Ce ar putea însemna victoria talibanilor pentru al-Qaeda şi alte grupări extremiste islamiste: Factorii de care depind relaţiile viitoare

Chestionat săptămâna trecută de jurnaliştii Sky News în legătură cu situaţia din Afganistan, ministrul britanic al Apărării Ben Wallace s-a arătat „absolut îngrijorat de faptul că statele eşuate sunt terenuri propice pentru acest gen de oameni” şi că „pesemne al-Qaeda va avea o revenire”.

Dacă Wallace a estimat corect în privinţa statelor eşuate – atacurile de la 11 septembrie au fost plănuite în Afganistan în timpul guvernării talibane -, el nu a nimerit în privinţa unei reîntoarceri – iar asta pentru că al-Qaeda se află deja în Afganistan.

Luna trecută, ONU a publicat o evaluare bazată pe informaţii ale unor servicii secrete potrivit cărora gruparea „este prezentă în cel puţin 15 provincii afgane”, iar al-Qaeda în Subcontinentul Indian (AQIS), o grupare afiliată (India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Sri Lanka, Bhutan şi Insulele Maldive), „operează sub protecţie talibană din provinciile Kandahar, Helmand şi Nimruz”.

Este o problemă pe care administraţia Biden a încercat să o ignore. Ca parte a acordului negociat cu SUA, talibanii s-au angajat că nu vor permite instruirea, finanţarea sau recrutarea „teroriştilor, între care şi ai al-Qaeda, care ar putea ameninţa securitatea SUA şi a aliaţilor noştri”.

Zalmay Khalilzad, reprezentantul special al SUA pentru reconcilierea cu Afganistan, informa Congresul în mai că talibanii au „realizat progrese substanţiale” în îndeplinirea acestor promisiuni. Or, chiar dacă era un fapt real atunci, şi e puţin probabil să fi fost, acum lucrurile nu mai sunt deloc sigure. Nu este deloc clar care va fi atitudinea talibanilor faţă de al-Qaeda sau alţi extremişti islamişti ce duc campanii transnaţionale violente din Afganistan. Cum nu se ştie nici cum vor reacţiona membrii al-Qaeda în lumina evenimentelor recente.

O contribuţie semnificativă la ascensiunea mişcării jihadiste la nivel global au avut-o mujahedinii care i-au învins pe sovietici în 1989, în ciuda rolului aproape neînsemnat al grupării al-Qaeda în acel război. În prezent, înfrângerea unei a doua superputeri de o bandă de luptători islamici afgani e o lovitură masivă de propagandă, într-un moment când asemenea grupări au o nevoie foarte mare de o naraţiune nouă. Presupunând că extremiştii islamişti vor fi impulsionaţi, ce vor face ei mai precis?

Eşecurile SUA în Afganistan au avut mulţi factori în spate, dar unul din ei a fost incapacitatea lor, în primii ani conflictului, de a distinge între al-Qaeda – o grupare mică formată mai ales din islamişti arabi ce voiau să răstoarne regimurile din Orientul Mijlociu, dar şi să conducă un război împotriva Israelului şi Occidentului – şi talibani, o mişcare afgană de opoziţie cu elemente puternice locale şi naţionaliste ce avea scopul de a impune o guvernare religioasă într-o singură ţară.

De atunci însă, relaţiile dintre talibanii împărţiţi în facţiuni şi al-Qaeda au cunoscut evoluţii dramatice, marcate de fricţiuni, după care au devenit tot mai concordante, astfel încât, după ani de zile, s-au creat relaţii şi s-au stabilit legături de familie. În acelaşi timp, liderii altor grupări militante au jucat rol de intermediari. Deşi nu au neapărat aceleaşi priorităţi, talibanii sunt mult mai conştienţi de evoluţiile la nivel global decât în urmă cu 20 de ani, astfel încât au ajuns să împărtăşească aspecte noi şi importante ale concepţiei despre lume a al-Qaeda. De altfel, serviciile secrete americane au descris relaţia lor ca fiind „apropiată”.

După victorie, talibanii vor căuta legitimitate la nivel internaţional, cum au mai făcut-o, odată ajunşi la putere. Întrebarea este însă de la cine o vor cere şi ce compromisuri vor fi dispuşi să facă liderii talibanii în schimbul acesteia.

Un factor-cheie al viitoarelor relaţii cu Al-Qaeda ar putea fi schimbarea strategică pusă în practică de liderul de origine egipteană Ayman al-Zawahiri, care a preluat conducerea grupării în 2011, după moartea lui Osama bin Laden în Pakistan, ca urmare a unui raid aerian american.

Zawahiri a renunţat la atacurile cu bătaie lungă asupra „inamicului îndepărtat” din Vest încercând să obţină sprijin şi legitimitate din acele părţi ale lumii islamice instabile şi răvăşite de conflict, întrucât aici ar fi existat mai bune oportunităţi pentru expansiune. Apoi, „inamicul mai apropiat” poate fi combătut mai eficient decât cel aflat departe. Astfel că, în loc să mai intre cu avioane în oraşele americane, al-Qaeda a început să-şi construiască reputaţia unei guvernări competente care are capacitatea de a oferi protecţie comunităţilor marginalizate sau ameninţate. Talibanii, care nu au fost învinovăţiţi niciodată în mod direct de terorism internaţional şi nici nu şi-ar dori, ar putea avea astfel o sarcină mai uşoară în a-şi menţine alianţa de facto cu această grupare.

Pe de altă parte, spun oficiali în domeniul securităţii, şi nu doar occidentali, având în vedere că Zawahiri este foarte bolnav, nu există nicio garanţie că strategia gândită de el va supravieţui morţii sale sau evenimentelor de dată recentă din Afganistan. Nimănui, nici măcar unui eventual succesor al lui Zawahiri, nu-i vor scăpa oportunităţile ce se vor naşte din reunirea următorilor factori: un Afganistan şubred guvernat de talibani, înfrângerea SUA în faţa unei miliţii islamiste, un Orient Mijlociu care a trecut prin două decenii de violenţă polarizatoare şi radicalizată, pe parcursul cărora a avut loc şi o răspândire fără precedent a ideologiei jihadiste extremiste în fiecare colţ al lumii.

Chiar şi dacă al-Qaeda nu ar încerca să profite de avantajele nou-create, o vor face alţii – fie că vor avea parte de încurajarea conducătorilor Afganistanului, fie că vor acţiona împotriva voinţei acestora, cert este că o vor face, scrie Jason Burke în „The Guardian”.