Puciul de la Moscova. Ultima aventură a sovietelor în drumul spre coşul de gunoi al istoriei

După o dimineaţă petrecută la plajă cu soţia sa, după-amiaza zilei de 18 august a fost dedicată scrierii şi rescrierii discursului pe care urma să-l rostească cu ocazia semnării documentului. Pe la ora 16:30, l-a sunat pe Georgi Şahnazarov, unul dintre consilierii săi aflaţi în vacanţă în apropiere, pentru a se consulta în privinţa discursului. Avea să fie ultimul apel telefonic făcut de Gorbaciov pentru câteva zile.

Când a terminat de vorbit cu Şahnazarov, liderul sovietic nu ştia, însă, acest lucru. Au trecut câteva minute, timp în care Gorbaciov s-a aşezat într-un fotoliu şi a început să citească ziarul, până când va înţelege că nu trăia doar ultima după-amiază de vacanţă, ci şi foarte probabil ultimele sale ore în fruntea Uniunii Sovietice. A fost întrerupt de şeful aparatului său personal de securitate pentru a fi anunţat că are nişte vizitatori de la Moscova. Cu excepţia generalului Varennikov, comandantul forţelor terestre ale URSS, Gorbaciov era apropiat de toţi cei care i-au fost enumeraţi ca făcând parte din grupul vizitatorilor. Cu toate acestea, lista vizitatorilor nu l-a liniştit. „Să aştepte“, a spus Gorbaciov, îndreptându-se către telefon pentru a afla de la şeful KGB, Vladimir Kriucikov, ce se întâmplă la Moscova şi dacă trebuie să fie îngrijorat de neaşteptaţii musafiri. KGB-ul, însă, îi tăiase liniile de comunicare cu exteriorul. 

De la Stalin până la Gorbaciov, plecarea de la putere a aproape fiecărui lider al Uniunii Sovietice fusese învăluită fie în mister, fie în urzeli de culise ale rivalilor şi ale unor aliaţi mereu incerţi. Cu inutilele telefoane înşirate în faţa sa pe birou, Gorbaciov poate şi-a amintit pentru o clipă de modul în care şi-au sfârşit cariera predecesorii săi şi de legile de fier ale oligarhiei, verificate atât de des în cadrul schimbărilor de putere de la vârful ierarhiei sovietice. 

Mai presus de toate în materie de asemănări se afla momentul detronării lui Hruşciov. Chemat din vacanţa sa din Georgia, în 1964, pentru a fi anunţat de Brejnev şi de foştii săi oameni de încredere că zilele sale în fruntea Uniunii Sovietice au luat sfârşit, Hruşciov a tras totuşi un loz favorabil la tombola sfârşitului de domnie: n-a fost împuşcat, ci doar izolat până la moarte. Înainte să se întâlnească cu vizitatorii de la Moscova în biroul său, Gorbaciov poate s-a întrebat dacă va trage lozul exilului sau al îngropăciunii înainte de vreme. Oricum ar fi fost, spre deosebire de Hruşciov, n-avea de gând să plece fără să se lupte. 

Gorbaciov i-a invitat pe musafiri în biroul său şi a întrebat dacă e arestat. Nu era – o primă greşeală din fiascoul pucist care se va desfăşura în următoarele zile. Aceştia l-au informat că vorbesc în numele liderilor de la Moscova: Kriucikov, şeful KGB de la care Gorbaciov avea speranţe cu doar câteva minute înainte, Dimitri Iazov, ministrul sovietic al Apărării, Ghenadi Ianaev, vicepreşedintele Uniunii Sovietice, şi premierul sovietic Valentin Pavlov, cei patru fiind figurile principale din ceea ce va fi cunoscut ulterior drept „Gaşca celor Opt“. Evenimentele care se desfăşurau în jurul liderului Uniunii Sovietice n-ar fi trebuit să vină ca o surpriză imposibil de anticipat. La sfârşitul lunii iunie 1991, ambasadorul american la Moscova, Jack Matlock, l-a avertizat pe Gorbaciov: „Avem informaţii pe care nu le putem confirma, sunt mai mult nişte zvonuri, dar o lovitură de stat este plănuită împotriva ta şi poate avea loc oricând“. „N-a luat în serios avertismentul“, îşi va aminti Matlock mai târziu, „de fapt, a început să râdă, s-a întors către asistentul său şi i-a zis ceva despre cum sunt americanii naivi“. 

Izolat, fără prea multe cărţi pe care le putea juca cu succes, Gorbaciov s-a arătat mai stăpân pe situaţie decât îi permiteau circumstanţele. „I-am promovat pe oamenii ăştia, iar acum mă trădează“, îşi va aminti mai târziu că gândea în acele momente. Vizitatorii i-au pus în faţă cele două alternative: să semneze un decret prin care declara stare de urgenţă pe cuprinsul întregii Uniuni Sovietice pentru a putea stopa diferitele mişcări de independenţă naţională ori să-şi transfere, cel puţin temporar, puterile conferite de Constituţia sovietică către Ghenadi Ianaev şi să rămână în Crimeea „din motive de sănătate“. Gorbaciov le-a refuzat pe amândouă. Mai târziu, îşi va aminti că i-a înjurat pe cei prezenţi şi le-a spus să tacă. „Convocaţi un congres şi vom vedea ce planuri vor primi mai mult sprijin, ale voastre sau ale mele. Orice altceva e inacceptabil“, ar fi adăugat liderul sovietic. Delegaţia puciştilor va pleca complet şocată de poziţia dură luată de Gorbaciov şi se va întoarce la Moscova pentru a lămuri cu liderii loviturii de stat ce trebuia făcut în continuare. 

