Generalul Victor Stănculescu a povestit cum a incropit lovitura militară de stat din 22 decembrie 1989.

 DEZVALUIRI CUTREMURATOARE ale gen.Victor Atanasie Stănculescu, inregistrate de el pe suport magnetic,

 Cum am complotat cu Iliescu, cu KGB-ul, MI6, cu ungurii și cu americanii ca să-l dam jos și să-l ucidem pe Ceaușescu

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcția de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu și-a petrecut vacanța din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria).

El a venit apoi cu Karpati, care era atunci șef al MStM ungar. (…) A mai venit atunci și șeful Direcției de construcții a lor, care, săracu’, a și murit înecat în mare după scurt timp. Șeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puțin pentru importanța pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia și probabil și pe noi. (…)

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Și dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiție în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, și prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov.

El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, și al lor, și al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-ați băgat, în 1968 nu v-ați băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată și să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească și societatea nu va aștepta. Trebuie să faceți ceva, să cooperați». (…)

Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe românește, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge bășica.”

„COȘUL CU FRUCTE” AL ATAȘATULUI MILITAR UNGAR. Stănculescu omul ungurilor și al KGB-ului sovietic

Aradi vorbea românește perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România și cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat.

Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, știam că are nevoie să obțină anumite informații, i-am dat exact ce știam că avea nevoie să obțină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut…

Trebuie să ne unim ca să ieșim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.» Și eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să așteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operația în sine.

Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuși numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu știi că și la tine, și la noi toată lumea este cu ochii pe ăștia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuție care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Și în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

AMENINȚAREA LUI GORBACIOV

Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov și Ceaușescu, s-au contrat foarte dur. Ceaușescu i-a reproșat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului-adjunct cu propaganda de la ruși, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune: «Acest Ceaușescu va termina rău!».(…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varșovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la București cu Ceaușescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varșovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegații militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informația, pentru că m-a frapat amenințarea lui Gorbaciov.

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUȘESCU

Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, și bineînțeles că ambele zone, Estul și Vestul, se puseseră de acord și lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acțiunile lor la noi în țară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securității și apoi, după decembrie, a fost pus la Poliție. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceaușescu se va produce la sfârșitul anului, iar acțiunea va fi a partidului. Așa se explică de ce așteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceaușescu.

Securitatea știa asta și de aceea nu voia să se bage, pentru că nu știa cine câștigă.

Ei au așteptat până în ultimul moment, și asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populației. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxiști, ai maselor. Ceaușescu a fost nuca tare în jocul puterilor.

O mare parte din violențele de la noi s-au datorat faptului că Ceaușescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat și cu Bush si, i-a jignit. Cu Bush mai puțin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe și mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…)

Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care își dădeau seama că economia se duce. În aceste condiții au început să aplece urechea la sovietici.

Cea mai ușoară scuză era că a pus Ceaușeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparență pentru cauzele mai grave.

ȚINTA: SECURITATEA. 

Stănculescu era și omul americanilor nu numai al rușilor

Eram prieten cu atașatul militar american la București. Vă rog să nu-i dați numele.

Am fost la el, la reședința lui, de mai multe ori, inclusiv cu atașatul militar francez, care stătea pe Dorobanți (…); informația mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!»

Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.

SPRIJIN IUGOSLAV – Vă ajutăm, dar ne dați Banatul!

La Timișoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Județean de Partid, n-am fost prezent la discuție, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-și îndeplinească misiunile. El își oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne dați Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieții de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tőkés, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenții acolo, veneau și plecau în schimburi.

Voiau să știe cum decurge acțiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăștie vestea și să declanșeze acțiunea în oraș. Erau foarte mulți străini. Au spus că au venit foarte mulți bărbați în mașină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Doamne, zic, chiar așa?!

Pe vremea aia nu eram familiarizați cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care își puteau da seama că ăștia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinși niște străini. Nu se știe ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timișoara este cel mai vechi oraș din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul și nu știu mai ce.

„TRĂDAREA” LUI MILEA

Milea a făcut un gest care văd că nu este înțeles. Pe 22 dimineață, Milea a ieșit în stradă la trupe și le-a spus: «Măi, vedeți, nu care cumva să trageți!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui și omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoțit de aghiotantul de la Direcția a V-a a Securității.

Până a ajuns sus, bineînțeles că tovarășul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înțeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceaușescu și Milea, rămăseseră izolați.

Activiștii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceaușescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acțiunii de noaptea.

La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mișcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniței și cobora pe Dealul Viilor.

Urma un măcel, pentru că ăștia de la Mihai Bravu făceau instrucție și erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul și s-a sinucis. A fost momentul ultim.

