În aprilie 2014, soldaţii ucraineni au început să lupte împotriva separatiştilor susţinuţi de Rusia în regiunea estică Donbass, iar cinci luni mai târziu, în capitala belarusă Minsk a fost semnat un acord de încetare a focului.
În pofida neajunsurilor sale majore, unii lideri europeni au văzut în Acordul de la Minsk un plan pentru detensionarea crizei actuale. Dar recunoaşterea regiunilor rebele ale Ucrainei de către Moscova ca state independente, survenită luni, pare să fi înăbuşit acele speranţe. Există câteva probleme legate de Acordul de la Minsk, menţionează agenţia de presă germană.
Negocieri sub mediere franco-germană
Încetarea iniţială a focului în septembrie 2014 nu a fost respectată, luptele fiind reluate la începutul lui 2015. Trupele ucrainene au cedat teritorii suplimentare în jurul nodului de transport Debalţeve.
Fostul cancelar german Angela Merkel şi fostul preşedinte francez Francois Hollande au mediat negocierile între preşedintele rus Vladimir Putin şi omologul său ucrainean de atunci, Petro Poroşenko:
Planul de la Minsk a fost extins de la 12 la 13 puncte şi, chipurile, a devenit mai concret.
De atunci, Rusia a afirmat că practic nu a fost niciodată parte a acordului şi că a avut doar rol de mediator, la fel ca francezii şi germanii. Insistenţa din partea Moscovei potrivit căreia nu ia parte la conflictul din Donbass şi în consecinţă nu se simte obligată de prevederile Acordului de la Minsk a complicat eforturile de a implementa termenii acestuia.
Încălcările acordului
În linie cu planul de pace, au avut loc mai multe schimburi de prizonieri, în care au fost implicaţi sute de oameni capturaţi în luptă. Totuşi, în fiecare zi observatori din partea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) au consemnat încălcări ale înţelegerii.
De exemplu, retragerea armamentului greu de pe linia frontului nu a fost niciodată realizată integral. În plus, ambele părţi folosesc drone de recunoaştere, în pofida unei interdicţii de zbor.
De asemenea, contrar acordului, nu a fost realizată restabilirea completă a relaţiilor socio-economice, printre care plata pensiilor. Începând din 2017, teritoriile separatiste au făcut obiectul unei blocade economice complete din partea Kievului, excepţie făcând doar ajutorul umanitar.
Autonomia avută în vedere de planul pentru zonele controlate de separatişti în estul Ucrainei nu a fost realizată niciodată şi nu a fost inclusă în Constituţia ucraineană aşa cum era prevăzut iniţial.
Ce are prioritate: realinierea frontierei sau alegerile?
Alegerile au fost un punct nevralgic esenţial. Kievul a insistat ca, înainte de organizarea oricăror alegeri în Donbass, să obţină controlul asupra secţiunii de 400 de kilometri lungime din frontiera cu Rusia care fusese pierdută în favoarea separatiştilor, notează dpa, preluată de agerpres.ro.
Totuşi, planul de pace a prevăzut de fapt întâi organizarea de alegeri şi ulterior o revenire graduală a controlului asupra secţiunii frontaliere respective.
O altă condiţie pusă de Kiev pentru organizarea de alegeri a fost retragerea completă a tuturor combatanţilor străini care îi sprijineau pe separatişti, dar şi dezarmarea insurgenţilor.
Paris 2019: mai multe acorduri – şi mai multe probleme
În decembrie 2019, la Paris au fost negociate acorduri mai ambiţioase decât planul de pace din 2015. De exemplu, s-a decis să se continue dezangajarea militară graduală de-a lungul liniei frontului.
Totuşi, acest lucru s-a întâmplat doar foarte lent sau chiar deloc. Ambele părţi s-au acuzat reciproc pentru eşecul de a deschide două noi puncte de trecere între teritoriul aflat sub control guvernamental şi regiunea separatistă.
Cu toate aceste obstacole, chiar şi înainte de recunoaşterea independenţei regiunilor separatiste de către Rusia, mulţi observatori vedeau şanse minime pentru implementarea planului de pace, încheie DPA.
Reflectorul de Sud