Evelyn MARCU – actriță a Teatrului „Tudor Vianu”- Giurgiu:„În teatru există un schimb de energie continuu, de la actori către spectatori și invers ”

Evelyn Marcu s-a născut în anul 1991 în Ploieşti, Judeţul Prahova și a urmat Şcoala Populară de Arte, secţia Actorie din Ploieşti.
În anul 2013 a absolvit cursurile Universităţii Hyperion, Facultatea de Artă, Actorie, la clasa prof. Virgil Ogăşanu, iar între anii 2014 – 2016, a urmat un program de Master în Pedagogii alternative şi artă teatrală în educaţie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele educaţiei.
Din anul 2016, Evelyn este actor colaborator al teatrului „Tudor Vianu” din Giurgiu.

Dorindu-ne să aflăm mai multe despre invitatul nostru, am intrat direct în dialog…

Reporter: Ce vârstă aveați când ați decis că trebuie să vă faceți actriță?

Evelyn MARCU: Cred că aveam în jur de 16 ani când mi-am dat seama că vreau să urmez această cale.

R : Ce v-a determinat să urcați pe scenă? Când și în ce împrejurări?

E.M. : La vârsta de 15 ani am început cursurile de teatru la școala populară de arte, din Ploiesti si cred atunci a luat nastere si pasiunea pentru această lume.

R : Ce visați să ajungenți, când erați mică?

E.M.  : Când eram mică – mică, îmi doream să mă fac doctor sau profesoară, dar cred că toți copiii visează cam la fel.

R: Care a fost primul dumneavoastră rol? Cum ați trăit acea experiență?

E.M. : Am avut mai multe momente de ”primul rol” : primul rol la școala populară, primul rol din facultate, dintr-o trupă independentă și dintr-o instituție profesionistă de stat. Aș vrea să vorbesc despre acesta din urmă, care se întâmpla chiar aici, la Teatrul „Tudor Vianu”. Era un spectacol non-verbal, de teatru – dans, unde prin muzică și pași latino, exprimam diverse povești de iubire care luau naștere într-un bar. Spectacolul se numea “ O poveste salsa”, regizată de domnul Felix Crainicu și a fost o experiență unică pentru mine, fiind prima oară când jucam un astfel de spectacol. Am avut niște emoții colosale, cu atât mai mult cu cât, asa cum am menționat și anterior, era primul meu spectacol într-un teatru profesionist și cu acea premieră s-a deschis stagiunea și totodată și parcursul meu aici. Am și acum în minte imaginea când s-a tras cortina și poziția în care eram așezată pe scenă – cu siguranță un moment pe care nu îl voi uita niciodată.

R : Ați avut un mentor profesional, un coleg, profesor care să vă îndrume, inspire și să vă determine să îmbrățișați cariera de ACTRIȚĂ?

E.M. : Da… Am avut un îndrumător. Profesorul meu de Actorie de la școala populară de arte, domnul Mihai Vasile. Energia lui, bucuria și căldura cu care ne ghida, mi-au stârnit dorința de a continua pe acest drum indiferent de cât de ușor sau greu ar fi urmat să fie.

R : Există vreun actor sau regizor cu care ați visat întotdeauna să lucrați?

E.M. : Consider că de la fiecare regizor sau actor as avea de învătat, întotdeauna descoperi lucruri noi la tine cu ajutorul celor din jur, dar dacă aș fi nevoită să aleg, i-aș alege ca regizor pe domnul Silviu Purcărete, iar ca actriță pe Ofelia Popii.

R: Cum reușiți să intrați în pielea personajelor? Aveți o tehnică preferată pentru a vă pregăti pentru un rol?

E.M. : Nu cred că am vreo tehnică anume pentru a intra, cum spuneți dumneavoastră, în pielea personajelor. Mă concentrez la ce am de făcut si devin – sunt personajul.

R : Ce simțiți când urcați pe scenă, în fața publicului?

E.M. : În primul rând, respect. Apoi intervin entuziasmul si emotiile.

R : Cum vă dați dai seama că vă aflați în fața unui public bun sau a unor spectatori mai puțin vizați pentru acest gen de act artistic?

E.M. : În teatru există un schimb de energie continuu, de la actori către spectatori și invers – asta face ca spectacolele sa fie „vii”, cum le numim noi. Iar acest lucru se simte, mai ales de către noi, cei de pe scenă, care ne „hrănim” în timpul reprezentației cu această energie.

R : Aveți trac atunci când urcați pe scenă? Cum scăpați de el? Este benefic pentru un ACTOR ?

E.M. : Din fericire, nu mai am acel trac înainte de a urca pe scenă. Unii le numesc ”emoții constructive”, dar pentru mine erau mai degrabă distructive – fiind foarte puternice nu reuseam să mă adun si să fiu în cea mai bună formă și mereu mă judecam la final. Cred că exercitiul este modalitatea de a scăpa de trac, cu cât joci mai des, cu atât devine mai usor să te deschizi în fata publicului. Desigur, emoții am în continuare, mai ales înaintea unei premiere.

R : Cum este Evelyn Marcu dincolo de scenă, acasă, pe stradă, cu familia , cu prietenii, acolo, în adâncul personalității sale, singură cu ea…

E.M. : Hmm… Asta este o întrebare la care de obicei, prefer să îi las pe cei din jur să răspundă. Ce pot să spun despre mine în schimb, este că acasă îmi place foarte mult să citesc, să călătoresc oricând se iveste ocazia, iar în ceea ce privește familia și prietenii (pe care îi consider o a doua familie), sunt cele mai importante lucruri pe lumea asta care contează pentru mine.

