Ca semnatar al acestui articol, îmi voi îngădui prezentarea și relatarea personală a tuturor aspectelor prezentate și aceasta din perspectiva unei experiențe începute în urmă cu 30 de ani în calitate de jurnalist de război, și aceasta pe patru continente. De la Asia Centrală, Orientul Apropiat, Africa Centrală și de Nord, Europa, dar și America Centrală, mai exact Haiti, zonă aflată ani buni sub protecția Forțelor de Protecție ale ONU, cu trupe militare și forțe de poliție din peste 30 de țări.
Cu precizarea că incursiunile jurnalistice, pentru agenții de știri, ziare și alte periodice, posturi de radio și televiziune, în zonele de război, pe care le-am făcut de-a lungul vremii au fost atât sub protecție militară, cu statut de, așa cum am precizat mai sus în text, de corespondent de război, acreditat pe lângă Ministerul Apărării Naționale, cu misiuni externe în Irak și Afganistan, sau acreditat pe lângă comandamente militare ale altor țări, în diferite zone de conflict din Africa sau Europa.
Orice abatere într-o bază militară te trimite acasă cu primul avion
În ceea ce privește incursiunile ca jurnalist sub protecție militară, lucrurile sunt mai puțin complicate. Cel puțin la prima vedere. Mai ales în situații în care nu există o confruntare deschisă, masivă, cu forțe armate distincte încleștate în confruntări dramatice. Regula de bază a unui corespondent de război sub protecție militară este să asculte de ordinele comandanților efectivelor pe care le însoțește. În mai toate privințele.
Legat de încazarmare, de participarea efectivă la misiuni în afara bazelor militare, de respectare a programului și cutumelor interioare bazei, a regulamentelor de ordine interioară. Orice abatere poate avea consecințe grave. Anularea acreditării și trimiterea în țară cu primul avion.
Odată ce ai părăsit baza, poți fi jefuit, luat ostatic sau ucis
Părăsirea bazei fără acordul comandamentului reprezintă o abatere gravă. Odată ce a părăsit baza ziaristul „fugar” nu mai beneficiază de protecția trupelor care l-au acreditat. În plus, în astfel de situații, expunerea în fața pericolelor este extrem de mare. Riscul de a fi jefuit, de a fi luat prizonier sau ostatic, de forțe armate inamice sau de bandele de jefuitori sau răpitori, care vor cere ulterior sume uriașe pentru cel răpit este extrem de mare. Totodată, riscul de a fi ucis, indiferent din ce motiv, cauză sau circumstanțe este enorm.
În urmă cu aproximativ 15 ani, doi jurnaliști, și nu voi da numele acestora, acreditați de către o agenție de știri România pe lângă trupele românești aflat în misiune în Zabul, una din cele mai periculoase zone din Afganistan, au părăsit baza în care erau încazarmați, fără a anunța comandamentul, cu intenția de a ajunge pe cont propriu în capitala afgană Kabul. Cei doi, un tânăr și o tânără, au ajuns în scurt timp într-o situație extremă care le putea pune în pericol viața. Au fost recuperați la timp de militari acasă și au fost expediați rapid în țară.
Ziariștii independenți riscă pe cont propriu
Altfel stau lucrurile în ceea ce-i privește pe ziariștii care merg în zone de război pe cont propriu. Jurnaliștii independenți, cum li se spune îndeobște. Primii pași pe care un ziarist de război independent financiar, total sau parțial, în situația în care solicită și încasează un avans din bugetul alocat unei astfel de incursiuni de către o unitate media sau alta, vizează pregătirea plecării.
Și prima etapă este cea a documentării. O documentare temeinică asupra locului, zonei, țării în care urmează să se deplaseze. Apoi urmează faza acreditărilor pe care le poate face în țară înainte de plecare.
Documentare prealabilă cele mai mici detalii
Jurnalistul în cauză trebuie să cunoască locul, zona în care merge sub aspecte din cele mai diverse. De la elemente de localizare, geografice, la istoricul cât mai în detaliu al conflictului vizat. Trebuie să-și însușească informații, de asemenea detaliate, legate de populația din zonă, despre obiceiuri, despre elementele de cultură locale, zonale. Sunt diferențe majore față de tot ce înseamnă Europa sau cultura de tip european, de pe continent ori de prin părți ale Asiei sau din America Centrală și de Sud. Diferențe care, dacă nu sunt luate în serios pot avea consecințe uneori chiar grave.
Fără cruce la gât în zone musulmane
Vastele teritorii arabe, luate ca sumă a statelor care le compun, a căror religie musulmană, deseori chiar cauză sau precursoare a conflictelor armate, determină, pentru un jurnalist la fața locului, comportamente specifice.
Concret nu este absolut deloc indicat ca în astfel de zone populate preponderent de musulmani să porți cruce la gât sau sub orice altă formă. Prezența bibliei în bagaj poate provoca reacții negative sau de-a dreptul violente la un eventual control. Oficial sau neoficial. Situația este mult mai rea în cazul în care jurnaliștii au tatuate cruci, texte creștine sau numele Domnului Isus Cristos sau alte tatuaje cu semnificație religioasă creștină. Musulmanii din zonele de conflict din teritoriile arabe, și mă refer la cei fundamentaliști, văd în fiecare creștin un dușman de moarte, care trebuie eliminat în numele Jihadului, războiul sfânt. În accepțiunea lor.