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS

Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceaușescu și că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timișoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva și pot fi eu alesul, ca să zic așa. (…) În avionul care mă aducea la București de la Timișoara m-am gândit că nu trebuie să mai aștept de la alții, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la București în lipsa mea și apoi să merg la minister pentru a organiza ceva.

Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timișoara, să nu mă duc în față, să întârzii cât mai mult prezența mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Și mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuția a fost și cu Milea, și cu ofițerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soției mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îți dau cu o vază de cristal în cap și te bag în spital». și de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar și să mă imobilizez cumva.

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUȘEȘTILOR

Ceaușescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piață să împrăștie mulțimea».

S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeți și opriți», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulțimea sau trupele. Așa am înțeles eu. (…)

M-am dus la Tufan și am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât și i-am spus că o să vină, că o să sosească și că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acțiune sângeroasă în piață și nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea și care trebuiau să măcelărească mulțimea. Că ăsta era ordinul lui. Și atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea și Neagoe acordul.»

Ceaușescu a aprobat: «Vorbește cu Neagoe». Era dubla decizie la o operațiune de evacuare a șefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că și el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus și i-am cerut elicoptere.

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT

Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet și acolo l-am găsit pe Ilie Ceaușescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea.

I-am spus: «Nicolae Ceaușescu a plecat, dau ordin acum ca toate forțele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem și e stare de necesitate. (…) Atunci am chemat ofițerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarășul general în cameră și acolo o să stea sub pază.»

(…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanții de armate, să văd care este situația în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu de la putere.»

LISTA SCURTĂ A PUTERII: Un singur nume pregătit de Moscova: Ion Iliescu

I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendența faptului că știam că a fost adjunct la Timișoara, prim-secretar la Iași, apoi coborât de Ceaușescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceaușescu l-am evacuat și că este la Snagov, că am ordonat ca toate unitățile să treacă în cazărmi și că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, și că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecția. Între timp luasem legătura cu cei de la CC și aflasem de mișcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceaușescu, din rândurile de jos ale partidului.

În al doilea rând, pot să spun că mă sunase și Sergiu Nicolaescu, și așa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat și șefii unor structuri, Minister de Interne, Justiție. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceaușescu. Am făcut legătura cu ce știam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni.

Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriați, panicați.

Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulțime să spele rușinea represiunii. (…) Eram pregătit moral și profesional să preiau puterea în țară, să asigur tranziția și liniștirea populației, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toți compromiși, de a acționa.

(…) M-am interesat și așa am aflat că Verdeț făcea lista guvernului și i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanență. (…)

Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puțin periculos. (…) Verdeț și Dăscălescu voiau să repună în funcțiune Marea Adunare Națională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceaușescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară și îl țineam legat într-o unitate militară.

EXECUȚIA DE LA TÂRGOVIȘTE: Decizia criminală a moscoviților: „Orice revoluție trebuie să ia capul șefului statului”

I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la pușcărie, îl punem în domiciliu forțat, cum a făcut și el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant la început, dar a aprobat pana la urma ideea lui Brucan. (…)

Brucan a și spus: «Ideea este bună, așa trebuie făcut. Orice revoluție trebuie să ia capul șefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu țarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat și să se întoarcă împotriva noastră».

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat

În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, și-a adus generalii complici din primele zile și le-a dat niște sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Națională, la biroul lui Iliescu, și Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naționale». Și eu îi răspund a treia oară: «Domnule, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Și urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru și l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu și cu Câmpeanu, au fost de acord și am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebați dacă vreau?».

Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului și am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?».

Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp și de faptul că nu știam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în mașină și m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru și îi spun: «Domnule, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu știu ce ai lăsat acolo. Vreau să știu ce se întâmplă în spatele meu».

Și el îmi spune: «Eu ți le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut și nu schimba nimic din comandanții centrelor militare, pentru că ăștia, în concepția mea, sunt viitorii prefecți de județe». Se produsese schimbarea administrativă și eram deja cu prefecții.

«Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile orașe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu și a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.

Omul de legătură cu care puciștii comunicau cu Moscova, prin Vasile Ionel. O rusoaică era amanta lui.

Eu am cerut la ședința de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece și Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunțat eșarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaștere a elicopterelor care aduceau la Târgoviște completul de judecată pentru soții Ceaușescu). (…)

Și Militaru a dat ordin să ne doboare, deși se știa parola. După ce îl executasem pe Ceaușescu, Militaru a vrut să șteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă și pe toți cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea.

Deci, și pe Vasile Ionel. Și Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informația că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe șantierul de la Canal și pleca aia cu vapoarele încărcate din România.

Când Ionel era șeful Canalului și s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceaușescu nu l-a invitat pe navă. S-a știut toată treaba cu amanta rusoaică, cetățean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile și pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el.

Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.

Victor Atanasie Stănculescu

 DEZVALUIRI CUTREMURATOARE ale gen.Victor Atanasie Stănculescu, inregistrate de el pe suport magnetic,

 Cum am complotat cu Iliescu, cu KGB-ul, MI6, cu ungurii și cu americanii ca să-l dam jos și să-l ucidem pe Ceaușescu

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcția de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu și-a petrecut vacanța din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria).

El a venit apoi cu Karpati, care era atunci șef al MStM ungar. (…) A mai venit atunci și șeful Direcției de construcții a lor, care, săracu’, a și murit înecat în mare după scurt timp. Șeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puțin pentru importanța pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia și probabil și pe noi. (…)

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Și dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiție în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, și prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov.

El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, și al lor, și al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-ați băgat, în 1968 nu v-ați băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată și să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească și societatea nu va aștepta. Trebuie să faceți ceva, să cooperați». (…)

Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe românește, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge bășica.”

„COȘUL CU FRUCTE” AL ATAȘATULUI MILITAR UNGAR. Stănculescu omul ungurilor și al KGB-ului sovietic

Aradi vorbea românește perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România și cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat.

Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, știam că are nevoie să obțină anumite informații, i-am dat exact ce știam că avea nevoie să obțină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut…

Trebuie să ne unim ca să ieșim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.» Și eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să așteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operația în sine.

Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuși numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu știi că și la tine, și la noi toată lumea este cu ochii pe ăștia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuție care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Și în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

AMENINȚAREA LUI GORBACIOV

Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov și Ceaușescu, s-au contrat foarte dur. Ceaușescu i-a reproșat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului-adjunct cu propaganda de la ruși, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune: «Acest Ceaușescu va termina rău!».(…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varșovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la București cu Ceaușescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varșovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegații militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informația, pentru că m-a frapat amenințarea lui Gorbaciov.

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUȘESCU

Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, și bineînțeles că ambele zone, Estul și Vestul, se puseseră de acord și lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acțiunile lor la noi în țară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securității și apoi, după decembrie, a fost pus la Poliție. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceaușescu se va produce la sfârșitul anului, iar acțiunea va fi a partidului. Așa se explică de ce așteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceaușescu.

Securitatea știa asta și de aceea nu voia să se bage, pentru că nu știa cine câștigă.

Ei au așteptat până în ultimul moment, și asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populației. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxiști, ai maselor. Ceaușescu a fost nuca tare în jocul puterilor.

O mare parte din violențele de la noi s-au datorat faptului că Ceaușescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat și cu Bush si, i-a jignit. Cu Bush mai puțin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe și mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…)

Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care își dădeau seama că economia se duce. În aceste condiții au început să aplece urechea la sovietici.

Cea mai ușoară scuză era că a pus Ceaușeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparență pentru cauzele mai grave.

ȚINTA: SECURITATEA. 

Stănculescu era și omul americanilor nu numai al rușilor

Eram prieten cu atașatul militar american la București. Vă rog să nu-i dați numele.

Am fost la el, la reședința lui, de mai multe ori, inclusiv cu atașatul militar francez, care stătea pe Dorobanți (…); informația mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!»

Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.

SPRIJIN IUGOSLAV – Vă ajutăm, dar ne dați Banatul!

La Timișoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Județean de Partid, n-am fost prezent la discuție, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-și îndeplinească misiunile. El își oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne dați Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieții de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tőkés, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenții acolo, veneau și plecau în schimburi.

Voiau să știe cum decurge acțiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăștie vestea și să declanșeze acțiunea în oraș. Erau foarte mulți străini. Au spus că au venit foarte mulți bărbați în mașină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Doamne, zic, chiar așa?!

Pe vremea aia nu eram familiarizați cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care își puteau da seama că ăștia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinși niște străini. Nu se știe ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timișoara este cel mai vechi oraș din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul și nu știu mai ce.

„TRĂDAREA” LUI MILEA

Milea a făcut un gest care văd că nu este înțeles. Pe 22 dimineață, Milea a ieșit în stradă la trupe și le-a spus: «Măi, vedeți, nu care cumva să trageți!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui și omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoțit de aghiotantul de la Direcția a V-a a Securității.

Până a ajuns sus, bineînțeles că tovarășul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înțeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceaușescu și Milea, rămăseseră izolați.

Activiștii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceaușescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acțiunii de noaptea.

La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mișcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniței și cobora pe Dealul Viilor.

Urma un măcel, pentru că ăștia de la Mihai Bravu făceau instrucție și erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul și s-a sinucis. A fost momentul ultim.