R : Ați avut vreodată un moment în care profesia aceasta v-a dezamăgit, când ați fost la un pas de a renunța la ea?

E.M. : Am fost dezamăgită, au fost casting-uri pe care nu le-am luat, au fost momente în care am simțit că lucrurile nu merg în direcția potrivită și poate că mi-a trecut prin cap să aleg alt drum, la un moment dat, dar niciodată nu am avut curajul sau mai degrabă spus:am simțit mereu că mai e ceva acolo care nu mă lasă să renunt.

R : Ce vă dă și ce vă ia/fură profesia de actor?

E.M. : Meseria de actor îmi oferă foarte multe: satisfactie, bucurie, libertate, emotii puternice și împlinire interioară. Ce îmi ia? Siguranța. Siguranța continuității pe acest drum.

R :  V-a tentat vreodată să jucați în filme?

E.M. : Desigur. Este foarte diferit față de ce se întâmplă pe scenă, regulile sunt diferite, dar este o lume tot atât de interesantă si vie.

R : Dacă nu ați fi făcut actorie ce profesie v-ar fi plăcut să aveți?

E.M. : Cred că mi-aș fi dorit să devin designer de interior, îmi place să exprim (deși nu sunt sigură că asta e termenul cel mai potrivit) căldura unui cămin.

R : Credeți că generația care vine din urmă, obișnuită să stea să butoneze mobilul pe Tik-Tok are vreo șansă de a mai dori să intre într-o sală de spectacol?

E.M. : Cred că asta tine doar de educatie. Si am cunoscut adolescenți care au prins ”microbul” și care vin cu plăcere la spectacole. Speranță există întotdeauna și oameni care înțeleg actul artistic și care nu lasă cultura să moară.

R : Ce v-ați dori în următoarea perioadă a carierei dvs să se întâmple? Ce rol ați dori să jucați, în mod deosebit?

E.M. : Eu sunt întotdeauna recunoscătoare pentru fiecare proiect în care intru. Visez să evoluez și în cinematografie, dar până atunci, primesc cu bucurie tot ce mi se oferă de la Univers.

R : Ce sfaturi ați oferi tinerilor actori care sunt la început de drum?

E.M. : Să aibă încredere în ei, să muncească, pentru că nu e deloc ușor și le-aș da sfatul pe care mi-l dau de când am apucat pe acest drum: fiecare are locul lui!

R : La ce nivel credeți că se află teatrul românesc la acest moment, în context european?

E.M. : Consider că teatrul românesc are foarte mult potențial și nu este cu nimic mai prejos față de alte state europene – poate doar cu susținerea politică, care din păcate, la noi în țară este lăsată mult la urmă (dar în categoria asta intră întreaga ramură a culturii).

R :  Ce ați spune publicului giurgiuvean pentru a-i convinge să vină mai des la teatru…?

E.M. : Noi suntem aici pentru voi. Fără voi, noi nu am exista.

R :  Povestiți-ne cea mai nostimă intâmplare din cariera dvs. de actriță?

E.M. : Cred că cea mai amuzantă întâmplare a fost la premiera spectacolului ”Regatul femeilor”, în regia domnului Cosmin Crețu. Țin minte că înainte de începerea spectacolului, domnul Crețu a ținut un moment de reculegere în memoria doamnei Tamara Buciuceanu-Botez. Luminile s-au aprins și noi deschideam cu un dans. Dar, din primele minute, unul dintre panouri s-a rupt (un coleg a trebuit să îl sprijine cu spatele, ca să nu cadă peste noi). A fost nevoie de întreruperea spectacolului pentru a repara, provizoriu de altfel, panoul – căci aveam nevoie de el. Continuăm și aveam scenă cu colega și actuala manageră a teatrului, Ana Sivu-Daponte și Răzvan Teodorescu. Cei doi stăteau pe niște scăunele care s-au rupt sub ei, dându-i cu ”rotile-n sus”, la interval de câteva de zeci de secunde. Ei bine… acel moment, a fost unul foarte dificil: publicul râdea în hohote, în timp ce noi ne străduiam să nu le luăm exemplul. Nici nu puteam să mă uit în ochii Anei, pentru că atât de tare ne înfrânam să nu izbucnim în râs, încât o singură privire aruncată una celeilalte ne-ar fi compromis jocul actoricesc. Iar până la finalul reprezentației, s-a mai rupt un gard, de care se prefăcea Ana că se sprijină, niște reflectoare s-au ars, iar panoul cu pricina a mai căzut de vreo 2 ori. Si atunci, mi-am dat seama că Tamara Buciuceanu-Botez a fost alături de noi.

R : Cu ce se deosebește profesia de actor de toate celelalte profesii?

E.M. : Cred că deja am răspuns la această întrebare, indirect. Prin meseria de actor nu doar că accesezi niste emotii si trăiri, dar le și exprimi mai departe, ceea ce întrun loc de muncă diferit, e foarte greu. Totodată, aici lucrezi cu creativitatea, cu energia ta, a colegilor și a celor care te privesc. Iar satisfacția de la finalul unui spectacol muncit și apreciat este, cel puțin pentru mine, greu de combătut.

 

(Carmen JIPA)