OECD vs BRICS. Noul război rece
Este din ce în ce mai evident că lumea a intrat într-un nou Război Rece.
Un război între cele două facțiuni ale umanității care au interese geopolitice divergente: Lumea Întîi, Occidentul dezvoltat, și Lumea a Doua, țările în curs de dezvoltare, multe dintre ele cu o istorie de colonie.
Lumea Întîi își dorește păstrarea rolului privilegiat, de hegemon economic, politic, militar și ideologic. Lumea a Doua contestă această hegemonie și își dorește renegocierea echilibrului de forțe, eventual preluarea conducerii globale de la vechii stăpîni.
La fel precum jumătate de secol primul Război Rece a fost purtat între cei doi mari actori globali, Statele Unite și Uniunea Sovietică, fiecare înconjurat de o seamă de țări satelit, la fel și acum. Noua tensiune este de data asta între Statele Unite și China. Rusia, continuatoarea Uniunii Sovietice, a alunecat pe o poziție secundă, China devenind noul protagonist al alianței anti-occidentale.
Grosso modo, avem de-a face cu un conflict din ce în ce mai bine definit între două blocuri cu acronime deja împămîntenite în conștiința internațională: OECD și BRICS.
Pînă aici, nimic deosebit. Doar o trecere în revistă ușor didactică a situației. Întrebările cu adevărat importante de-abia de-aici încolo decurg.
Cum se vor desfășura ostilitățile?
Va rămîne conflictul la nivel înghețat, cvasi-civil, preponderent economic și ideologic, precum anteriorul Război Rece? Fără o fierbințeală generală ca în Al Doilea Război Mondial, limitîndu-se din punct de vedere militar cel mult doar la izbucniri răzlețe, cum e deocamdată războiul din Ucraina și cum au fost, la vremea lor, cele din Corea, Vietnam, Afganistan?
Sau va înflori în toată splendoarea sa otrăvită, precum în cele două mari conflagrații mondiale care au sfîșiat prima jumătate a secolului trecut, distrugînd totul în cale?
Vor ajunge principalii doi antagoniști, Statele Unite și China, la un război deschis, direct, conform făgașurilor sistemice croite de capcana lui Tucidide, inclusiv pînă la ultima înfricoșare, conflictul nuclear?
Sau vom rămîne la o mermeleală îmbîcsită, în care conflictele locale / proxy vor fi maximul deranj de sînge și moarte, lăsînd actorii secundari să se sfîșie tactic între ei, în timp ce statele-nucleu contribuie doar pieziș, nedeclarîndu-și război pe față?
Iar restul trosnelii violente va fi făcută ca și pînă acum pe ascuns, șpioni cu șpioni, forțe speciale cu forțe speciale, în umbră, pe tăcutelea, punctual și anonim, fără necesitatea de a mobiliza întregi societăți întru război și suferință?
Iată, de departe, principala întrebare în momentul de față. Cea mai mare temere a omenirii. Să nu cumva să alunecăm într-al Patrulea Război Mondial. Cu toate consecințele de rigoare.
Temerea e complet asemănătoare celei în care au trăit generațiile anilor ‘50, ‘60, ‘70 din secolul trecut. Umbra amenințătoare a războiului atomic a înflorit decenii la rînd în mințile părinților și bunicilor noștri, permeînd toate nivelurile sociale, inclusiv o înflorire a unei mici industrii de adăposturi anti-atomice.
Din fericire, acestea nu au trebuit să fie folosite, decît în filmele apocaliptice care ne-au speriat adolescența, precum The Day After. Dar generațiile de acum nu au de unde să știe că acest joc de-a-n buza războiului l-au mai trăit și generațiile anterioare. Neconsumînd istorie, sîntem sortiți s-o repetăm, ca și cum ar fi prima dată.
Cealaltă mare întrebare este cum se vor poziționa actori statali importanți, aflați deocamdată în expectativă.
Sînt deja semne că cel puțin patru nuclee de politică globală tind mai degrabă să se îndrepte înspre tabăra BRICS.
În ordinea numerelor de pe tricou, este vorba despre:
– Iran, o țară mare, tradițional inamică Statelor Unite, cu resurse militare, tehnologice, economice, populaționale și de poziționare geostrategică în nici un caz de neglijat
– țările petro-arabe, îndeosebi Arabia Saudită, care pot decide atît soarta sancțiunilor occidentale la adresa Rusiei, dar și mai important, însăși existența petrodolarului
– multe din țările Americii Latine, mai ales Argentina și Venezuela, țări care prezintă și ele o istorie recentă de resentiment la adresa Statelor Unite și a intruziunilor coloniale ale acesteia în politice lor interne
– și, last but definitely not the least, Turcia, care devine pe zi ce trece o țară balama din ce în ce mai importantă, pe care ambele tabere se luptă s-o atragă de partea sa.
