De două zile, de când am publicat un pamflet despre clasa politică din România, am ajuns, fără să vreau, un fel de vedetă națională. 
Televiziuni, site-uri de știri, microinfluenceri, târfe bătrâne și falite, bețivi ratați care și-au părăsit familia, pensionari speciali cu frustrări și idei fixe – toți au sărit pe mine ca pe un os proaspăt. 
Simțind momentul, au vrut și ei o fărâmă de celebritate. Nu-i condamn. E greu să reziști tentației de a linge scandalul, mai ales când n-ai produs nimic notabil în viața ta.

Toată lumea s-a referit la mine ca „un consilier județean care instigă la violență”. 
Hai să lămurim de la început: 
Nu articolul unui consilier era acela.

Era articolul unui jurnalist. 
Unul necalificat, ce-i drept.

Dar jurnalist, totuși.

Da, sunt redactor-șef la publicația „Săptămâna Giurgiuveană” și, ocazional, realizator al emisiunii „Cappuccino cu Mihăiță Grigore”. 
Meseria mea, în principiu, este asta: să scriu. Să comentez. Să incomodez. 
Nu am pretenția că scriu ca domnișoarele angajate pe la Parlament sau ca foștii angajați bețivani de la Consiliul Județean. 
Am stilul meu: direct, brutal, poate chiar primitiv. Dar e al meu. 
Scriu cu nerv. Scriu cum gândesc. Și, mai ales, scriu asumat.

Dacă textul ar fi fost o declarație politică, ar fi fost semnat „Consilier județean Mihăiță Grigore” și publicat pe pagina Consiliului Județean, însoțit de antet, sigilii și toate zorzoanele protocolare. 
Dar nu. 
Textul era un editorial. 
Un pamflet. 
Un act de libertate de expresie – până când a fost șters. 
De ce? Pentru că în România anului 2025, cenzura nu mai vine cu bocanci, ci cu tastatura. 
Pentru că am fost forțat de poliție să-l elimin. 
Da, trăim într-o țară unde pamfletele sunt anchetate, iar figurile de stil ajung la dosar penal.

Ce n-a spus nimeni dintre cei care m-au criticat: 
– Că sunt jurnalist. 
– Că acel text este un pamflet. 
– Că pamfletul este, prin definiție, exagerare artistică, satiră, revoltă stilizată.

Cum văd eu lucrurile? Simplu:

Pamfletul nu instigă. Pamfletul ironizează. Ridiculizează. Deranjează. 
Pamfletul ține oglinda unei societăți corupte și ipocrite și o face cu forța unui pumn verbal. 
Dacă am spus „cu barosul” – n-am dat în cap nimănui. Am dat în ideea de putere putredă, nu în persoane.

Dacă am scris cuvinte grele, e pentru că realitatea e insuportabilă. 
Iar uneori, adevărul are nevoie de bâte, nu de perne.

Așa că, în încheiere, nu… 
Nu m-am făcut curvă. 
Deși, în România, pare singura profesie care nu supără pe nimeni.

De două zile, de când am publicat un pamflet despre clasa politică din România, am ajuns, fără să vreau, un fel de vedetă națională. Televiziuni, site-uri de știri, microinfluenceri, târfe bătrâne și falite, bețivi ratați care și-au părăsit familia, pensionari speciali cu frustrări și idei fixe – toți au sărit pe mine ca pe un os…