social (Page 2)

2024-12-13 07:48:00 

Produsul intern brut pe cap de locuitor e un indicator care aproximează foarte bine nivelul de dezvoltare al unei societăți. Iar PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare e indicatorul care ne permite cel mai ușor să comparăm nivelurile de dezvoltare ale diferitelor societăți, dar și ritmul de dezvoltare al unora în raport cu altele.

În 2000, PIB-ul României pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare era de 5.800 de dolari. Serbia (6.000 de dolari), Tunisia (6.200 de dolari) și Bulgaria (6.400 de dolari) erau deasupra noastră.

La fel ca Rusia (6.800 de dolari), Tailanda (7.200 de dolari) sau Africa de Sud (8.100 de dolari). Nu mai vorbesc de Botswana (8.900 de dolari), Turcia (9.500 de dolari) sau Ungaria (11.800 de dolari). Dacă, în 2000, mergeai de la București sau de la Cluj la Budapesta, erai total copleșit de diferența uriașă de dezvoltare dintre societatea românească și cea maghiară: intrai practic într-o cu totul altă lume.

Iar dacă aterizai în Franța sau în UK (26.000 de dolari), în Italia (27.000 de dolari), sau în Belgia (27.700 de dolari), făceai instantaneu atac de panică fiindcă nu mai înțelegeai nimic: nici nu se mai punea problema să fii într-o altă lume, erai deja într-un cu totul și cu totul alt univers.

Așa stăteau lucrurile în 2000, când PIB-ul pe cap de locuitor al României la paritatea puterii de cumpărare era de 26% din cel al Uniunii Europene. Cum ar spune experții, în 2000 rata noastră de convergență era de 26%.

În 2023, PIB-ul României pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare a ajuns la 47.900 de dolari, iar rata de convergență la 80%. Dacă un român din 2000 ar fi fost teleportat în 2023, ar fi leșinat instantaneu, crezând că a ajuns în Occident, dar într-un Occident ciudat unde toată lumea vorbește românește pe stradă.

Ca nivel de dezvoltare a societății, astăzi ne uităm de sus la Ungaria (45.900 de dolari), la Turcia și la Rusia (44.100 de dolari), la Bulgaria (38.600 de dolari), la Serbia (27.400 de dolari), la Tailanda (23.400 de dolari), la Botswana (19.300 de dolari), la Africa de Sud (15.800 de dolari), sau la Tunisia (13.600 de dolari) – țările al căror nivel de dezvoltare îl invidiam în 2000.

E foarte important să vedem și să înțelegem transformarea uluitoare petrecută în România în ultimii 23 de ani, creșterea masivă de prosperitate și de nivel de dezvoltare – fiindcă altfel, dacă nu ne uităm la date, tindem să vorbim povești care ar fi putut fi valabile acum 10 sau 20 de ani, dar care cu certitudine nu mai au nicio legătură cu realitățile de azi.

România de azi e de 8 ori mai dezvoltată decât cea de acum 23 de ani. De 8 ori! România de azi e o țară aproape occidentală: suntem deja la nivelul de dezvoltare al Portugaliei, iar în câțiva ani vom ajunge la o rată de convergență de 100%.

Înțelegem lucrurile astea și anecdotic, din experiență directă, atunci când mergem în vacanțe prin Vest. Vedem mulți oameni la același nivel cu noi și destui alții mai săraci decât noi: băiatul de la care cumpărăm street food, fata de la alimentara din colt șamd. Asta în condițiile în care, dacă ar fi venit în România în 2000, fata de la alimentara din colt ar fi fost regină: cumpăra măcar un sfert de țară din salariul ei.

Dar, veți zice, toată dezvoltarea asta uluitoare și indiscutabilă s-a produs cu prețul unei creșteri inadmisibile a inegalității sociale. Ei bine, vă înșelați. Vă spuneți o poveste doar fiindcă vă place, nu fiindcă ar reflecta realitatea.

Un studiu al Eurofound publicat în iulie 2024 și care analizează evoluția clasei de mijloc în statele membre UE spune altceva.

În acest studiu clasa de mijloc este definită strict economic. Fac parte din clasa de mijloc toate persoanele al căror venit este cuprins între 75% și 200% din venitul individual median la nivel de țară.

Din perspectiva asta, în 2021 românii erau împărțiți astfel: 32% în clasa de jos, 60% în clasa de mijloc și 8% în clasa de sus.

Cu 15 ani în urmă, în 2006, structura pe clase economice din România arăta astfel: 35,5% în clasa de jos, 52% în clasa de mijloc și 12,5% în clasa de sus.

Cu alte cuvinte, între 2006 și 2021 clasa de mijloc din România a crescut semnificativ, cu 8 puncte procentuale. Iar creșterea clasei de mijloc a avut loc atât prin contracția clasei de jos, cât și prin cea a clasei de sus – ceea ce înseamnă că inegalitatea de venit a scăzut.

Mitul creșterii inegalității nu se susține, cum nu se susține nici cel al creșterii sărăciei. Dimpotrivă, singura clasă economică în expansiune între 2006 și 2021 este clasa de mijloc. Mai mult, ritmul de creștere al clasei de mijloc din România în această perioadă este de departe cel mai ridicat dintre toate statele membre UE (mă refer, evident, doar la statele în care clasa de mijloc a crescut; sunt și state în care aceasta a scăzut).

Ca să rezum: în România asistăm nu doar la o dezvoltare socială fără precedent, ci și la o creștere semnificativă (cu 15% într-o perioadă de 15 ani) a clasei economice de mijloc.