Faptul că toate aceste țări înclină din ce în ce mai mult spre tabăra BRICS, tinzînd să întărească respectivul bloc geostrategic, este deja o bătaie de cap semnificativă pentru lumea occidentală.
Refuzul arogant, puternic simbolic al liderilor saudiți de a da curs solicitărilor recente ale președintelui Biden, urmat de întîlnirea la fel de puternic simbolică cu președintele Jinping reprezintă un semnal îngrijorător pentru țările OECD. Saudiții dau semne că se desprind din alianța strategică de peste jumătate de secol cu americanii, iar asta reprezintă o mare primejdie pentru domnia petrodolarului, dacă nu chiar moartea sa.
Nu mai vorbim de politica din ce în ce mai autonomă a lui Erdoğan, altă bătaie de cap pentru americani și aliații săi.
Deși membră NATO, Turcia întreține în continuare relații cît se poate de cordiale cu Rusia, încercînd să beneficieze de pe urma conflictului ucrainean. Mai mult de-atît, își și consolidează politica de apropiere față de China și încearcă să devină o punte de trecere între cele două lumi, cu toate avantajele ce decurg din asta.
La capitolul nehotărîți rămîn două bazine mari de incertitudine: Africa și Asia de Sud-Est.
Africa devine din ce în ce mai importantă în balanța resurselor și a forței de muncă. Și deocamdată e mai degrabă interesată de un negoț geopolitic cu China, deși Statele Unite se străduie din răsputeri să recupereze teritoriul pierdut, iar fostele țări colonialiste europene încă mai au un cuvînt de spus.
Oricum, contribuția Africii rămîne doar la nivel de exploatare a resurselor naturale, nereușind deocamdată să aibă o amprentă semnificativă din punct de vedere militar sau ideologic.
Iar în Asia de Sud-Est, unde umbra recentei dominații japoneze se amestecă cu amenințarea mai recentă a Chinei, țări precum Indonezia, Vietnam sau Filipine au de luat o decizie complicată. Către cine vor înclina balanța? Cui vor pune la dispoziție bucata lor de ocean global, Indian sau Pacific?
Către o Chină din ce în ce mai asertivă în zonă, riscînd să devină niște sateliți captivi ai acesteia? Sau către o Americă ce a lăsat și ea urme de deranj în zonă (vezi istoria colonială a Filipinelor) și cu care sînt mai puțin compatibile cultural? Nu mai spunem că soarele roșu al militarismului japonez dă din nou să răsară, complicînd și mai mult situația. De cine le e frică mai mult? De pe urmă cărei tabere consideră că vor beneficia mai mult?
Grele întrebări. Deocamdată, în zonă doar aliații tradiționali ai Statelor Unite, Japonia și Coreea de Sud, și-au confirmat fidelitatea. Japonia tocmai a decis să iasă din lunga sa perioadă pacifistă, de aproape un secol, și să se reînarmeze, pentru a ajuta la contracararea Chinei. Restul țărilor asiatice joacă un joc de așteptare. Cît le va mai permite istoria să tărăgăneze decizia, alegerea? Nu știm. Din ce în ce mai puțin.
A treia întrebare la fel de importantă se referă la competiția tehnologică.
Războiul Rece anterior, cel dintre americani și ruși, a fost cîștigat de americani pe trei fronturi. Unul militar, al cursei înarmărilor. Celălalt economic, al capacității de susținere economică, financiară, a ansambului militar al celor două blocuri geostrategice. Și nu în ultimul rînd, pe front ideologic, de atractivitate socială.
În toate cele trei cazuri, tehnologia a avut un cuvînt hotărîtor de spus.
Fie că a fost vorba despre microprocesoare, despre competiția spațială, despre portavioane, despre sistemele bursiere, despre petrochimie sau despre sistemele audio hi-fi la care să ascultăm Beatles și Rolling Stones, lumea occidentală a avut un ascendent tehnologic din ce în ce mai evident pe măsură ce am intrat în anii ’70, mai apoi ’80.
Războiul nu a fost cîștigat într-atît militar, cît la planșeta de proiectare. Rușii pur și simplu nu au putut ține pasul cu tăvălugul tehnologic american.
