Locurile din care au băut apă timișorenii. Timișorenii care traversează podurile de peste canalul Bega sau se plimbă pe malurile acestuia nici nu și-ar putea imagina că ar putea să bea apă direct din acesta. Tulbure, înțesat pe alocuri cu plauri și deseori purtând pe ape diferite deșeuri, canalul nu este un loc tocmai îmbietor nici măcar pentru scăldat – de altfel interzis, darmite pentru a lua apă din el.
Locurile din care au băut apă timișorenii, de-a lungul timpului
Și totuși, cu peste 300 de ani în urmă, populația orașului brea apă direct din Bega. Apele acesteia erau însă mult mai limpezi. Pentru a le păstra astfel, s-au născocit tot felul de metode. Istoricii de la Muzeul Banatului au reconsituit evoluția sistemelor care asigurau apa potabilă pentru Timișoara, de dinainte de 1700 și până în zilele noastre, având la bază volumul scris de Florin Medeleţ: “Timişoara. Povestea oraşelor sale”, semnat alături de artistul vizual Dan Buruleanu.
Aflăm astfel că apa băută de timișoreni până în 1732 a fost cea a râului Bega, care pe atunci era nepoluată. Evlya Celebi, călătorul turc, menționa la 1660 grilajul de lemn ce împiedica crengile și ierburile să ajungă odată cu apa râului în interiorul cetății. Lucrurile nu au durat, în timp. Odată cu primele lucrări de drenare și de săpare a canalelor de mori din Timișoara (1720-1730), apa râului a devenit mai tulbure și mai puțin curată.
Așa că trebuia căutată o altă variantă pentru asigurarea apei potabile pentru locuitorii orașului. Militarii austrieci au săpat fântâni, în speranța că acestea vor asigura apa de care era nevoie. Orașul fiind construit pe un sol mlăștinos, socoteala lor nu s-a dovedit a fi foarte inspirată. La un moment dat, din cele 127 de fântâni ale orașului doar în 33 se afla apă potabilă. Între timp însă, s-au căutat și alte soluții, așa că, din ordinul guvernatorului Mercy, a fost construită prima mașină hidraulică ce alimenta cu apă filtrată din Bega opt cișmele publice în interiorul cetății. Apa era transportată printr-un sistem dublu de conducte de lemn îngropat în pământ.
În anul 1774 a fost construită o nouă instalație care a fost comparată cu cele ce funcționau la Londra, Paris și Augsburg și care alimenta 14 cișmele publice. O altă noutate a apărut în 1888, când parohul româno-catolic din Cetate a forat, în curtea parohiei de pe strada Bolyai, o fântână >, adâncă de 60 m care avea apă ascensională până la un metru sub nivelul solului de unde putea fi pompată cu ușurință. În numai un deceniu în Timișoara au fost forate peste 300 de astfel de fântâni. Între 1890 și 1894 meșterul fântânar Seidl din Vârșeț a forat fântâna din Piața Unirii căutând apă arteziană, pe care a găsit-o la peste 400 de metri adâncime.
În Elisabetin, prima fântână a fost folosită din 1898, iar în 1903 era instalată o fântână cu pompă de mână în fața teatrului. Între 1898 și 1906, primăria a inițiat mai multe campanii de foraje adânci în jurul orașului pentru a stabili potențialul surselor de apă potabilă subterană necesare viitoarei alimentări moderne cu apă a Timișoarei ce urma să se dezvolte după demolarea fortificațiilor.
Noua rețea de apă a orașului a fost realizată între 1907 și 1914 și de atunci și până în 1959 timișorenii au băut exclusiv apa izvoarelor subterane. În 1959, din sus de stăvilarul Hidrocentralei a fost construită Uzina de apă nr. 2, care prelucra apa Begăi făcând-o potabilă. La sfârşitul secolului XX funcționau nu mai puțin de cinci uzine de apă. Mai bine de 80 la sută din apa pe care o primesc timișorenii provine din Bega, scurgându-se pe o rețea de conducte lungă de peste 567 km. În fiecare oră această rețea este alimentată cu 5.000.000 de litri de apă.
Read More
Reflectorul de Sud