Pandurii au ajuns cunoscuţi în istoria românilor mai ales datorită lui Tudor Vladimirescu, căpitanul de panduri care a declanşat Revoluţia de la 1821.
Până să devină un adevărat simbol militar al Olteniei, pandurii au avut o istorie mai îndelungată în zona balcanică şi central europeană dar şi o evoluţie interesantă în cadrul armatelor din secolul XVIII-lea şi începutul celui următor.
De la paznici de vie, pandurii au ajuns printre cele mai apreciate trupe uşoare, neregulate din Europa, renumite mai ales pentru războiul de guerrilă, expediţii de jaf şi destabilizare în teritoriul inamic dar şi pentru calităţile lor în mânuirea armelor.
De la paznici în vie, la băieţii răi ai Balcanilor
Originea pandurilor, ca trupe neregulate, poate fi găsită undeva în zona balcanică, în secolele XVI-XVII. Denumirea de pandur vine cel mai probabil din slavonă şi desemna o persoană înarmată care se ocupa cu paza viţei de vie. De la „poditi” care însemna „a speria, a alunga”. Pe scurt, un paznic la vie, ceva mai fioros şi mai determinat să alunge potenţialii prăduitori.
Pandurii puteau fi întâlniţi atât în Croaţia, dar şi în Serbia, Bosnia , Slovenia şi Albania. Ba chiar şi în Ungaria, după unificarea cu Croaţia, în evul mediu. De la paznici în vie, pandurii au început să-şi diversifice rolul în societăţile balcanice. Aceştia devin rând pe rând, oameni însărcinaţi să asigure ordinea, ca un soi de poliţişti, şi până la grăniceri sau trupe de pază la frontieră.
În unele zone, precum Croaţia, pandurii au servit şi ca bodyguarzi pentru nobilimea slavonă. Pe timp de război pandurii serveau ca trupe uşoare folosite pentru paza diferitelor obiective, aprovizionare sau hărţuirea inamicului dar şi pentru acţiuni militare pe raza zonelor de frontieră. Pandurii, aşa cum arată şi o serie de specialişti, erau băieţii răi din Balcani obişnuiţi cu viaţa grea şi încăierările, experimentaţi în mânuirea armelor, inclusiv a celor de foc. Le lipsea însă disciplina şi etica militară.
Erau mai mult bande de luptători versaţi capabili să destabilizeze prin metode de guerrilă fie trupele inamice care invadau un teritoriu, fie semănau teroare şi dezordine în teritoriul inamic. Aveau o experienţă aparte, ca trupe neregulate, împotriva otomanilor, împrumutând, de altfel, de la aceştia o parte din echipamentul militar oriental, în special hangerele.
„Aceste trupe auxiliare proveneau din zonele situate la graniţele Europei şi erau obişnuiţi să înfrunte trupe din afara teritoriului european. Şi anume, turci în cazul pandurilor şi husarilor, sau tătari de la fruntariile stepelor în situaţia cazacilor. Povestea acestor trupe neregulate începe în secolul al XIV lea şi al XV lea, dar valoarea lor a fost descoperită abia în secolul al XVIII lea, când au fost utilizaţi în războaiele din zona central-europeană”, scrie Sibylle Scheipers în lucrarea „Unlawful combatants: A genealogy of the Irregular Fighter”.
„Ticăloşii fără glorie” ai câmpurilor de luptă din Europa
Pandurii au fost descoperiţi de Marile Puteri ale vremii în urma războaielor purtate în preajma Balcanilor. Prima dată au fost remarcaţi de otomani, mai ales că luptaseră împotriva lor şi le cunoşteau priceperea. Aşa se face că pandurii bosnieci şi albanezi au fost integraţi în armatele otomane ca sekhans, un fel de trupe neregulate, asimilate miliţiilor.
În Ungaria, pandurii erau folosiţi de mult timp, în special ca trupe de graniţă şi auxiliari trimişi să facă prăpăd în teritoriul inamic. Aproape de mijlocul secolului al XVIII-lea au fost descoperiţi de austrieci, odată cu anexarea Croaţiei, şi integraţi în armatele habsburgice ca trupe uşoare neregulate.
Faima pandurilor s-a răspândit în Europa odată ce baronul Franz von der Trenck a primit o cartă de recrutare de la împărăteasa Maria Tereza, în 1741, prin care putea înrola un detaşament de 1.000 de oameni. Baronul von der Trenck a preferat să recruteze trupe neregulate din zona Croaţiei şi Serbiei, temuţii panduri. Regimentul lui Trenck era format din voluntari echipaţi după moda balcanică şi otomană.
Pe scurt, nu aveau nici un fel de uniformă. Îşi purtau capetele rase, lăsându-şi doar o coadă lungă, la fel ca şi cazacii. Purtau patru pistoale la brâu, un hanger şi un junghier. Nu lipsea evident puşca, după diferite modele folosite în epocă. Pandurii din armata austriacă aveau doi căpitani şi câţiva ofiţeri, plus medic, preot, dar şi câţiva oameni însărcinaţi cu probleme admistrative şi logistice.
Interesant este faptul că aceşti panduri purtau un drapel asemănător celui folosit de otomani, adică un suport pe care erau atârnate cozi de cal. Totodată, regimentul de panduri al lui Trenck era însoţit de un grup de muzicieni care intonau diverse melodii orientale sau balcanice, mai ales în timpul paradelor. La parada militară din Viena, organizată pentru împărătească, în 1741, pandurii erau ceva exotic. Aceştia şi-au dovedit însă pe deplin valoarea pe câmpurile de luptă ale Europei în timpul Războiului de Succesiune la Tronul Austriei în perioada 1740-1748.
