Dumnezeu cel nesfârșit, El, al căror ani “nu se vor sfârşi”, se înomenește, luând trup firav de copil, și, deși e “nefăcut” s-a născut normal, dintr-o femeie logodită cu un bărbat (“fără să fi fost ei înainte împreună”) , într-o într-o sărăcie lucie, înconjurat fiind de animale și străini.
Femeie care s-a smerit la rândul ei acceptând o sarcină ce i-ar fi putut atrage moartea dacă ar fi fost vădită de bărbatul ei (cu care nu fusese înainte împreună), dar care a spus îngerului Domnului “Fie mie după cuvântul Tău”.
Toate converg spre un model de smerenie și sărăcie, o sărăcie dincolo de sărăcia materială, o “sărăcie cu duhul”, o “sărăcie în duh”, “o sărăcie înduhovnicită”. “Căci mai ușor este să treacă o camilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu” avea să spună mai târziu pruncul devenit Bun Păstor și Învățător al oamenilor. Iar bogăția despre care avea să vorbească cel ce se naște azi este o “sărăcie” a inimii, nu neapărat a buzunarului, căci în iconografia creștină răsăriteană locul nașterii este o peșteră sărăcăcioasă, în care animalele au grijă de pruncul nou născut. Animalele, evident, simbolizează partea animalică a omului, care se supun și îngrijesc sâmburele de Dumnezeu ce se naște în inima-peșteră.
Smerenie… dar în primul rând iubire! Căci Dumnezeul creștinilor se înomenește și se naște prunc, ca mai apoi să moară de o moarte cumplită și umilitoare – fiind condamnat și executat ca un borfaș, pentru ca “pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.”
Dumnezeul creștinilor s-a făcut om, pentru ca omul să se facă Dumnezeu! El s-a făcut mic, fragil și muritor, pentru ca omul, creștinul, să devină nesfârșit, nemuritor.
Și cu toate astea, dacă aș fi străin de aceste locuri aș vedea că cei care își spun azi creștini… se laudă cu ce fac, ce mănâncă, ce beau sau ce oferă! Se laudă cu ce au și nu cu ce sunt! Vor să aibă mult în loc să vrea să fie mult! În loc să dea, cer! În loc să-și ascundă bogăția (atâta cât o au), o etalează cu nesaț și ciudă față de cei de au mai mult și dispreț față de cei ce nu au nici ce au ei.
Mulți dintre creștinii de azi au uitat să fie oameni și nici nu au aflat că sunt sortiți să fie dumnezei.
Și tocmai de aceea, slabi în bogăția lor, săraci în mândria lor, turma creștinilor se află în pericol de moarte în fața asaltului lumii minciunii și a smintelii absolute și a Marii Resetări. Ei, cei care pentru confortul lor, pentru accesul la un magazin sau plecatul în vacanță renunță de bună voie la drepturi și libertăți lumești, își vor mai aminti ei că pentru privilegiul de a deveni una cu Dumnezeu (“Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime…”), pentru dreptul lor de a fi Tot trebuie să renunți la totul?
Examenul ăsta este Marele Examen pe care creștinul trebuie să îl dea confruntat fiind cu priopria menire dar și cu Marea Resetare!
Sper să fim cu toții în stare să urmărim steaua de pe bolta intelectului nostru pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să se nască azi în inimile noastre! Pentru a-l lăsa să umple golul pe care trebuie să-l pregătim pentru venirea lui! Să ne golim de tot și toate grijile cele lumești pentru a ne umple de El!
“Hristos Se naște, măriți-L!
Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!
Hristos pe pământ, înălțați-vă!
Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit!”