Lift pentru viață

SENATOR PSD DE GIURGIU – ROBERT CAZANCIUC

În urmă cu câteva luni, invit un prieten arhitect la Giurgiu. Dăm un tur de oraș și ne așezăm apoi la o cafea pe malul Dunării. Îi spun câteva povești despre parfumul istoric al străzilor giurgiuvene din perioada în care, student fiind, le străbătusem cu un coleg de prin părțile locului. Întind pe masă o hartă și punctez principalele zone de atracție și interes ale orașului pe care le văzusem împreună: gara primei căi ferate din România, Turnul cu ceas, Ateneul Nicolae Bălănescu, Mausoleul Eroilor, Schitul Sfântul Nicolae, fosta geamie, abandonată după Războiul de independență, Cetatea Giurgiului, Șantierul naval. Vorbim despre planuri comune cu vecinii bulgari din Ruse, despre proiectul european al Strategiei Dunării și valorificarea lui și în interesul giurgiuvenilor, despre cum noua cale ferată către Capitală va putea contribui în mod semnificativ la înflorirea orașului care în mod nemeritat are astăzi înregistrat un singur hotel, de două stele, în platforma de rezervări Booking.

Scot o foaie de hârtie și, spre amuzamentul interlocutorului, trasez stângaci câteva linii care se doreau a fi principalele axe ale orașului.

Îmi ia creionul și cu mâna stângă începe un fel de dans pe coala care se umple repede de personaje înlănțuite într-o horă urbană. Fața mi se luminează. Totul pare să aibă un rost, totul pare să fie la locul lui. Mă și vedeam în piața publică, în fața unor machete, cu o cască pe cap, explicându-le oamenilor că norocul a poposit în sfârșit și pe străzile lor. Aștept totuși cu nerăbdare să văd ce a vrut să spună poetul, cine l-a inspirat și ce vrea să transmită locuitorilor unui oraș sătul de povești scrise frumos, dar care nu au avut șansa să prindă și viață. Își ia schița și se trage lângă mine, explicându-mi, ca unui personaj din desenele animate cu Oblio, că toate lucrurile cu forme neregulate au rolul lor într-o comunitate.

„Ceea ce îți propun, îmi zice domnul arhitect, este pentru vremuri viitoare, dar acum aș face altceva: Lifturi în toate blocurile de patru etaje! Scoate oamenii din izolare!”

Că am rămas cu gura căscată e puțin spus. Bulevarde largi și înverzite, parcări, parcuri, clădiri vechi renovate și deschise publicului, tot ce mai gândește omul politic că ar mai trebui făcut pentru ca orașul să arate bine au dispărut pur și simplu de pe planșetă, înlocuite toate de un singur obiect: #liftul!

Mi-am amintit de o imagine de acum câțiva ani, cu mulți oameni care se aflau la ferestrele de la etajele 3 si 4 ale unui bloc mic, din era socialistă, unde mersesem în vizită. L-am întrebat pe prietenul la a cărui aniversare eram dacă se întâmplă ceva afară.

„Nu, dar mai toți vecinii sunt în vârstă și nu pot coborî în părculețul din față, pentru că nu avem lift, așa că se uită cu nostalgie la copiii care se joacă”.

Gândul m-a dus la cărucioarele de piață, de care am tras și eu de câteva ori, ale oamenilor cu părul alb. Acele pungi pe roți pline cu merinde pentru o săptămână erau de un real sprijin până la ușa blocului, de unde urcatul lor pe scări devenea o adevărată povară în lipsa unui amărât de lift.

Mi-am petrecut multe din vacanțele copilăriei la bunicii, verii sau mătușile de la Bistrița. Toți, fără excepție, locuiau în blocuri fără lift. Scările erau atunci un loc de zbenguială, iar locuitul la ultimul etaj era ceva cool, cum ar spune copiii noștri, puteai să vezi lumea de sus și să visezi mai ușor.

Astăzi, cei de atunci au vârste venerabile, iar pe scările pline de chiote altădată, aproape că nu mai coboară sau urcă nimeni, și nu pentru că nu ar dori, ci pur și simplu pentru că nu mai pot din cauza numeroaselor probleme, mai ales locomotorii, care apasă organismul după o viață de muncă.

Un reputat ortoped mi-a relatat, ca să mă încurajeze să mă operez, cazul unei paciente care nu se mai putea deplasa de câțiva ani. Avea nevoie de o proteză, dar nu putea ajunge la spital pentru că familia nu găsise o modalitate de a o coborî de la etajul patru al unui bloc fără lift. Când durerile de oase au devenit de nesuportat, ambulanța chemată de urgență a apelat la pompieri. Au coborât pacienta cu o scară specială telescopică.