Regimentul de panduri a baronului Trenck a luptat în Germania, Cehia şi Franţa, participând la numeroase bătălii. S-au distins în capturarea mai multor oraşe, în victoriile contra prusacilor şi francezilor. La Deggendorf au reuşit să facă praf trupele franceze. Pandurii au câştigat şi mai multă notorietate în cel de-al doilea Război Silezian, în 1745, când, în timpul bătăliei de la Soor, cu prusacii, au reuşit să captureze o adevărată comoară. Era vorba despre un cufăr cu 80.000 de ducaţi, dar şi o pradă însemnată compusă din cai, arme, provizii.
Pandurii au impresionat pe câmpurile de luptă din Europa prin curaj, dar şi pricepere în mânuirea armelor. În acelaşi timp erau detestaţi de inamici. Şi asta fiindcă erau consideraţi sălbatici, brutali şi mai ales nu respectau nicio o regulă a războiului. Se spunea despre panduri că de multe ori transformau acţiunile militare în expediţii de jaf şi nu făceau mare diferenţă între militari şi civili în teritoriul inamic. Se comportau exact ca la frontierele Balcanilor, în luptele cu turcii sau în vendetele din clanuri şi nobili.
„Pandurii au devenit faimoşi pentru un nou şi ridicat nivel de brutalitate pe câmpul de luptă. Aceste trupe nu făcea distincţia între război şi jaf, între combatanţi şi civili”, preciza Sybille Scheipers în aceeaşi lucrare.
Pandurii erau priviţi cu dezgust mai ales de militari aristocraţi, de ofiţerii britanici, francezi sau prusaci. „Ofiţerii britanici care i-au întâlnit pe aceşti panduri i-au descris drept o bande ucigaşe care sfidau toate legile războiului”, mărturisea Armstrong Starkey.
În ciuda dispreţului faţă de sălbăticia şi metodele controversate ale pandurilor, aceste trupe neregulate au devenit foarte căutate în toate ţările europene în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Trupe de panduri au început să recruteze şi prusacii, ruşii dar şi francezii. Pandurii proveneau din rândurile croaţilor, sârbilor,slovenilor, dar şi românilor.
Oltenii, spuma pandurilor est-europeni
Printre cei mai faimoşi panduri din sud-estul Europei la începutul secolului al XIX-lea erau oltenii din Ţara Românească. În istoria românească, faimoşi i-a făcut Tudor din Vladiri, un comandant de panduri cu rezultate excepţionale în armata rusă. Unităţile de panduri erau cunoscute valahilor de la sud de Dunăre.
La fel ca în ţările balcanice, pandurii au fost recrutaţi din rândurile celor obişnuiţi cu lupta, de multe ori certaţi şi cu legea. Mulţi haiduci au ajuns panduri, de la hoţi la drumul mare la trupe neregulate cu soldă şi privilegii. Pandurii erau recrutaţi din zonele rurale ale Olteniei, mai ales din Gorj şi Mehedinţi, şi aveau un rol asemănător celor din restul teritoriul balcanic. Adică serveau drept trupe de graniţă şi poliţie.
Vânau în general bandele de tâlhari la drumul mare, dar şi dezertori sau trupe de jaf desprinse din corpurile de armată implicate în războaiele ruso-austro-turce. De altfel, pandurii vor căpăta un statut aparte cu ocazia acestor războaie. Cu ocazia războaielor ruso-otomane, armata ţaristă recrutează numeroşi panduri din rândul oltenilor. Aceştia se dovedesc buni luptători şi ajung să aibă privilegii şi un statut social aparte.
Pandurii olteni erau organizaţi pe batalioane conduse de căpitani. Aceşti căpitani, dar şi în general ofiţerii, erau recrutaţi pe bază de merit şi experienţă din rândurile pandurilor. Oltenii deveneau panduri după jumătate de an de instrucţie dificilă, la care rezistau doar cei mai puternici. Unii, precum Tudor din Vladimiri, au plecat să servească în armata rusă, alţii în regimentele domnitorilor Ţării Româneşti.
În 1806, la ordinele domnitorului Constantin Ipsilanti, sunt recrutaţi 2.000 de panduri. Aceştia şi-au dovedit imediat valoarea pe câmpul de luptă, reuşind eliberarea Craiovei. Totodată pandurii olteni vor face prăpăd la sud de Dunăre, în teritoriile otomane. Atacă fortificaţiile otomane din Bulgaria şi bagă frica în garnizoanele turceşti. Pandurii olteni erau renumiţi pentru curajul lor dar şi pentru ascultarea oarbă faţă de comandanţi.
„Noi aveam poruncă, morţi, tăieţi, să nu părăsim locul”, mărturisea Ioniţă Ceganu, un pandur care avea să devină la rândul său căpitan. Pandurii români se aliau cu cetele sârbilor şi făceau prăpăd în teritoriile otomane, impresionând prin vitejie, dar şi prin aceea duritate specifică acestor trupe neregulate.
Numărul lor ajunge la 6.000, în preajma anului 1810. În cele din urmă pandurii vor scrie istorie în urma revoluţiei de la 1821, conduşi de cel faimos comandant al lor, Tudor Vladimirescu.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Reflectorul de Sud