Finalul unui război care schimbă echilibrul geopolitic. Şi torpilează un mit

Nimeni, s-a spus de mii sau de mii sau de sute de mii de ori, nu va fi lăsat în urmă, bizuiţi-vă pe asta soldaţi americani oriunde aţi fi în lume şi orice conflict aţi fi implicaţi, vom fi acolo pentru a vă recupera şi aduce acasă. Principiu care, pentru a fi întipărit cât mai bine în memoria colectivă, a fost susţinut excelent de seria cinematografică RAMBO, de miile de alte filme cu acţiuni eroice şi spectaculoase de comando inspirate din fapte reale. Şi, la modul exemplar, de acest grup statuar creat de veteranul John Phelps care s-a inspirat după fotografia realizată la Fallujah de Lucian Reed. Chiar şi povestea lui John Phelps, decorat cu Steaua de Aur, a inspirat un film, „Taking Chance“, realizat de HBO.

Statuia este amplasată în faţa intrării în clădirea Warrior Hope and Care din Baza US Marines de la Camp Lejeune.

Prin extensie, angajamentul acesta a fost translatat de propaganda de război în imaginea de forţă transmisă tuturor aliaţilor Americii, tuturor armatelor naţiunilor care s-au bucurt, ca şi noi, de a intra sub protecţia considerată absolută şi definitivă a „umbrelei americane“.

În acest moment, modul în care a fost concepută şi executată retragerea forţelor americane din Afganistan ridică asemenea întrebări grave încât poate fi echivalată cu o torpilă la adresa capacităţiii US Army de a-şi menţine pe viitor acest angajament faţă de propriii săi oameni şi faţă de prieteni şi aliaţi.

The last American soldier to leave Afghanistan: Maj. Gen. Chris Donahue, commanding general of the @82ndABNDiv, @18airbornecorps boards an @usairforce C-17 on August 30th, 2021, ending the U.S. mission in Kabul. pic.twitter.com/j5fPx4iv6a

— Department of Defense (@DeptofDefense) August 30, 2021

Finalul celui mai lung război din istoria SUA este un eşec teribil, amplificând experienţa similară din Afganistan dar, de data asta, implicând în mod egal şi cea mai mare misiune militară din istoria NATO. Ultima misiune rămasă armatei americane era să ducă la bun sfârşit măcar evacuarea, măcar a propriilor soldaţi, tocmai pentru că memoriile înfrângerii din Vietnam erau atât de precise, tocmai pentru a nu deschide încă o nouă zonă de enorme viitoare vulnerabilităţi politico-umanitare, cu sute de americani şi un număr neprecizat de cetăţeni din ţări NATO rămaşi acum în Afganistan.

“There’s a lot of heartbreak associated with this departure. We did not get out everybody that we wanted to get out,” Gen. Kenneth F. McKenzie Jr., U.S. CENTCOM commander tells @LMartinezABC. https://t.co/9XGZ1jyJYa pic.twitter.com/KTsUrzI5an

— ABC News Politics (@ABCPolitics) August 30, 2021

Nu am putut evacua pe câţi am fi dorit, mărturiseşte Gen. Kenneth McKenzie (foto), comandantul CENTCOM (US Central Command), spunând că, de acum înainte, efortul se translatează pe plan diplomatic.

Asta e. Atât s-a putut, ce rămâne este bunăvoinţa talibanilor care sunt ocupaţi acum cu atacul final asupra rezistenţei din nord şi cu cu aliniatul colaboraţioniştilor în sălile tribunalelor islamice.

Deocamdată, sunt absolut liniştiţi deoarece falimentul iniţiativei europene care ar fi urmat propunerii sugerate cu atâta patos de preşedintele Emmanuel Macron, cea ca în Consiliul de Securitate să fie votată formarea unei „safe zone“ în jurul aeroportului de la Kabul nici măcar nu a fost menţionată în rezoluţia adoptată ieri. E clar că europenii mai au foarte mult până să aibă iniţiative credibile în zone, cu tot efortul de injectare a unei propagande care să susţină speranţele deşarte. Cel mult, o poveste despre ce s-ar dori în viitor deoarece, se spune,  iată de ce ar trebui ca Europa să posede propria sa forţă de reacţie suficientă şi impresionantă. Bănuiesc că acesta va fi mesajul principal mâine, la Bruxelles, când europarlamentari din câteva comisii se adună să-l asculte de Gunnar Wiegand, directorul ad-interim al secţiei Asia-Pacific în cadrul Serviciului de Acţiune Externă. Aveţi aici agenda discuţiilor pentru a vedea cât de tare-i pe aleşii europeni situaţia din afganistan şi, mai ales, măsurile de prevenţie a unui viitor val de migraţie ilegală. Dintr-o explicabilă prudenţă, deoarece nimeni nu poate anticipa următoarele evenimente, nici măcar cu un avans de câteva zile, atât europenii cât şi americanii, alături de ceilalţi membri ai Consiliului de Securitate al ONU, se agaţă de aceea şi speranţă formulată de Lisa Thomas-Greenfield, ambasadorul SUA la ONU, imediat după adoptarea Rezoluţiei de ieri:

Consiliul de Securitate speră ca talibanii să se ţină de angajamentul de a facilita ieşirea din ţară a afganilor şi cetăţenilor străini care vor să părăsească Afganistanul ca şi a celor care vor să se întoarcă.“

Deocamdată, toate astea sunt vorbe deoarece, din moment ce dispar una după alta pedalele de putere care, direct sau prin proxy, permitea americanilor să controleze zona, odată cu episodul Afganistan, se pierde şi credibilitatea occidentalilor. Aşa că întrebarea este cât de curând va izbucni un război inter-tribal pentru putere sau dacă, în următoarele zile, se vor muta în Afganistan primele eşaloane semnificative din partea marilor puteri asiatice, China, Rusia, India, Iran, Pakistan şi Turcia, care să-şi împartă interesele şi responsabilităţile, inclusiv cele de securitate. Eventual după modelul Siria. Posibil să se aştepte şi încheierea prezenţei americane în Irak. Poate şi a NATO. Poate nu, căci să vedem câte ţări (poate şi România) să urmeze exemplul Franţei care anunţă că se delimitează de campania de retragere a americanilor şi că va rămâne acolo. În ideea de a genera o eventuală coaliţie la care să participe cine vrea.

Cam aşa se termină epopeea Afganistan.

SURSĂ ARTICOL

Read More
Reflectorul de Sud

Comentarii

comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.