Se va întîmpla același lucru și de data asta? Vor reuși Statele Unite să stea tot timpul cu cel puțin unu – doi pași înaintea chinezilor? Va fi departamentul american de R&D (Research & Development, adică cercetare fundamentală și aplicată) superior celui chinez? Vorbim aici à la longue, pe următorii treizeci – patruzeci de ani, cît e posibil să continue acest nou război rece.
Deocamdată, semnele sînt că chinezii au știut să fure mai bine tehnologie decît rușii data trecută, grație deschiderii de trasfer tehnologic făcut de către țările avansate cînd au dorit să-și eficientizeze cîștigurile și și-au mutat mai toată industria în Asia cea cu forță de muncă ieftină.
Nu numai că au știut să fure, dar au știut și să țină pasul cu cercetarea. La fel precum generațiile anterioare japonezii și coreenii au știut atît să fure tehnologie, pe urmă să o și dezvolte, la fel și acum chinezii merg pe urmele pașilor acestora. E posibil să fie o pricepere comună asiaticilor, de preluare și de îmbunătățire tehnologică.
În orice caz, chinezii investesc în mod prodigios în educație și în cercetare. Semnele sînt că, de data asta, competiția tehnologică între cele două blocuri geostrategice va fi mai echilibrată decît a fost pe vremuri cursa dintre ruși și americani.
Sînt deja domenii strategice, de frontieră tehnologică, unde China este cel puțin la nivel de egalitate cu Statele Unite. Calculatoarele cuantice. Microprocesoarele. Robotica. Energia nucleară. Inteligența artificială. Explorarea spațiului cosmic.
În cazul multora dintre ele, retrăim aceeași competiție tehnologică de acum o generație, cînd Statele Unite au merg gît la gît cot la cot cu Uniunea Sovietică în respectivele domenii. Pînă n-au mai mers și le-au depășit fluierînd, prin anii ’70 – ’80, după două decenii de suspans.
Se va întîmpla același lucru și acum? Greu de spus. După cum spunea dragul de Murphy: predicția e foarte dificilă, mai ales atunci cînd se referă la viitor.
Financiar vorbind, Occidentul teoretic domină incontestabil scena. Banii pe care îi au țările Lumii Întîi sunt mult mai mulți decît cei ai Lumii A Doua. E unul din domeniile, dacă nu chiar singurul, unde tabăra OECD domină copios tabăra BRICS.
Dar sînt suficienți banii? Reformulez întrebarea: oare sînt suficienți doar banii? În ce măsură celelalte domenii: resurse, populație, tehnologie, război, ideologie, depind de această discrepanță de capital?
Sînt semne că avem de- a face cu o decuplare în această privință. În două sensuri.
În primul rînd, sînt domenii unde poți realiza aproximativ același lucru cu sume sensibil diferite. Vezi de exemplu prețurile tehnicii militare americane și rusești. Rușii, cu bani mult mai puțini, reușesc să țină pasul deocamdată cu industria militară americană, cel puțin în domeniul terestru și aerian.
Un tanc rusesc costă mult mai puțin decît un tanc american. Dar rămîne, pînă una alta, cam tot un tanc. La fel și cu rachetele, ca să nu mai vorbim de drone. La fel și cu avioanele de generație patru sau cinci. La fel și cu portavioanele chinezești cele mai recente. Pur și simplu e vorba despre prețuri diferite, care nu se concretizează în produse diferite.
În al doilea rînd, avem de-a face cu o recuperare masivă a Lumii A Doua. Față de acum două decenii, China beneficiază de volume de capital mult mai mari, aproape comparabile cu cele occidentale. China prinde repede din urmă lumea occidentală în această privință.
Deja această recuperare tinde să se reflecte și în comerțul internațional cu hidrocarburi, unde statele petro-arabe / OPEC sînt tentate să facă trecerea de la dolar la yuan. Înainte să discutăm despre decizia politică, asta pur și simplu nu s-ar putea întîmpla dacă masele monetare disponibile nu ar fi suficiente, în primul rînd.
Nu în ultimul rînd, trebuie să discutăm componenta ideologică.
Aveau americanii o vorbă mare pe vremea războiului din Vietnam. To win their hearts and minds. Înainte să-i cucerim propriu-zis, trebuie să-i cucerim mental. Să ajungă să-și dorească să fie cuceriți. Blugi și Beatles, ciungă și Hollywood.
