Din mass-media română. Dr. Nicolae Dolghin: Europa între liniarități și neliniarități

La Beijing, liderul comunist și președinte al Chinei tocmai ne-a anunțat că lumea va fi dominată de bipolaritatea SUA-China, nu se grăbește să rezolve cu armele problema Taiwan-ului, dar a înscris-o în statutul Partidului, deci devine sarcină pentru zeci de milioane de comuniști. De asemenea, a stabilit că va construi cea mai performantă armată a lumii în cincinalul ce urmează, deci va accelera finalizarea programelor militare în derulare. Geopolitica lumii se va dinamiza progresiv în jurul Chinei în următorii ani.

Rusia continuă destructurarea ordinii bazate pe regulile Occidentului sub privirile a aproximativ jumătate din populația lumii. Deși propaganda adversarului afirmă că pierde continuu, a cucerit o parte din teritoriul controlat de SUA în proxy-războiul lor anti-rus. Alți proxy-candidați își așteaptă rândul. Probabil, astăzi armatele rusă și ucraineană au cea mai bogată experiență de război din lume. Cele mai semnificative dueluri de foc din spațiul luptei se desfășoară între armele produse în Occiden și în Rusia. Președintele Vladimir V. Putin, comandantul forțelor armate, le-a ordonat să aplice rapid lecțiile însușite din confruntarea cu un inamic pregătit după standarde NATO, pregătit și înzestrat cu cele mai performante arme occidentale. Până la sfârșitul anului așteaptă propunerile concrete pentru transformări, începând cu armele, tacticile, logistica și terminând cu principiile construcției militare.

Uniunea Europeană se adâncește în dilema existențială susținută cu vigoare de înalții ei funcționari: nu este parte la războiul din Ucraina, dar o înfrângere a acesteia ar însemna o înfrângere pentru toți. Deocamdată își golește depozitele, acceptă toate consecințele și nu știm ce partid politic european va plăti ori va câștiga electoral. După ce, cu câteva luni în urmă, liderii europeni declarau că nu se poate realiza pe continent un sistem de securitate fără Rusia pentru că oricum le va rămâne vecină, astăzi au schimbat-o: securitatea trebuie construită împotriva ei, tocmai pentru că e vecină. Limes-ul roman în varianta modernă va înlocui Cortina de Fier. A dispărut prosperitatea generată de resursele energetice ieftine din Rusia și forța de muncă la fel de ieftină din China, declară lideri UE – tot mai bățoși în fața prețurilor explodând. Dar în spațiul comunitar a început să se vorbească și despre dezindustrializare, concurență neloială, protecționism, individualism, criza industriei producătoare și migrația ei spre locuri mai favorabile, dar nu către atelierul chinez al lumii, ca altădată, ci în SUA. Afacerile rămân afaceri.

Europa este remorca Americii. Nu este narativul propagandei ruse, ci declarația fostului președinte francez Sarkozy și este greu de contrazis, chiar dacă el nu mai înseamnă ceva în politica Franței. Cândva a dat mâna cu Putin, ne vor spune europenii vigilenți. SUA nu sunt doar remorcherul, ci și marele câștigător economic și geopolitic. Au transformat criza energetică europeană într-o oportunitate îndelungată pentru ele, spun chinezii. UE și-a dorit o anumită autonomie în decizia militară și un statut de centru de putere globală, dar a devenit o anexă în spațiul logistic euroatlantic. Ca de obicei, în asemenea momente, se dinamizează alte centre de putere cu interesele lor, alte războaie și crize își așteaptă clipa, intensificând percepția haosului, explodează strada care întrezărește sărăcirea, se deturnează atenția colectivă de la ceea ce este esențial, se apelează la vigilență și patriotism. Cu alte cuvinte, marele public este ocupat.

Însumând factorii de putere, matematica liniară ne convinge că NATO este și va fi mai puternic decât oricând. Sunt factorii cuantificabili, atât de preferați de militari când proiectează rapoarte de forțe și dispozitive strategice. Logica tablei înmulțirii a fost cea care a determinat lărgirea euroatlantismului, dar a provocat și reducerea dimensiunii politice a Alianței în favoarea celei militare. Dacă ne întoarcem la evenimentele care au schimbat lumea cu câteva decenii în urmă, vom redescoperi că ele s-au desfășurat în condiții în care confruntarea militară între superputeri s-a aflat la cel mai scăzut nivel și se ajunsese acolo pentru că liderii lor erau convinși că războiul nu este o soluție politică. Dimensiunea politică, neliniară, a asigurat atunci schimbarea, fără violență armată. În momentul în care Occidentul s-a declarat învingător în Războiul Rece, totul s-a uitat. Matematica neliniară ne spune că rezultatul unei sume nu reflectă întotdeauna mărimea valorilor introduse. În multe conflicte militare unde totul părea clar, surprizele au fost produse tocmai de neliniaritate, adică de ceea ce nu putea fi cuantificat aritmetic. Războiul este cel mai complex eveniment politic al unei societăți, include dimensiuni vii și permanente, fără pauze operative. Războiul este ubicuu și afectează tot ceea ce înseamnă normalitatea unei societăți.

