Bre, Brelule, bre

Am avut noroc să-l descopăr pe Jacques Brel de tînăr, pe la vreo 17 ani.

A fost dragoste la prima vedere, coup de foudre. De atunci, dragostea mea pentru el a rămas neschimbată, la aceeași intensitate, decenii la rînd. Practic de-o viață întreagă fac parte din intensa, selecta sectă a brelofililor. Mare sectă. Frumoasă sectă.

Am avut mare noroc să-l descopăr pe Brel în adolescență. Am fost practic un privilegiat. Pentru că Brel m-a ajutat să înving marele handicap al tinereții oarbe și să descopăr moartea și bătrînețea la timp, încă de tefeleu.

Vedeți voi, tinerii sînt de regulă niște hăbăuci ontologici. Avînd toată viața înainte, un ocean de potențialitate în care să-și scalde viitorul, să-și înmoaie vîrful țuțuroiului celor nefăcute încă, ei de fapt suferă o mare problemă. Sînt precum caii aceia care au un orizont de vedere foarte îngust, ghidați de chestiile alea care le acoperă ochii să alerge într-o singură direcție, să trăiască într-un singur fel.

Cea mai mare parte a omenirii nu contează pentru ei. Oamenii bătrîni, oamenii bolnavi, oamenii singuri și triști și zbîrciți, oamenii care horcăie, care tremură, care uită, care plîng și suferă și oftează și trăiesc doar și decît în nostalgie și amintiri, aceia nu contează. Practic nu există, deși ei reprezintă majoritatea sufletelor de pe lumea asta.

O halcă imensă de realitate le este indiferentă dragilor noștri tineri perfecți și superbi și tembeli. În aroganța lor placidă și frumoasă și luminoasă și indolentă, tinerii dau la o parte tot ce nu este proaspăt și curat și viitor.

Nici morții nu există pentru ei, căci dragii de ei trăiesc într-un continuu prezent. Nici istoria. Hoardele de miliarde de morți care au fost vii cîndva și iaca nu mai sînt? Și dintre care un număr mic, dar însemnat reprezintă fix strămoșii lor, fără de care nu ar exista ei, perfecții, superbii, enervanții? Un detaliu plictisitor. A se scuti. Pietre. Oase. Prostii. Pleacă, bre, cu tîmpeniile astea de aici.

Pentru tineri, bătrînețea și moartea reprezintă un continent străin, imaginar, care nu contează.

Norocul meu este că Brel a venit, a deschis gura aia a lui mare și urîtă, mi-a dat două versuri după ceafă și m-a trezit din perfecțiunea tinereții tembele. Brel m-a ajutat să descopăr din vreme fricile asociate acestui continent, să mă scald în ele suficient de mult timp încît să-mi intre în oase, în vise, în gîndurile de zi cu zi. Să mi le domesticesc cît de cît.

De treizeci de ani, mă gîndesc la bătrînețe și la moarte (și) datorită lui Brel.

Drept urmare, pe măsură ce în călătoria mea mă apropii cu barca trupului de țărmurile acestui continent primejdios, tigrii și crocodilii și șerpii și perfuziile și restul monștrilor ce-i populează junglele deja întrezărite nu-mi mai sînt atît de fioroși. Căci de-o viață întreagă mă gîndesc la ei, la ele. La ea. La Ea, draga de Ea. Cu E mare de la Kaput.

Datorită acribiei lirice și morale a lui Brel, care a ținut morțiș să ne îndese prin repetiție în creiere această grijă, chiar și cînd eram tineri și tembeli și frumoși și hăbăuci, am ajuns să mă gîndesc la bătrînețe și la moarte chiar cînd acestea erau departe, hăt încă departe de țuțuroiul meu de existență.

Brel a fost precum un metronom care ticăie enervant de plictisitor ceasul vieții. Inexorabil inevitabil inoxidabil. Precum acel sclav iritant care stă lîngă învingător, atunci cînd intră cocoțat pe carul de luptă să-și guste Triumful în Forum.