Sunt atât de multe situații dificile care îmi vin în minte în legătură cu dificultățile întâmpinate de cei care locuiesc în blocurile fără #lift, care nici la biserică nu pot merge pentru a găsi alinare, încât mă gândesc că trebuie să fie ceva greșit în această idee a prietenului arhitect de nu a venit nimeni până acum cu o asemenea propunere.

Îi cer un răgaz de documentare înainte de a discuta și cu alți colegi, pentru că ideile simple sunt întotdeauna fie geniale, fie povești de adormit copii și nu aș vrea să mă acuze cineva de… naivitate.

M-am pornit să caut informatii în spațiul public sau pe la instituții despre blocurile de patru etaje din România. Am discutat cu constructori și am aflat că sunt cam trei tipuri de blocuri cu patru niveluri construite în perioada comunistă sau că multe au de fapt doar trei etaje, dar cu aceleași probleme. Am discutat cu cadastriști, urbaniști, statisticieni sau împătimiți de calcule și am aflat că avem cam 40.000 de blocuri fără lift în România, că trăim în țara cu cele mai puține lifturi din Europa, că avem cel puțin un județ cu mai puțin de 20 de lifturi. Am discutat cu primari gospodari, ingineri, fabricanți de utilaje și am aflat că un lift de exterior care poate fi montat pe fațada unui bloc înalt de 12-14 m costă undeva între 20.000 și 30.000 de euro, la care se adaugă costurile de instalare a infrastructurii, proiectări, autorizări, adică încă o dată sau de două ori această sumă.

Fără a mai consulta pe cineva, am înțeles, din proiecte anterioare, drumuri pe la școala de arhitectură și pe șantierele patriei sau din abonamentul la ZF, ce motor social și economic ar putea fi un asemenea proiect la nivel național: oameni scoși din izolare care vor putea redescoperi bucuria de a trăi liberi și mai sănătoși, muncă pentru arhitecți, ingineri, juriști, economiști, pentru fabrici de componente specifice, materiale de construcții, pentru firme de service care să asigure buna funcționare, ani de zile de aici încolo și, cu siguranță, multe altele la care eu nu mă pot gândi.

Până să apuc să mai consult specialiști de prin străinătate, mă duc drumurile în această vară la Munchen. Cum am fost mai degrabă șoferul băiatului meu care, la 16 ani, s-a apucat de cântat la chitară și a vrut să meargă la un concert de rock… adevărat, am avut timp să savurez un apfelstrudel în mica gradină a hotelului în care ne cazasem.

Cum am credința că cineva, acolo sus, te ajută în forme la care nu te gândești când îți dorești cu adevărat să realizezi ceva, în timp ce încercam să descopăr bucătaria bavareză, nu puteam să nu dau și de o inginerie nemțească. Lipit de hotel era un bloc de patru etaje, construit probabil în perioada de după război când încercau să își reclădească țara. Atunci, prioritatea a fost construirea cât mai rapidă de locuințe la prețuri care să permită edificarea unui număr cât mai mare. Dar vine o zi în care și mașina umană nemțească are nevoie de sprijin, așa că au montat o bijuterie tehnică de lift exterior care părea acolo dintotdeuna.

Cred, așadar, că a venit momentul nu doar să visăm o țară ca afară, ci și să construim o țară ca afară. Cel puțin în materie de accesibilitate a locuințelor.

Cum nimic nu este întâmplător, în anul 2021, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2023 drept An omagial al pastorației persoanelor vârstnice. Într-un cuvânt adresat credincoșilor cu prilejul Duminicii migranților români, Patriarhul Daniel a arătat că „gradul de civilizație al unui popor se vede în grija pe care acesta o manifestă pentru bătrâni, pentru copii și pentru cei aflați în nevoi, care nu se pot ajuta singuri”.

Putem pune la treabă resurse interne, europene, ne putem inspira din experiența unor țări mai aproape de noi, cum ar fi Spania și Italia, cu multe blocuri construite cu resurse puține în vremuri de restriște, dar care în ultimii ani au demarat ample programe de instalare de lifturi astfel încât clădirile vechi să poată redeveni locuințele în care să poți trăi liniștit, și nu doar izolatoare în care singurul lucru posibil este să aștepți o lume mai bună.

Avem datoria, față de cei mult prea mulți pentru care astăzi plecatul sau venitul acasă au devenit misiuni aproape imposibile, să le arătăm recunostință și să îi ajutăm în mod concret, în această viață, eliberându-i de vina de a se fi născut într-o epocă care le-a dat doar iluzia că trăiesc într-o lume dreaptă.

Concret vorbind, din punct de vedere politico-administrativa, o soluție eficientă ar putea fi derularea unui program național de dotare cu lifturi a blocurilor mici. Am reuși să scoatem sute de mii de români din izolare.

SENATOR PSD DE GIURGIU – ROBERT CAZANCIUC În urmă cu câteva luni, invit un prieten…