NATO s-a extins pe continent, a devenit o demonstrație a liniarității, nu are concurență, dar nu înseamnă că a devenit și mai puternic. Provocările reale sunt profund neliniare. Când a început să exprime starea securității doar prin indicatori militari, Alianța Nord-Atlantică și-a diminuat exact dimensiunea dialogului politic pan-continental. Fără să-și asume vreo responsabilitate și declarând doar intenții generoase a adus războiul în Europa, mai întâi în Balcani, acum la granițele ei estice. Mai mult, a început să-i pregătească pe europeni și pentru perspectiva războiului nuclear pe continent. Nesfârșitele discuții de tarabă pe această temă nu fac altceva decât să îmblânzească bestia și să obișnuiască lumea cu ea.

Politicul se întrunește astăzi doar pentru a decide măsuri de escaladare militară, și-a distrus abilitatea de a domina neliniaritățile, pe care oricum va fi obligat să le gestioneze cândva. Timp de aproape trei decenii, Alianța Nord-Atlantică a susținut că lărgirea nu constituie o amenințare pentru Rusia. Astăzi se folosește de avantajele infrastructurii extinse până la granițele ei și tot o consideră insuficientă. Când politicul din Rusia a constatat că nimic nu se mai poate schimba, a trecut la neutralizarea activă a acelor avantaje asumându-și riscurile. Politica și-a pierdut calitatea de moderator al relațiilor interumane în Europa.

Articolul V al Tratatului de la Washington proclamă liniar principiul toți pentru unul, unul pentru toți, la fel cum pentru toți liderii politici tabla înmulțirii spune că 2×2=4. Dar imediat, începe să enumere și condiționările pentru operaționalizarea principiului și de aici – neliniaritățile. Asupra lor decide fiecare stat membru, la el acasă, în funcție de interesele sale vitale și realitățile concrete, dincolo de corectitudinea colectivă. Analizați ansamblul articolului și vă veți explica sinuozitățile pozițiilor oficiale astăzi. Perspectiva războiului concret este greu de digerat. Între liniaritățile atât de dragi rapoartelor de forțe și neliniaritățile care nu dau pace politicului, Europa se află într-o situație în care nu a mai fost niciodată, iar după cum evoluează evenimentele, în următoarele săptămâni războiul ei, adică cel din Ucraina, va avea altă fizionomie, iar continentul alte provocări.

Contraofensiva de vară-toamnă a armatei ucrainene și-a pierdut suflul, iar situația începe să se stabilizeze. Pe un front de peste 1.000 km armata ucraineană a acționat ofensiv pe toate direcțiile posibile, dispersându-și eforturile. Propaganda a transformat micile succese locale în victorii decisive, iar diversiunile forțelor speciale, semi-eșecuri intens mediatizate, la urma urmei, n-au făcut altceva decât să accelereze desfășurările în prag de iarnă.

Armata ucraineană a realizat succese tactice exploatând vulnerabilitățile dispozitivului de apărare al trupelor ruse, dar, pe măsură ce acesta a căpătat adâncime și densitate, ritmul ofensivei a cam dispărut. Nu știm care au fost scopurile stabilite de către planificatorii operației, dar putem presupune că cele mai importante s-au urmărit pe direcția sud, pentru că acolo sunt posibile dezvoltări ulterioare la Marea Neagră și spre Crimeea. Putem presupune, de asemenea, că s-au epuizat rezervele care ar fi permis intensificarea ofensivei, precum și logistica, altfel adversarul nu ar fi fost lăsat să-și întărească dispozitivul de apărare. Inepuizabile sunt doar ajutoarele multiple oferite de Occident care asigură, practic, funcționarea instituțiilor statului, inclusiv a Armatei. Nu putem ști nici raportul dintre pierderile estimate și cele reale, probabil doar planificatorii îl știu. Noul comandant rus al operației speciale a declarat că doar în luna octombrie pierderile forțelor ucrainene în ofensiva din sud au fost de cca. 12.000 de militari, morți și răniți. Pierderile rușilor au fost de 7-8 ori mai mici, spune tot el. Desigur, ca de obicei, în asemenea situații, invocarea cifrelor urmărește alte scopuri.