Memento mori, îi șoptește insidios și slinos sclavul învingătorului în urechea încununată cu lauri. În apogeul bucuriei sale, arogantul de învingător trebuie să se gîndească la moarte. Ah, ce tupeu aveau romanii ăștia, bre recenților bre.

Memento mori, ne-a tot urlat în urechile noastre tinere această babă catastrofică belgiană și insuportabil de genială. Băăăăă copile băăăăă, ai grijă băăăăă, că o să mori, băăăă prostovane băăăăă. Băăăă fraiere, ai grijă băăăă fraiere că o să mierlești și tu. Cîndva. Cumva. Crever, bă fraiere bă. Crever.

Mă rog, nu chiar cu cuvintele astea mitocano-ciobănești. Ceva mai elegant, căci Brel a fost totuși un poet, mama lui de poet. Unul din cei mai mari poeți ai acelei limbi insuportabil de frumoase și de arogante și de elegante, minunata limbă franceză.

Brel ne-a șoptit, ne-a cîntat, ne-a încîntat, ne-a urlat, ne-a tras un obsedant semnal de alarmă la adresa morții. Și a bătrîneții. Mourir, oui, mais vieillir.

Și pe urmă a murit și el.

Folosind tropii agasant de stereotipi din comentariile literare de la bacalaureat, s-a dus să se odihnească un pic, în Tahitiul lui ceresc, pe barca lui cerească. Les vieux ne meurent pas, ils s’endorment un jour et dorment trop longtemps.

Și, ducîndu-se să se culce în marea veșnicie insuportabil de plictisitoare, unde nimic nu se întîmplă, vorba altor obsedanți de perfecți, cei de la Talking Heads, heaven, heaven is a place, a place where nothing, nothing ever happens,

murind, Brel ne-a rugat un ultim lucru.

Bre, prietenii mei, bre, băi tefeleilor, băi pufoșilor bă, băi recenților, băi iresponsabililor de perfecți, băi, ăștia internaționalilor care înțelegeți voi frumoasa, dureros de frumoasa limbă franceză,

după ce-o să-mi fie frică o ultimă dată, je sais que j’aurai peur une dernière fois, să nu dea dracu’ cumva să nu vă distrați la moartea mea.

Să beți, bă bolovanilor bă, să chefuiți, să vă șprițuiți pînă borîți de bucurie. Să urlați și să cîntați și să puneți mîna pe sticle și pe buci și pe țîțe și pe cataramele de la curea, bă norocoșilor bă.

Căci am murit, bă, viilor, bă.

Mda. Are și el dreptatea lui…

 

* * *

Mourir, cela n’est rien

Mourir, la belle affaire!

Mais vieillir, oh vieillir

 

* * *

Les vieux ne meurent pas

Ils s’endorment un jour et dorment trop longtemps

Ils se tiennent la main

Ils ont peur de se perdre et se perdent pourtant

 

* * *

Ah, je les vois déjà

Me couvrant de baisers

Et s’arrachant mes mains

Et demandant tout bas

„Est-ce que la mort s’en vient?

Est-ce que la mort s’en va?

Est-ce qu’il est encore chaud?

Est-ce qu’il est déjà froid?”

 

* * *

Et j’veux qu’on rie, j’veux qu’on danse

J’veux qu’on s’amuse comme des fous

J’veux qu’on rie, j’veux qu’on danse

Quand c’est qu’on m’mettra dans l’trou

 

* * *

Après mon dernier repas

Je veux que l’on m’installe

Assis seul comme un roi

Accueillant ses vestales

 

Dans ma pipe je brûlerai

Mes souvenirs d’enfance

Mes rêves inachevés

Mes restes d’espérance

 

Et je ne garderai

Pour habiller mon âme

Que l’idée d’un rosier

Et qu’un prénom de femme

 

Puis je regarderai

Le haut de ma colline

Qui danse, qui se devine

Qui finit par sombrer

 

Et dans l’odeur des fleurs

Qui bientôt s’éteindra

Je sais que j’aurai peur

Une dernière fois

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.