Jurnalistele, în zonele de război musulmane, este indicat, dacă nu de-a dreptul obligatoriu, să aibă capul acoperit, dar și gâtul, cu eșarfă potrivită climei. De asemenea, trebuie să aibă brațele acoperite și să poarte veșminte lungi care să ascundă vederii picioarele. Nu este indicat machiajul strident. De fapt, este de evitat total.
Nu priviți femeile musulmane în ochi
Jurnaliștii, în situația în care ajung în comunități mai mici, tradiționale, nu trebuie să privească în ochi nicio femeie din grup. Nu va întinde mâna femeilor în chip de salut. De fapt pot saluta doar bărbații, începând cu cel mai în vârstă sau cu liderul. Nu interacționați cu copiii. Nu sunt indicate familiaritățile de niciun fel. Nu se mângâie copiii pe cap, mai ales cu mâna dreaptă. Este un mare afront. Musulmanii consideră că mâna cu care te ștergi la fund nu trebuie să atingă părți ale corpului oricărui membru al familiei sau grupului. Îndeosebi ale unei femei sau ale unui copil.
Atitudinea trebuie să fie demnă, politicoasă, dar nu în exces. Prefăcătoria și lingușeala sunt disprețuite. Jurnalistul, și reamintesc, vorbesc de zonele arabe, nu afișează aroganță, nu critică absolut nimic, nu refuză mâncare, nu comentează calitatea sau gustul acesteia. Orice referire la alcool este un un afront de neiertat.
Pericole specifice în țările arabe
În războaiele din zona arabă, în special din Golf, riscurile imediate, din punct de vedere militar vorbind sau cele conexe cu trupele armate, sunt restrânse. Aceasta datorită faptului că bazele militare în care jurnaliștii sunt încazarmați conferă o protecție aproape totală față de orice atac.
Mai ales că atacurile aeriene sau de artilerie sunt aproape inexistente. Dar și pentru că raportul de forțe este net în favoarea forțelor armate îndeobște occidentale. De menționat aici o situație particulară, pe care am trăit-o eu însumi, în baza aflată sub comandă americană din Kandahar, Afganistan.
Sub amenințarea obuzelor
La scurt timp de la încazarmare, toți jurnaliștii nou sosiți în bază, la acel moment, șase sau opt români, au fost prelucrați de un ofițer american, în prezența unui militar român de grad înalt, ofițer, desigur, în ceea ce privește regulile de comportament în bază, programul, indicații despre ce avem voie să facem și ce nu. Inclusiv proceduri în cazul unor atacuri cu proiectile.
Talibanii și proiectilele de 76 mm
Lucrurile păreau foarte simple. Într-o laterală a uriașei baze militare, la aproximativ 2-3 kilometri spre Vest, se afla un masiv muntos de înălțime relativ mică, de maxim 1000-1200 de metri.
Din când în când, cu frecvență imprevizibilă, talibanii care făceau incursiuni pe acea înălțime dinspre teritoriul situat de partea pe care noi nu o vedeam, lansau obuze. Mai ales din cele de 76 mm. Mecanismele de lansare erau extrem de simple. Se așeza obuzul pe o mică grămăjoară de pământ, cu orientare spre bază, aproximativă dar îndelung exersată. Proiectilul era lansat prin aprindere cu fitil scurt sau cu un mecanism electric primitiv, declanșat de la o oarecare distanță cu un telefon mobil din cele cu butoane.
Un proiectil lansat artizanal. Opt secunde să te arunci la pământ
Ofițerul american ne-a atenționat că, după lansare proiectilul atinge solul, locul vizat, în maxim opt secunde și că în aer obuzul, dată fiind mica elice de ghidaj, produce un zgomot specific, ca de sfârâit de băț de chibrit la aprindere. Oricine din bază care auzea primul sfârâitul striga puternic „Obuz!” și toată lumea se arunca pe burtă cu mâinile acoperindu-și capul. Asta dacă nu militarii din bază sau personalul civil auxiliar nu aveau timp să se refugieze în adăposturile de beton armat, sub formă de carcase de autobuz, amplasate în diferite locuri ale bazei.
În afara bazei, ambuscade și dispozitive explozive artizanale
Pericolele apar în afara bazelor, în timpul misiunilor de patrulare sau transport de tehnică militară ori trupe, în convoaie în care, acum mai rar, este acceptată și prezența unuia sau mai multor jurnaliști acreditați. Dispozitivele capcană, ascunse la marginea șoselelor sau sub drumul în sine, civili sinucigași care poartă sub straiele tradiționale centuri cu exploziv, nu de puține ori, chiar copii ori bătrâni ce par neajutorați și care cerșesc apă ori mâncare, încercarea de a opri convoaiele militare sau de le încetini.
Alte situații dramatice, care se puteau lăsa cu morți sau răniți, erau ambuscadele. Clasic, drumul era blocat cu mașini distruse, aduse rapid în zonă, între două patrulări ale americanilor sau forțelor altor națiuni aliate, cu materiale diverse, de la bolovani, fragmente de tablă și până la butoaie de metal de diferite dimensiuni. După care, odată oprit sau încetinit din deplasare convoiul militar, se deschidea foc asupra acestuia. De regulă, de la distanță, cu armament ușor.
Puști mitraliere Kalașnikov sau chiar aruncătoare de rachete. Puținătatea muniției pe care o aveau insurgenții făceau ca aceste atacuri să fie de scurtă durată și arareori se lăsa cu victime. Atacurile se terminau cu fuga atacatorilor care trăgeau de la sute de metri distanță.
Reflectorul de Sud