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS

Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceaușescu și că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timișoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva și pot fi eu alesul, ca să zic așa. (…) În avionul care mă aducea la București de la Timișoara m-am gândit că nu trebuie să mai aștept de la alții, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la București în lipsa mea și apoi să merg la minister pentru a organiza ceva.

Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timișoara, să nu mă duc în față, să întârzii cât mai mult prezența mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Și mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuția a fost și cu Milea, și cu ofițerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soției mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îți dau cu o vază de cristal în cap și te bag în spital». și de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar și să mă imobilizez cumva.

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUȘEȘTILOR

Ceaușescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piață să împrăștie mulțimea».

S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeți și opriți», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulțimea sau trupele. Așa am înțeles eu. (…)

M-am dus la Tufan și am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât și i-am spus că o să vină, că o să sosească și că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acțiune sângeroasă în piață și nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea și care trebuiau să măcelărească mulțimea. Că ăsta era ordinul lui. Și atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea și Neagoe acordul.»

Ceaușescu a aprobat: «Vorbește cu Neagoe». Era dubla decizie la o operațiune de evacuare a șefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că și el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus și i-am cerut elicoptere.

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT

Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet și acolo l-am găsit pe Ilie Ceaușescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea.

I-am spus: «Nicolae Ceaușescu a plecat, dau ordin acum ca toate forțele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem și e stare de necesitate. (…) Atunci am chemat ofițerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarășul general în cameră și acolo o să stea sub pază.»

(…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanții de armate, să văd care este situația în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu de la putere.»

LISTA SCURTĂ A PUTERII: Un singur nume pregătit de Moscova: Ion Iliescu

I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendența faptului că știam că a fost adjunct la Timișoara, prim-secretar la Iași, apoi coborât de Ceaușescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceaușescu l-am evacuat și că este la Snagov, că am ordonat ca toate unitățile să treacă în cazărmi și că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, și că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecția. Între timp luasem legătura cu cei de la CC și aflasem de mișcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceaușescu, din rândurile de jos ale partidului.

În al doilea rând, pot să spun că mă sunase și Sergiu Nicolaescu, și așa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat și șefii unor structuri, Minister de Interne, Justiție. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceaușescu. Am făcut legătura cu ce știam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni.

Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriați, panicați.

Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulțime să spele rușinea represiunii. (…) Eram pregătit moral și profesional să preiau puterea în țară, să asigur tranziția și liniștirea populației, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toți compromiși, de a acționa.

(…) M-am interesat și așa am aflat că Verdeț făcea lista guvernului și i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanență. (…)

Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puțin periculos. (…) Verdeț și Dăscălescu voiau să repună în funcțiune Marea Adunare Națională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceaușescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară și îl țineam legat într-o unitate militară.

EXECUȚIA DE LA TÂRGOVIȘTE: Decizia criminală a moscoviților: „Orice revoluție trebuie să ia capul șefului statului”

I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la pușcărie, îl punem în domiciliu forțat, cum a făcut și el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant la început, dar a aprobat pana la urma ideea lui Brucan. (…)

Brucan a și spus: «Ideea este bună, așa trebuie făcut. Orice revoluție trebuie să ia capul șefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu țarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat și să se întoarcă împotriva noastră».

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat

În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, și-a adus generalii complici din primele zile și le-a dat niște sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Națională, la biroul lui Iliescu, și Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naționale». Și eu îi răspund a treia oară: «Domnule, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Și urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru și l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu și cu Câmpeanu, au fost de acord și am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebați dacă vreau?».

Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului și am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?».

Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp și de faptul că nu știam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în mașină și m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru și îi spun: «Domnule, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu știu ce ai lăsat acolo. Vreau să știu ce se întâmplă în spatele meu».

Și el îmi spune: «Eu ți le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut și nu schimba nimic din comandanții centrelor militare, pentru că ăștia, în concepția mea, sunt viitorii prefecți de județe». Se produsese schimbarea administrativă și eram deja cu prefecții.

«Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile orașe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu și a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.

Omul de legătură cu care puciștii comunicau cu Moscova, prin Vasile Ionel. O rusoaică era amanta lui.

Eu am cerut la ședința de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece și Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunțat eșarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaștere a elicopterelor care aduceau la Târgoviște completul de judecată pentru soții Ceaușescu). (…)

Și Militaru a dat ordin să ne doboare, deși se știa parola. După ce îl executasem pe Ceaușescu, Militaru a vrut să șteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă și pe toți cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea.

Deci, și pe Vasile Ionel. Și Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informația că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe șantierul de la Canal și pleca aia cu vapoarele încărcate din România.

Când Ionel era șeful Canalului și s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceaușescu nu l-a invitat pe navă. S-a știut toată treaba cu amanta rusoaică, cetățean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile și pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el.

Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.

Victor Atanasie Stănculescu