Ani de zile am fost convinși că noi suntem mai răi și mai hoți decât alții. Nu știu dacă această convingere a fost dobândită prin inoculare de către alții sau ne este naturală, spontană, un corolar al „tradiționalelor” „să moară capra vecinului”, sau „capul plecat sabia nu-l taie”.
Cert e că de generații am fost convinși că trebuie să fim salvați de noi înșine de către alții. De alții care, fără dubiu, sunt mai buni și mai virtuoși decât noi, deși, într-un fel special și paradoxal, am păstrat mereu vie convingerea fermă că noi, românii, suntem mai deștepți, mai descurcăreți și mai frumoși decât ceilalți, oricare ar fi ei. Din acest melanj psihologic inexplicabil s-a născut xenofilia noastră, convingerea că tot ce este străin este mai bun, deschiderea și acceptarea a tot ce vine din afară. Deschidere a cărei manifestare unanim și cu mândrie acceptată este proverbiala „ospitalitate românească”, ospitalitate care, din păcate însă, nu vine dintr-un profund sentiment creștin, ci se manifestă cu precădere față de vestici sau față de cei mai înstăriți, cu cei pe care îi considerăm superiori nouă, cu cei care reușesc să ne trezească sentimentele de inferioritatea atavice de care nu reușim să scăpăm de zeci de generații.
Asta nu este de ieri de azi. Dovadă stau multe pagini din istoria noastră mai veche sau mai nouă: epoca fanariotă, ideile revoluționare importate în perioada pașoptistă, alegerea unei dinastii străine ca „donatoare” de regi ai României, furcujlisionismele de sfârșit de scol XIX – început de scol XX, îmbrățișarea frenetică a ideologiei comuniste din anii 50-60.
Toate ar fi putut rămâne prăfuite în cărțile de istorie dacă ultimii 30 de ani nu ne-ar fi dovedit că această trăsătură se ține scai de psihicul românului: privatizările pe 1 leu – doar ca să nu mai fure ai noștri și pentru că statul este un prost administrator, adoptarea neselectivă a tuturor modelelor culturale străine, aderarea necondiționată și înrobitoare la „familiile” și instituțiile internaționale, acceptarea unor condiționalități și discriminări înjositoare precum MCV-urile sau neacceptarea în spațiul Schengen, chiar și votarea de două ori unui cetățean român pentru simplul fapt că nu are nume românesc, tefelismul și haștagismul, toate dovedesc că, pentru unele motive pe care nu le-am identificat încă, românul a dezvoltat o ură față de sine, față de tot ce este românesc – de limbă, de tradiție de cultură și credință, o veritabilă egofobie.
O egofobie care este pe punctul să ne ducă, în mod natural, spre extincție, așa cum impulsul sinucigaș îl duce spre pieire pe cel care îl experimentează. Dovezi? Vreți dovezi? Neimplicarea în viața cetății a celor care nu doar că ar putea, ci ar trebui să fie implicați, fiecare pe nivelul și după priceperea sa, votul acordat tutor trădătorilor și nulităților, acceptarea și îmbrățișarea, fie și tacită, a oricăror politici guvernamentale, oricât de evident antinaționale ar fi, ba chiar și comoditatea de a nu ieși în stradă pentru noi și mai ales pentru copiii noștri, toate dovedesc un dispreț profund, ba chiar o ură față de noi înșine, față de propria persoană
Dar până la extincția noastră că neam, egofobia românească, românofobia românului, ne-a făcut să fim străini în propria țară… dar încă nu atât de străini pentru a declanșa xenofilia, iubirea de străini de care vă vorbeam mai sus… și asta pentru simplul motiv că nu am dezvoltat încă un sentiment de inferioritate față de propria cultură, față de propria tradiție care, din păcate, deși toate ne sunt multora în mare măsură deja străine.
Dacă vom continua așa ne vom stinge urât și umilitor, și ca oameni, și ca neam, rușinați de ce am fost, rușinați și că am fost!
Șocante cuvintele mele?
Eu sper că da.
Dan MV Chitic – Telegram