În Est, adică acolo de unde a început totul și unde aveau cele mai fortificate poziții, trupele ucrainene sunt obligate să se apere în continuare și să mute efective de pe alte direcții. În mod normal, comandamentul ucrainean ar urma să treacă în apărare și la pregătirea altei operații ofensive, dacă va avea timp și resurse. Logica ne spune, de asemenea, că trupele ruse ar putea trece la ofensivă dacă ucrainenii și-au epuizat rezervele. Este greu de estimat, pentru că și până acum arta militară a funcționat acolo altcumva. De altfel, și episodul cu constituirea dispozitivului de apărare al trupelor ruse pe malul stâng al Niprului își are semnificația sa pentru acțiunile viitoare. Comandantul rus și-a economisit multe efective prin această decizie. La Harkov se va intra într-o perioadă de așteptare. Totul depinde de viitorul ajutoarelor occidentale și de noile realități cu care se confruntă întreaga Ucraină. Undeva între acești doi factori decisivi se află soluțiile politice.

Rusia a început distrugerea sistematică a infrastructurii critice civile a Ucrainei după opt luni de operație militară specială. Când NATO a trecut la bombardarea Iugoslaviei, el a început cu asemenea lovituri din prima noapte, a denumit misiunea distrugerea potențialului de apărare al dictatorului, iar victimele civile au fost trecute în categoria pierderilor colaterale. Operația Occidentului și-a atins scopul în câteva săptămâni într-un spațiu infim în raport cu cel al agresorului. Interesant este că, atunci, prim-ministrul rus a fost cel care l-a convins pe liderul de la Belgrad să accepte negocierile politice, evocându-i situația fără ieșire și tragedia la care își condamna țara.

Armata rusă a început loviturile cu infrastructura energetică civilă și, din declarațiile oficialilor ucraineni, a distrus aproximativ 40% din ea. Probabil vor urma transporturile, comunicațiile, infrastructura informațională, administrația centrală și locală etc. Efectele vor deveni tot mai greu de suportat de populația civilă, vor genera grave probleme sociale, alți refugiați, iar presiunea asupra continentului se va intensifica. Vine iarna. Ucrainenii încep să perceapă ubicuitatea războiului, care nu se desfășoară numai în anumite zone și nu este numai al Armatei, este peste tot și al tuturor. Dincolo de bravada eroismului televizat, politicul din Ucraina va fi obligat să gestioneze neliniarități cotidiene, lipsite de momente eroice, dar care pot distruge totul.

Percepția inevitabilității războiului se formează și în Rusia. Populația se obișnuiește cu noua realitate civilizațională care va implica pe timp îndelungat întreaga verticală politică, economică și statală. Dar nu Ucraina este adversarul principal. Liderii politici ruși declară că SUA și aliații lor din NATO pregătesc demult confruntarea, acum ei folosesc regimul de la Kiev și sunt tot mai activi la granițe. Se pare că Moscova a ajuns la concluzia că războiul cu Occidentul devine inevitabil și se pregătește.

Președintele Putin și-a constituit cabinetul de război alcătuit din principalii responsabili în susținerea economică, financiară și militară a statului. Acest guvern redus va coordona eforturile societății și va adopta rapid deciziile importante, în condițiile în care complexul militar-industrial al Rusiei funcționează astăzi după regulile economiei de piață. De asemenea, a decretat mobilizarea parțială.

Armata rusă și-a suplimentat efectivele cu 300.000 de militari pregătiți, mulți dintre ei cu experiența altor războaie. Concret, aceasta înseamnă 20-30 de divizii în plus. În marea lor majoritate cei mobilizați aparțin trupelor terestre. Parte din efectivele mobilizate au ajuns în dispozitiv, în zona operației speciale. Dar cele mai multe vor acoperi cu siguranță alte cerințe sensibile ale viitorului dispozitiv strategic anti-Occident. În același scop s-a constituit și gruparea comună de forțe pe teritoriul statului Belarus. Liderul acestuia declară că armata sa nu va interveni în conflictul ruso-ucrainean, dar se va apăra împotriva atacurilor din Vest împreună cu aliatul său. În Rusia mobilizare nu s-a mai desfășurat de la Al Doilea Război Mondial. Mobilizarea parțială a permis actualizarea planurilor pentru un episod al pregătirilor de război, dar a fost transformată și în vector pentru întărirea coeziunii sociale și intensificarea pregătirii psihologice a populației. Este răspunsul Rusiei la campania fără precedent a Occidentului de demonizare a conducerii ei politice și a rușilor, în general, de pe poziții de judecător suprem.

La Moscova se susține că armata rusă se confruntă în zona operației speciale cu un inamic superior în efective, pregătit, înzestrat și condus după standarde occidentale. De asemenea, în spațiul informațional apar tot mai des acuzații că Occidentul participă direct la război cu efective mascate în instructori și voluntari instruiți să folosească tehnica de luptă ultraperformantă oferită ucrainenilor. Acele arme nu pot fi eficiente decât dacă pentru indicarea țintei și pentru comunicații se folosesc mijloacele cosmice, cibernetice și informative ale NATO. Mass-media rusă sugerează că nu este prea departe momentul în care acea infrastructură, dar și alte obiective din proximitatea spațiului confruntării ar putea fi tratate drept ținte legitime și lovite. Aceasta ar însemna declarație de război.