Mihail Bolșakov
Editorialistul Agenției Federale de Presă (FAN) analizează cum, de-a lungul istoriei lor, Statele Unite au inventat singure incidente care au devenit pretexte pentru declanșarea de războaie.
”Niciodată nu se minte așa ca înainte de căsătorie, după o partidă de vânătoare și ca în timpul unui război”. O zicală cunoscută care caracterizează foarte bine soarta informațiile veridice din perioada de război. De altfel, în ultimul secol granița fragilă dintre război și pace s-a șters definitiv pentru multe țări.
Un exemplu elocvent al unei asemenea abordări a războiului este politica actualului hegemon mondial, Statele Unite ale Americii. În întreaga lor istorie de 230 de ani, SUA au foslosit forța militară de peste 240 de ori, mai mult decât anual.
Nu este de mirare că militarii, politicienii și diplomații americani au mințit aproape fără încetare în chestiuni legate de ”război și pace”, mințind într-un mod cât se poate de conștient.
Războiul cu Spania, cumpărat cu prețul a 266 de vieți
Unul dintre primele exemple ale ”adevărului sacrificat de dragul oportunităților politice” îl constituie misterioasa explozie a vasului de război Maine, care s-a petrecut la 25 ianuarie 1898. În urma deflagrației au murit 266 de membri ai echipajului, în special marinari și ofițeri de rang inferior, nava a fost serios avariată la provă și s-a scufundat rapid la o adâncime nu foarte mare.
Vestea distrugerii vasului Maine a fost imediat preluată de presă și de politicienii din Statele Unite. Unda de furie din societatea americană s-a îndreptat imediat împotriva Spaniei, a cărei colonie era, la acea dată, Cuba. Cercurile radicale ale societății au considerat că nava de război a fost distrusă de o mină spaniolă, plasată noaptea sub bordul ei – o versiune care a fost, mulți ani la rând, unică și recunoscută oficial.
Încă din luna aprilie a aceluiași an, după monstruoasa, prin intensitatea ei, campanie de acuzații împotriva Spaniei din presa americană, Washingtonul a demarat acțiunil militare în Filipne, Guam, Cuba și Puerto-Rico. Într-un război de scurtă durată, armata și marina americană i-au învins pe spanioli, Cuba a fost proclamată stat independent, dar a nimerit sub puternica influență a SUA, iar Puerto-Rico, Filipine și Guam au intrat în posesia americanilor.
De fapt, războiul hispano-american a devenit primul astfel de conflict ”declanșat de presă” (a newspaper-made war). Pregătirea opiniei publice din SUA și din lume, pregătire bazată în mare parte pe moartea navei Maine, a permis ca Spania să apară în ochii comunității americane și mondiale ca un agresor, în timp ce, de fapt, SUA au fost primele care au început acțiuni militare.
Ulterior, Washingtonul a inițiat două anchete privind scufundarea vasului Maine, în 1898 și în 1910. Cea din 1898 a fost, fără îndoială, politizată, ajungând imediat la concluzia că principala cauză a exploziei a fost deflagrația, în afara navei, a unei torpile sau mine. Deși, chiar și în această anchetă, comisia nu a îndrăznit să-i acuze direct pe spanioli, constatând doar: ”Partea care a utilizat torpila sau mina a rămas necunoscută”.
În anul 1910, Maine, care s-a scufundat în apă mică, a devenit o piedică în calea navigației și, astfel, s-a luat hotărârea de a ridica nava de pe fundul portului. Examinarea de către scafandrii a epavei a scos la iveală o grămadă de elemente care nu se încadrau în versiunea din 1898. S-a constatat că explozia s-a produs în interiorul vasului, ceea ce venea în contradiție cu varianta despre mina și torpila care au deteriorat corpul navei. Comisia nu s-a decis însă în favoarea unei reviziuni a primei concluzii, continuând să insiste pe ideea implicării Spaniei în deflagrație.
Soarta Maine a fost deslușită abia în zilele noastre, când s-a pus și punct final acestei povești. După două anchete suplimentare, efectuate de americani în 1976 și 2002, versiunea de bază a distrugerii Maine a fost aprinderea cărbunelui bituminos din buncărele vasului, cu detonarea ulterioară și explozia muniției aflate în camera cu praf de pușcă de lângă buncăr.
