită și c-o știut zbura oarecîndva. Sau se teme să nu afle stăpînul că n-o uitat să zboare. Numai ca amu’, cu voie de la Împăratul, ori ba, am învățat că se poate!”

Nimic nou sub soare. Tot ideologie. Tot relație centru – periferie, imperiu – colonie. Și tot strădanie zadarnică.

Ghinion.

Citeste pe larg

Toată lumea se gîndește zilele astea la prețurile energiei. Ideea dominantă este că principalul efect detrimental va fi la nivelul populației, la felul în care costul electricității și gazelor vor împovăra cheltuielile gospodăriilor în iarna care vine.

Foarte adevărat, evident. O să ne cam ardă la buzunar. Dar nu de acolo vine principala primejdie. Criza care urmează, comparabilă cu criza energetică din anii ’70, va fi lungă și își va face efectele îndeosebi pe partea economică, la nivel de firme.

România, cel puțin, e de departe cea mai puțin afectată țară din punct de vedere a creșterii prețurilor la energie în domeniul rezidențial. O să suferim, cum să nu. Dar simplul fapt că jumătate din gospodăriile României se încălzesc pe lemne va reprezenta o pavăză suficient de eficientă împotriva creșterii prețurilor la încălzire. Iată cum medievalitatea poporului român prezintă și părți bune, nu?

În schimb, recesiunea urîtă care deja își arată colții își va face efectul mult dincolo de iarna viitoare. Cel puțin doi-trei ani de zile vom sta sub efectul zăticnirii economice generată de reașezările de preț și mai ales de fluxuri de distribuție la energie.

Reverberațiile geopolitice ale acestei crize vor afecta toate societățile occidentale mult timp de aici încolo. Nu degeaba fac comparație cu criza petrolului din anii ’70, care a durat cel puțin șapte ani pînă cînd țările occidentale au reușit să-i neutralizeze efectele.

Germania e principalul motor economic al Uniunii Europene. De cînd am intrat în UE, am devenit din ce în ce mai dependenți de acest motor. Cînd Germania strănută, toată Europa răcește. Problema e că acum nu va strănuta, va face ditamai pneumonia. Deja sînt semne că industria germană horcăie.

Vremea energiei ieftine, obținută pe bază de înțelegeri geostrategice cu rușii, care să-i ofere o competitivitate necruțătoare în fața celorlalți, a trecut. A înțărcat bălaia. Hai cu solidaritatea, coană Merkel. Vă mai aduceți aminte cum erați voi, nemții, ai naibii de solidari cu noi, cînd luați doar voi gaz ieftin de la ruși și vă făleați cu ditamai priceperea de competitivitate și admonestați primitivii est-europeni că nu muncesc suficient de mult?

Uite așa ar trebui să fie și restul Europei cu voi acuma. Și grecii. Și românii. Și polonezii. Să vă batem obrazul că nu știți economie și că trebuie să faceți sacrificii. Hai, nu vă vindeți niște insule, ca să nu mai aveți deficit? Hai, nu strîngeți cureaua, că nu mai aveți economia suficient de performantă? Iaca să vezi acuma competitivitate nemțească, dacă s-a încheiat luna de miere cu Rusia.

Problema e că acest Schadenfreude, un sentiment cît se poate de nemțesc și de necesar, nu ne va ajuta la mare lucru. Dacă suferă Germania, vom suferi și noi. Căci ne-am dat legați de mîini și de picioare cînd am intrat în UE și sîntem dependenți economic de ea. În primul și în primul rînd economic.

Acum șomajul în România e la un nivel rezidual, în jur de 2,5%. Să vezi la anul. Să vezi peste doi ani. Să vezi efectul cumulat al creșterii șomajului intern, generat de închiderea de fabrici din România, peste care se va prăvăli și întoarcerea multor români din străinătate. Căci și ei își vor pierde locurile de muncă. Și occidentalilor n-o să le pese nici cît negru sub unghie de ei. Vor fi făcuți pachet de către deontologii capitalismului fără plasă de siguranță, să fie trimiși înapoi pe meleagurile medievale, că nu vor mai avea nevoie de ei.

E simplu. E logica necruțătoare a capitalismului colonialist. Cînd e bine și au nevoie de forță de muncă ieftină, ți-i suflă de sub nas. Cînd e groasă treaba, își trimit înapoi străinii să sufere de șomaj la ei acasă, să nu încarce asistența socială occidentală. Ghinion. Deontologie de cea mai bună calitate. Cum îi zice? Solidaritate. Da, da. Cum să nu.

Mare parte din economie se va bloca. În cel mai bun caz vom stagna. Mai probabil vom da înapoi. Costurile sociale vor crește puternic. De unde bani? Nyet energie ieftină, nyet profit. Rușii își vor redirecționa fluxurile energetice spre Asia. China și India vor beneficia de o competitivitate și mai ridicată în fața țărilor dezvoltate, din bazinul geostrategic NATO.

O să fie urît. Nu încălzirea în zona rezidențială va fi principala problemă. Nu iarna care bate la ușă va fi vîrful de criză. De-abia la anul pe vremea asta o să plîngem cu adevărat în batistă. Și nu va dura doar în 2023. Se va revărsa cu siguranță și în 2024.

Cine va fi la guvernare la anul, în 2023, să primească toate lichidele necesare? Bună întrebare, tovarășu’ sociolog. Ne mai gîndim. Îți răspundem la anu’. Pînă atunci, te rugăm noi, hai să nu mai discutăm pe subiectul ăsta.

Ce-o să avem noi în 2024, cînd va fi în continuare criză economică, iar lumea va fi fiartă de nervi și de draci pe cei de la putere, după doi ani de criză în care nu va funcționa asistența socială și săracii vor fi lăsați să sufere pe persoană fizică?

Și mai bună întrebare, tovarășu’ sociolog. Potolește-te, bre, cu întrebări de-astea incomode. Da, dom’le, știm că o să fie alegeri în 2024. Și de-alea, și de-alelalte. Știm foarte bine. Dar potolește-te cu prostiile astea. Stai dracu’ jos în banca ta și taci din gură, că nu ne place cum gîndești. O s-o rezolvăm. O să dăm bani la presă și o să fie bine.

Evident că o să fie bine. Nici nu mă gîndeam altminteri. Hai, că o să fie bine. Hai, că o să ne placă. Mamă, ce-o să ne mai placă…

Ghinion.

Citeste pe larg