Probabil ca ultimul vestigiu al copilăriei este ÎNCREDEREA. Încrederea in oameni.
Ba mai mult, este chiar ultimul vestigiu al paradisului!
Vă amintiți când ne chemau părinții după ce făceam o prostie și ne spuneau “Hai, vino, că nu-ți fac nimic!”… și ne duceam? Ne duceam bănuind pe undeva că urmează pedeapsa, dar sperând legitim și total și crezând, în mod uşuratic, că nu se va produce că nu se va întâmpla. Cuvântul rostit de părinte era mai puternic chiar și de cât vederea bățului pe care-l ținea ascuns. Nici nu conta bățul… cuvântul era mai puternic! Era vorba despre ÎNCREDERE.
“Încredere”, “în-credere”, o “credere în”… minunată limba română.
Cuvântul “încredere” e evident inspirat din latinescul Confido (de unde și confiance în franceză, confianza în spaniolă), și vine de la alăturarea cuvintelor Con și Fido/Fide – cu credință.
Spun inspirat și nu împrumutat sau copiat pentru că există o diferență esențială între substratul sufletesc și spiritual între cele două cuvinte care exprimă aparent același lucru, aceeași stare. Spun “aparent” pentru că “simpla” rostire a cuvântului te face să-l percepi dincolo de încărcătura lui noțională, acordându-i valențe speciale și în funcțiune de “forma” acestuia.
Dacă în latină, franceză și spaniolă crederea, credința este adăugată persoanei/lucrului căruia îi acorzi încredere, con-fido, cu-credere, în română “Încrederea”, “forma” cuvântului ne spune că este vorba despre o “credere în”, o “credință “credincioșie” ÎN cel căruia îi acorzi încrederea și, în același timp o “în-credere”, o aflare într-o stare de credință provocată de cel în care ai încredere.
Sublim! Nimic nu poate fi mai înalt decât acest sentiment. Și nimic nu te poate duce mai departe, sus sufletește decât “încrederea”.
E motivul pentru care starea de aceasta de “credincioșie” oferită persoanei respective te duce într-o stare chiar mai înaltă, de aflare “în-credere”, “în-credință”. De unde un alt cuvânt minunat al limbii noastre “a încredința”… “a în-credința”, care nu mai are nicio legătură cu latinescul “committo”, dar și cu cuvântul “confidență” (de data asta Fiducia în latină, dar tot confianza în spaniolă, și confiance!)
În mod evident nu e rezultatul hazardului… chiar nu e!
În-crederea duce întotdeauna la la în-credințare (cu cele trei sensuri ale acestui cuvânt – de A da în grijă cuiva un secret, o misiune sau un bun, A avea încredere (deplină) în cineva Si: a se încrede, A-și jura credință, A (se) adeveri, A (se) convinge de ceva sau de cineva Si, A (se) confirma cuiva ceva dar și A (se) converti la o religie sau A făgădui ceva în mod solemn) și la confidență, la mărturisire… la o des-chidere, o des-coperire totală în fața persoanei în care ai încredere… dar nu numai.
E o des-chidere și o des-coperire față de Cel în care ai în-credere, Cel pe care îl vezi reflectat în toate “perfeciunile” relative și limitate pe care le are persoana către care și căreia îi oferi credincioșia ta.
Încrederea devine de fiecare dată o reconvertire și o reconfirmare a ta prin persoana în care ai încredere.
De unde aspectul de risc extrem. Deschiderea, descoperirea putând fi, bă chiar fiind aproape de fiecare dată prilejul unor riscuri uriașe pe plan mundane.
Dar ce contează! Merită riscul… căci atunci când găsești “suportul” potrivit pentru în-crederea ta redobândești nu doar accesul la unele stări ale fericirii copilăriei (o dai în mintea copiiilor, într-un mod înalt, sublim) dar și la unele stări paradisiace ante-mundane, anterioare chiar gustării fructului oprit…
Și nu merită oare asta asumarea oricărui risc?
Chiar dincolo de rațional și de prudența venită odată cu experiența vieții?
Eu zic că da.
Cert, cu garda jos fiind am fost lovit… și nu doar odată. Și voi mai fi. Dar durerea loviturii nu depășește fumusețea și noblețea stării de în-credere… ca atunci când mă chema mama: “Vai, vino, că nu îți fac nimic!”
Știu, sunt copil. Un copil bătrân…
Și așa aș vrea să mor.
Dan MV Chitic – Telegram