Interesant este că o versiune similară a fost pentru prima dată avansată chiar în timpul anchetei din 1898, dar, din motive politice, a fost declarată ”incorectă și puțin probabilă”.
Vietnam: confruntări fantomatice
Următorul exemplu de minciună globală, una premeditată, s-a dovedit a fi povestea izbucnirii războiului din Vietnam, care, într-un final, a devenit o catastrofă națională pentru Statele Unite. De altfel, rezultatele acestui război colonial eșuat vor deveni evidente abia în 1975, după ce, cu zece ani înainte, în 1964, Washingtonul ardea de dorința de a se implica în conflictul din Vietnam.
Problema americanilor în Vietnam a fost ascensiunea drastică a comuniștilor, care, profitând pe deplin de prăbușirea regimului colonial francez, în 1954, și-au instaurat puterea în Vietnamul de Nord, pentru ca, trei ani mai târziu, să pornească un război împotriva guvernului pro-occidental al Vietnamului de Sud.
În perioada 1957-1964, SUA au oferit un sprijin de proporții regimului sud-vietnamez, dar nu au avut posibilitatea de a participa direct în conflict, deoarece guvernul nord-vietnamez nu a oferite motive întemeiate în acest sens. Ca și în cazul Spaniei, Statele Unite aveau nevoie de un casus belli, pe care l-au creat cu propriile mâini.
Seria de provocări organizate de americani înainte de izbucnirea războiului a primit numele de ”Incidentul Tonkin” și a inclus două episoare de coliziuini între marina americană și cea nord-vietnameză. Ambele evenimente au avut loc în vara anului 1964 (la 2 și 4 august) și au fost folosite ca pretext propagandistic pentru declanșarea efectivă a războiului între SUA și Vietnamul de Nord.
Ca răspuns la aceste evenimente, Congresul SUA a adoptat așa numita Rezoluție Tonkin, ce conferea președintelui Lyndon Johnson dreptul de folosire directă a forțelor armate în războiul din Vietnam.
Majoritatea documentelor referitoare la Incidentul Tonkin a rămas secretă o lungă perioadă de timp. În 1995, Agenția Națională de Securitate a SUA (NSA) a desecretizat o parte din documentele sursă, unde se arată foarte clar că, în coliziunea din 2 august cu nord-vietnamezii, primii care au deschis focul au fost americanii. Iar cel mai probabil scenariu al ciocnirii din 4 august a fost interpretarea eronată a marcajelor de pe radarele americane, deorece în zonă nu se aflau forțe inamice.
Rezultatul războiului de 11 ani din Vietnam au fost colosalele pierderi de vieți omenești. În total, în Vietnamul de Sud și în cel de Nord au fost uciși aproape 1,4 miloane de militari și partizai, alte aproape 2 milioane căzând victime în rândul populației civile. Nici americanii nu au reușit să evite un bilanț sângeros – în acel război ei au pierdut 58.000 de oameni, alte aproape 100.000 din rândul foștilor militari punându-și, ulterior, capăt vieții, fenomen cunoscut drept ”sindromul Vietnam”.
Acesta a fost prețul teribil al minciunilor americane despre evenimentele din Golful Tonkin.
Maternitatea distrusă din Kuweit
În ambele cazuri prezentate, ”victime nevinovate” au fost militarii americani. Dar în 1990, cinismul politicienilor de la Washington a atins un nivel care le-a permis să se folosească pentru o provocare similară de nou-născuți.
August 1990. Iarkul lui Saddam trimite trupe în Kuweit, declarând emiratul drept provincie a sa. În zilele noastre acea invazie a ajuns să fie considerată o mostră de nedreptate manifestată de un ”mare agresor” la adresa ”micului său vecin”. Dar la acea dată, puțini erau cei care, la nivel mondial, simpatizau cu despotismul medieval kuweitian, iar ofițerii armatei kuweitiene publicaseră chiar și un apel de ”reunificare cu marea familie irakiană”. În plus, Saddam Hussein era considerat un mare prieten al SUA, astfel că nimeni nu se putea nici măcar gândi că Washingtonul va decide să se certe cu aliatul lui petrolier de dragul unui emirat. Ca să nu mai vorbim de un război…
Pentru a răsturna cu susul în jos percepția mondială a situației și pentru a aduna o coaliție pentru ”Furtuna din deșert”, a fost nevoie de o campanie de propagandă dintre cele mai puternice. Care a fost strălucit pusă în practică de agenția de PR Hill&Knowlton, la cererea vechilor ei clienți de la Casa Albă.
