Gândul, precedat de bună intenție și corectă orientare, este cea mai corectă aproximare a împărăției lui Dumnezeu. Spun că este o aproximare fiindcă gândul bun este deja o ciuntire a perfecțiunii bunei intenții, căci pasul de la corecta și buna intenție la gândul cursiv și coerent conturat este deja o cădere imensă, căci dacă intenția bună este un veritabil dar divin, gândul conține deja limitele și contingentările noastre inerente ca ființe vii și implicit imperfecte până la atingerea theosisului, a asemănării cu creatorul, scopul și finalitatea existenței noastre.
În imterialitaea lui, gândul bun poate fi purtător de scântei și binecuvântări divine sau, din contră, atunci când gândul e posedat și populat de egoism și răutate, este un abis întunecat și fetid – și el aproape perfect în hidoșenia lui. Dar doar „aproape”, căci chiar și în cazul gândului rău, chiar și aici intervin condițiile limitative ale umanului. Nici răutatea nu este perfectă în lumea noastră – Slavă Domnului.
Extrapolând, poeții spun că prima limitare, cea mai severă schingiuire a versului, este așternerea lui pe hârtie. Tot ei, poeții, spun că se nasc deja hăuri între rima intuită, inspirată de „muză” și cea așternută pe hârtie. Și ei sunt adumbriți de geniu… geniu care însă nu este suficient însă pentru a surprinde și cuprinde explozia poesisului, a nesfârșitei minuni ce este contemplarea deplinei perfecțiuni a muzicii sferelor.
Cât despre coborârea Gândului în act… distanțele de la intenție, trecând prin gând, până la act pot fi dramatice. Cu toții știm asta. Am simțit-o. Am experimentat-o. Chiar și riturile, cea mai perfectă spațializare a gândului, au imperfecțiuni, scăpări, absolut inerente manifestării în general și a stării noastre umane decăzute, în special.
Ce să mai spun despre noi, ăștia, simplii muritori?
Sau despre mine, ultimul dintre cei care ar putea pretinde că ar fi loviți de geniu sau străpunși, fie și de o așchie, de perfecțiune?
Am început, stângace, desigur, să construiesc ceva. Și am reușit să strâng în jurul unei bune intenții și alți câțiva temerari. Toți imperfecți, dar nu într-atât ca mine. Toți oameni ca niște oameni, cu bune și cu rele, cu virtuți și slăbiciuni, cuprinși de curaj și slăbiți de căderi la tot pasul. Niște omeni care, părăsind confortul și siguranța mânuirii din umbra virtuală a cuvântului-sabie, au avut curajul să iasă la vedere, în Agora, cu tot arsenalul de bune și cu balastul de rele, exhibându-și fără frică cuvintele-sabie, asumându-și riscul oprobriului, al penibilului, dar mai ales al consecințelor mundane și sociale directe pe care le poate aduce rostirea fie și a unor crâmpeie, a unor cioburi de Adevăr, după putința fiecăruia, atât cât poate fiecare să-l cuprindă.
Nu, nu intenția corectă, nu curajul asumării, nu riscul înfruntării cu un sistem absolut diavolesc, nu acestea au fost comentate în răspăr, cu de-amănuntul. Nu! Astea au fost trecute cu vederea ca și cum ar fi banale precum spălatul pe față dimineața.
Importante au fost căderile, poticnelile, bâlbele, slăbiciunile, alea care au făcut ca transformarea în act a gândului bun să nu fie pe măsura unor realizări angelice, a unor pogorăminte providențiale.
Da, dragi prieteni, nu suntem perfecți, nu suntem sfinți, căci dacă am fi fost v-am fi privit de pe vreo frescă sau ne-am fi ascuns de voi prin crăpăturile pământului. Suntem la fel ca voi, oameni ca niște oameni, cu bune și cu rele, cu virtuți și slăbiciuni, cuprinși de curaj și slăbiți de căderi la tot pasul. Doar că am avut curajul să începem a construi ce mulți dintre voi spuneați că ați avea nevoie, că v-ați dori. Ceva care să vă vină mai bine, în care să încăpem mai mulți, fără osebire! Spun curaj și nebunie, căci această construcție cere resurse de timp, de nervi și chiar și de bani, da, de bani, cum eu unul, nu-mi imaginam. Sincer!
Dan MV Chitic – Telegram