Rușii au fost oribil de nepricepuți în acest joc ideologic. The soft power a contat în războiul trecut cel puțin în egală măsură ca și the hard power. America și-a convins sateliții prin valorile proiectate, prin ideologie. The American way of life. Liberty freedom and the pursuit of happiness. Plus John Wayne, Marilyn Monroe, Brad Pitt și Angelina Jolie, evident.
Va funcționa aceeași rețetă și de data asta? Din nou, greu de spus. Predicția e foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor.
Sînt semne că puterea de atracție occidentală nu mai este atît de mare de data asta. Șarmul hollywoodian prezintă crăpături. Constipația valorică de tip political corectness începe să îndepărteze mușteriii din țările satelit. Din ce în ce mai mulți sînt dezamăgiți de felul în care Occidentul proiectează trăiri patetice, enervante și penibile, gen #metoo, Greta Trotineta și alte astfel de Inchiziții moderne.
Pe de partea cealaltă, nici China nu este la fel de enervantă în proiecția sa ideologică precum era Uniunea Sovietică pe vremuri. Doar exotică. Străină și foarte dificil de decriptat. Altă lume. Niște alienși. Nu înțelegem neam din cultura chineză. E la fel de opacă și de alienă precum erau pe vremuri culturile japoneze sau coreene pentru occidentali.
Dar nici chinezii nu ne bagă pe gît doctrina lor, precum o făceau pe vremuri sovieticii. Au trecut vremurile de ideologizare comunistă penibilă, cu filmele cu eroina țîțoasă și cu Ivan davai mai avtamat. Chinezii se mulțumesc să ne cotropească insidios, cu produse tehnologice eftine. Și cu TikTok.
O cu totul altă strategie de acaparare a bunăvoinței decît cea plăvan-sovietică. Insidioasă și lentă. Un soi de Las Fierbinți oriental. Oricum, mult mai eficientă. Nu degeaba americanii vor să interzică TikTokul. E la fel de periculos pentru ei precum este pentru noi Las Fierbinți.
Ce-o fi? Naiba știe. Cine va cîștiga? Naiba știe. Va cîștiga cineva? Naiba știe. Va fi război fierbinte? Naiba știe. Va fi război rece? Ești copil? E deja, de cîțiva ani. Ne scăldăm zilnic în valurile sale.
Sînt unii din cei care cîntă deja prohodul lumii occidentale. De regulă mînați de o sănătoasă, prea vizibilă ură la adresa colonialiștilor occidentali. Alții sînt din cei care deja cîntă victoria Occidentului, clamînd-o cu trompete la fel de stridente precum a celor care urăsc Occidentul.
Și de o parte, și de alta a baricadei se află minți intense care își urăsc sincer dușmanul. Aceștia reprezintă armatele de voci care contribuie la lupta ideologică. Mici soldăței în slujba unei patimi proaspete, necesare.
Mulți dintre ei pur și simplu idioți utili, care nu obțin nici un cîștig material din asta, doar o efemeră ușurare emoțională. Alții, puțini la număr, adevărații soldați aflați în solda uneia dintre armate. Vorbesc, marcă banul. Cu fidelități de unitate. Unii trag cu gloanțe, alții cu cuvinte. The same ol’ story.
Dar ei, oricum, sînt doar o minoritate. Puțini, doar că foarte vizibili. Restul? Oameni normali la cap, mulți dar tăcuți, deci inexistenți. Prea puțin interesați de vehemențele ideologice sau de consecințele conflictului geopolitic asupra vieții lor de zi cu zi. Oameni care vorbesc în proză fără să știe, care trăiesc într-al Treilea Război Mondial ca peștele în apă.
Care nu dau în brînci nici cu iubirea de americani, englezi sau de nemți, nici de chinezi, ruși sau de turci. Care pur și simplu vor să fie lăsați în pace, să-și vadă de viața lor, de mici și de grătar, de familie și de meserie, de casă și de grădină.
Și care în timpul ăsta se uită la Netflix, dar și pe TikTok. Și pe Facebook, dar și pe Kanal D. Care consumă prostii ieftine, mediocre, și din galantarele occidentale, și din bazarurile orientale.
Și care nici nu știu că se află la întretăierea de imperii, où tout est pris à la légère. Pentru că oricum nu-i interesează. Car ils prennent de toute façon toute leur vie à la légère.
Ce-aveți, bre, cu ei? De ce nu-i lăsați să-și trăiască viața nederanjați, nefrecați la cap, nespovediți, neîmpărtășiți, neformatați, neîndoctrinați? Mama voastră de ideologi, cum aveți voi mereu nevoie de carne proaspătă de tun…