PR-iștii s-au străduit, nu glumă. Folosind toate mijloacele posibile și imposibile: de la mobilizarea congressmanilor până la autocolante lipite pe capotele mașinilor cu inscripția ”Eliberăm Kuweitul!”, firma de ralații cu publicul a reușit în câteva săptămâni nu doar să-l demonizeze pe Saddam, să transforme armata irkiană într-o ”adunătură de criminali și călăi”, dar să prezinte și Irakul ca fiind iadul pe Pământ, care trebuie imediat pedepsit.
Punctul culminant al acestei campanii a fost celebrul discurs rostit de ”fetița kuweitiană Naira” în fața Comisiei pentru drepturile omului a Congresului SUA, la 10 octombrie 1990. Plângând, fetița a povestit congressmanilor și întregii omeniri progresiste atrocitățile comise de armata lui Saddam într-un spital din Kuweit. În detaliu, Naira a relatat cum, sub ochii ei, soldații irakieni au dat buzna în secția de maternitate a spitalului, aruncând bebelușii nou-născuți din incubatoare direct pe podeaua de gresie a unității medicale.
”Furtuna din deșert”
Lumea a fost șocată. Soarta ”dictatorului Hussein” era peceptluită. Se crede că acest discurs al fetiței Naira a fost cel care a influențat opinia publică din SUA și a înclinat ușor balanța în favoarea susținătorilor unui război cu Irakul, în Senatul SUA, în ianuarie 1991.
Abia după ani de zile s-a aflat că toată acea poveste înfricoșătoare despre bebelușii în agonie pe gresie a fost o invenție. Iar fetița-martor ocular era fiica naturală a ambasadorului Kuweitului în SUA, Saud Naser as-Sabah. Firește, ea nu fusese în nici un spital.
Așa a început primul război din istoria omenirii, unde PR-ul, dotat cu frumoase imagini televizate cu bombe care cad exact pe punctul țintei, a jucat un rol mai mare decât acțiunile militare propriu-zise.
”Pulberea albă” a lui Powell
Următoarea dovadă a minciunii totale a Washingtonului a fost începutul celui de-al doilea război americano-irakian în Golful Persic.
După victoria coaliției americane, în 1991, Irakul s-a trezit integrat pentru mult timp pe ”axa mondială a răului”. Cu toate acestea, până la începutul anului 2003, relațiile reciproce dintre Irak și Statele Unite s-au aflat în stare de război ”rece”, rămânând însă în afara cadrului unui conflict militar limitat.
Mai mult, chiar și evenimentele din 11 septembrie 2001 nu au putut influența relațiile reciproce dintre SUA și regimul Hussein. Efectul unui act terorist de proporții cu un modus operandi foarte neclar (care nu a fost cercetat nici până astăzi) a fost îndreptat spre minusculul Afganistan și folosit pentru o intervenție eșuată împotriva talibanilor. Care, după cum s-a constatat ulterior, nu au fost în nici un fel implicați în atentatele teroriste din 9/11.
La începutul anului 2003 trecuse deja aproape un an și jumătate de la atentatele teroriste și, ca urmare, nu mergea deloc să-l ”agăți” pe independentul Saddam de distrugerea Turnurilor Gemene. În această situație, SUA au recurs, din nou, la o mare minciună, acuzând Irakul că dezvoltă arme biologice, pe care, de fapt, Saddam, nu le-a făcut și nici nu plănuia așa ceva.
La 5 februarie 2003, cu o lună înainte de invazie, Secretarul de Stat al SUA de la acea vreme, Colin Powell, a luat cuvântul în Consiliul de Securitate al ONU pentru a justifica necesitatea lansării unui nou război împotriva Irakului. În discursul său, el a făcut referire la ”o informație obținuă de la o sursă sigură despre fabrici pe roți și pe șine care produceau arme biologice”, adăugând că sursa este un martor, care ”el însuși a condus una dintre aceste întreprinderi”.