Și încă ceva, tot din studiul Eurofound. Există țări în care se manifestă tot mai acut o ruptură în interiorul clasei de mijloc: o parte a ei tinde spre clasa de jos, iar cealaltă spre clasa de sus. În România, acest fenomen nu se observă, ceea ce înseamnă că avem o clasă economică de mijloc destul de robustă și de omogenă.

Bun, astea sunt datele economice. Din punct de vedere sociologic însă, clasa economică de mijloc se împarte în două categorii distincte: clasa educată/white-collar și clasa muncitoare/working class/blue-collar.

Clasa zisă educată (aproximată ca clasă a celor cu studii superioare) este relativ constantă: de multă vreme, cei cu studii superioare reprezintă aproximativ 16% din totalul populației de peste 25 de ani (15% din totalul populației de minim 18 ani). (Da, în ciuda poveștilor, avem unul dintre cele mai mici procente de persoane cu studii superioare dintre statele membre UE.)

De aici rezultă două lucruri. Primul: creșterea clasei economice de mijloc se datorează în principal, dacă nu chiar integral, creșterii numărului de persoane din categoria blue-collar care ajung la un nivel de venit care îi așează în clasa de mijloc.

Al doilea lucru este și mai important decât primul din punct de vedere social: clasa zisă educată reprezintă doar o minoritate a clasei economice de mijloc. Și, cum procentul celor cu studii superioare rămâne relativ constant iar procentul celor din clasa muncitoare care alimentează clasa de mijloc este în creștere, clasa zisă educată devine o minoritate din ce în ce mai restrânsă în interiorul clasei economice de mijloc.

În același timp însă, prestigiul social – cu toate beneficiile care decurg din el – aparține în totalitate și în exclusivitate clasei zise educată.

Problema nu e una de inegalitate, ci de inechitate. În interiorul clasei economice de mijloc avem o categorie minoritară (și din ce în ce mai minoritară) cu putere economică și cu prestigiu social, și o categorie majoritară (și din ce în ce mai majoritară) cu o putere economică cel puțin similară dar lipsită complet de prestigiu social.

Iar puterea economică nu rabdă prea mult timp să fie lipsită de prestigiu social. Când ești sărac, rabzi. N-ai încotro. Dar când nu mai ești sărac, nu mai rabzi. Inegalitatea poate fi suportată, dar inechitatea între egali, nu.

Putere economică fără prestigiu social. Asta este cauza iliberalismului (sau suveranismului) românesc – și, prin extensie, al celui din toate țările/societățile care sunt beneficiare nete ale globalizării. E consecința neintenționată și neprevăzută a succesului economic.

Spre deosebire de iliberalismul din societățile deja dezvoltate (să-i spunem iliberalismul vestic), care e cauzat în principal de declasarea economică și socială a clasei muncitoare, iliberalismul est-european e cauzat de îmbunătățirea vădită a statutului economic al clasei muncitoare fără o îmbunătățire similară a statutului social.

Iliberalismul vestic e cauzat fără dubiu de inegalitatea economică. Iliberalismul est-european e cauzat de inechitate socială. E ca și cum taximetristul, zugravul, măcelarul sau instalatorul i-ar spune IT-istului, ziaristului, actorului sau consultantului politic: „Am aceleași haine ca și tine. Merg în vacanțe unde mergi și tu. Casa mea arată ca a ta. Îmi permit tot ce-ți permiți și tu. De ce nu mă respecți?”

Și, orice s-ar spune, din punct de vedere moral întrebarea e absolut legitimă.

Nu, la nivel fundamental oamenii ăștia nu sunt anti-UE, anti-NATO, iubitori de dictatură, homofobi sau misogini. Dar vor spune că sunt toate astea și altele asemenea din furie – față de noi, ăștia din clasa zisă educată.

Așa se explică diferența dintre valorile lor sociale, măsurate de diferite cercetări sociologice, și valorile lor politice, Explicația stă în furia față de egalul lui economic, dar înzestrat, spre deosebire de el, cu prestigiu social.

Ei bine, furia asta, exploatată azi de politicieni fără scrupule și, iată, de ruși – e perfect îndreptățită.

Pentru că ne comportăm, în raport cu ei, exact în același mod în care se comportă homofobii în raport cu noi. Și trebuie să ne oprim. „Uite o „pițipoancă”/„un gherțoi”” e echivalentul perfect al lui „cum îi explic eu copilului meu când vede doi bărbați ținându-se de mână?”. „O să mă oblige să ascult manele” e echivalentul perfect al lui „o să ne oblige să fim gay”.

E uimitor cât de liberali putem fi în anumite chestiuni și cât de autoritari putem fi în altele, fără ca măcar să clipim și să sesizăm incoerența. Când vine vorba de „gherțoi” și de „pițipoance”, de „băieți în trening” și de „fete tunate”, e bine să începem să ne spunem exact ce le spunem homofobilor când ne bat la cap cu enormitățile lor despre persoanele LGBT.

Și, da, ar merita ca la Ateneu să fie organizate și concerte de manele. Fiindcă Ateneul n-are de ce să fie doar al nostru, trebuie să fie și al lor. Nu ne obligă nimeni să mergem, dar nici nu avem dreptul să interzicem.

Nu mai trăim în secolul al XVIII-lea. Suntem în secolul în care Aya Nakamura iese din Academia Franceză cântând Djadja împreună cu orchestra Gărzii Republicane și cu corul armatei franceze – și sparge audiențele.

Nu putem deveni o democrație politică solidă fără democratizare culturală reală, adică până nu vom învăța să respectăm și să acceptăm ca legitime și perfect firești toate subculturile, nu doar subcultura noastră.

Întâmplător, ăsta e și singurul mod prin care putem să smulgem rădăcinile iliberalismului.