În timpul acestui discurs, Powell a șocat cu faimoasa ”eprubetă cu o pulbere albă”. Potrivit spuselor sale, ea era echivalentul cantității de spori de antrax cu care poate fi ucis un mic orășel. Ulterior, Powell va defini respectiva eprubetă ca ”o abordare polemică într-un discurs” și va spune că, în recipient, se afla, desigur, o substanță inertă și nepericuloasă.
Dar cea mai interesantă va fi povestea ”martorului”, a refugiatului irakian anonim. În 2011, Powell însuși va acuza CIA și Agenția de Informații a Pentagonului (DIA) de falsificarea datelor inițiale pentru raportul său din Consiliul de Securitate al ONU.
După cum se știe acum, în rolul de ”martor” din partea CIA și DIA a fost omul de știință irakian Ahmed Alvan Al-Janabi, care figura în documentele din 2003 sub pseudonimul Curveball. După cum a declarat, într-un interviu ulterior, chiar Janabi, el a mințit cu bună știință în legătură cu fabricile irakiene inventate, temându-se pentru propria securitate și încercând să obțină azil în Occident.
”BND (serviciile germane secrete) știa încă din anul 2000 că eu mint, deoarece ei au stat de vorbă cu fostul meu șef, doctorul Basil Latif. El le-a spus că în Irak nu există nici un fel de fabrici mobile pentru producerea de arme biologice. La un an și jumătate după aceea, ei m-au lăsat în pace, pentru că știau că spun un neadevăr, chiar dacă eu însumi am recunoscut acest lucru. Credeți-mă, atunci eu gândeam că pentru mine totul s-a terminat”, a subliniat Janabi.
”Nici până în ziua de astăzi eu nu știu de ce BND a transmis informațiile mele false la CIA și de ce ele au ajuns în discursul lui Powell”, a adăugat Janali, plin de uimire, în interviul său din 2011.
Și, din nou, un deceniu de război bazat pe minciună pură și falsuri gândite în mod deliberat. Pierderile de vieți omenești ale Irakului în urma intervenției americane s-au ridicat, potrivit diferitelor estimări, între 460.000 și 650.000 de morți. Pierderile coaliției americane, inclusiv militari, contractori și companii militare private, au fost evaluate la circa 25.000 de persoane, doar cele decedate.
În loc de concluzie
Lista ”marilor minciuni militare americane” poate continua. Pe lângă actul terorist deja menționat din 11 septembrie, care a devenit bază pentru invazia SUA în Afganistan și pentru începutul unui război fără sfârșit împotriva ”terorismului mondial”, pot fi menționate, spre exemplu, evenimentele războiului iugoslav. În anii ’90, pretext pentru o intervenție occidentală în treburile din Balcani a fost, în 1992, un reportaj inventat al publicației Time despre ”lagărele morții ale sârbilor”.
În realitate, în calitate de ”lagăr de concentrare” jurnaliștilor le-a fost prezentat un lagăr de refugiați obișnuit din Trnopolje, iar sârma ghimpată ce apare în folografiile cu foarte slabul Fakert Aljic, bolnav cronic, și cu alți refugiați, îi îngrădea pe operatori și pe jurnaliști, dar nu și pe eroii fotoreportajului care se plimbau nestingheriți. Acest lucru nu l-a împiediat însă pe viitorul președinte al Statelor Unite, Bill Clinton, să-i ceară locatarului de atunci al Casei Alge, George H. W. Bush, să-i bombardeze imediat pe sârbii bosniaci. Și pentru că veni vorba, și atunci a fost nevoie de o companie de PR – care s-a dovedit a fi Ruder Finn.
Povestea lui Slobodan Miloșevici, care a decedat în mod misterios în timpul detenției sale la Haga, încă așteaptă să fie evaluată. Recent, liderul Iugoslaviei a fost achitat în totalitate de toate acuzațiile de crime de război care au servit drept pretext pentru bombardarea de către NATO a Belgradului pașnic.
”Marea minciună americană” poate declanșa și justifica temporar orice război. Dar, după cum arată practică, este imposibil să trăiești cu această minciună la nesfârșit.