Singurul om care avea o şansă de a trece drept un înlocuitor legitim al lui Gorbaciov din punct de vedere constituţional era Ghenadi Ianaev, vicepreşedintele sovietic. Singura problemă cu Ianaev era că fusese informat de puci cu doar câteva ore înainte ca delegaţia care a discutat fără sorţi de izbândă cu Gorbaciov în Crimeea să se întoarcă la Moscova. Ajuns la întâlnirea cu ceilalţi pucişti mânaţi de la spate de şeful KGB, Ianaev se afla în ceea ce mai mulţi martori au descris drept o stare avansată de ebrietate. Pe măsură ce se contura o singură cale de acţiune pentru grupul conspiraţioniştilor, iar alcoolul îşi făcea treptat pierdute efectele asupra sa, Ianaev s-a arătat tot mai puţin dispus să-i urmeze până la capăt pe liderii puciului. Până la urmă, însă, a acceptat să participe la scenariul pus în faţa sa: Gorbaciov va fi declarat bolnav, incapabil să-şi îndeplinească funcţia, iar el îl va înlocui, temporar, în funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice.

Primul act lui Ianaev în calitate de preşedinte temporar al Uniunii Sovietice a fost crearea Comitetului de Stat pentru Starea de Urgenţă. Kriucikov, Iazov şi Pavlov erau şi ei membri de frunte ai comitetului pus pe uzurparea ordinii juridice normale a statului sovietic. Zarurile fuseseră aruncate – din acel moment, fie reuşeau să-şi ducă la capăt planurile, fie erau nevoiţi să se lovească de represaliile viitoare ale lui Gorbaciov. Ianaev s-a pus pe băut până dimineaţă, iar ceilalţi, pucişti conştiincioşi, au început să pună la punct etapele cruciale din următoarele ore prin care puteau asigura succesul loviturii de stat.

Pe 19 august, la ora 6:00 dimineaţa, radioul şi televiziunea sovietică anunţau noua realitate politică: Gorbaciov era bolnav, Ianaev era noul preşedinte, iar ţara intra pentru cel puţin şase luni în stare de urgenţă. Din difuzorul unui mic radio pe care KGB-ul uitase să-l ia din biroul său, Gorbaciov afla în final ce se întâmpla la Moscova. 

Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov FOTO EPA-EFE

Memoria colectivă a unei bune părţi a globului şi-l înfăţişează pe Boris Elţîn drept preşedintele rus cu un apetit legendar pentru alcool, adesea rupt de realitate şi predispus la gafe, care a patronat deriva economică a Rusiei în anii 1990 şi i-a deschis uşa lui Putin către Kremlin. În 1991, însă, Elţîn era din multe puncte de vedere omul momentului. Spre deosebire de Gorbaciov ori de grupul puciştilor, Elţîn chiar putea flutura steagul legitimităţii democratice, fiind ales în funcţia de preşedinte al Rusiei prin vot popular în iunie 1991. Mai mult, spre deosebire de liderul urât de toată lumea, postură în care va ajunge la sfârşitul anilor 1990, în vara lui 1991, Elţîn reprezenta speranţa unui viitor mai bun pentru o parte semnificativă a ruşilor. În schema mare a lucrurilor, Gorbaciov avea motive bune în lunile dinaintea puciului să se teamă mai mult de urzelile lui Elţîn, decât de revoltele din sânul propriului grup din fruntea statului sovietic.

Pe 19 august, puţin după ora 06:00, Elţîn – aflat în afara Moscovei – va auzi, alături de toţi cetăţenii sovietici, ultimele veşti despre imprevizibilul joc de putere de la Kremlin. La fel ca Gorbaciov cu o zi înainte, Elţîn era preocupat de semnarea noului Tratat al Uniunii şi de realitatea politică pe care va trebui s-o navigheze ulterior, nu de reacţiile disperate ale conservatorilor sovietici speriaţi că vântul schimbării îi va lăsa definitiv în urmă. Vestea înlocuirii lui Gorbaciov, însă, a alungat definitiv aceste gânduri: nu mai exista niciun tratat de semnat, ci doar ameninţarea revenirii în forţă a centralizării sovietice în mâinile oricui s-ar fi aflat la Kremlin – un scenariu de neacceptat pentru Elţîn. 

În ceea ce rămâne unul dintre misterele încă neelucidate ale puciului din august 1991, Elţîn a descoperit la scurt timp după aflarea veştii înlocuirii lui Gorbaciov că telefoanele sale încă funcţionează. „Gaşca celor Opt“ îl izolase pe Gorbaciov, dar din anumite motive îl lăsaseră liber pe Elţîn – prudenţă, încercarea de a păstra iluzia unei legitimităţi ori, pur şi simplu, incompetenţă. Oricare ar fi explicaţia, se va dovedi o greşeală strategică majoră. E drept că în dimineaţa zilei de 19 august, Elţîn putea telefona doar pentru a se informa cu privire la ce se întâmplă mai exact la Moscova şi ce a păţit Gorbaciov. Chiar dacă fusese ales democratic în funcţia de preşedinte al Rusiei, Elţîn nu se bucura de puterile asociate de obicei funcţiei prezidenţiale: nu comanda nicio armată, KGBul nu răspundea la ordinele sale, iar forţele de ordine internă erau tot în mâna celor care controlau sovietele. S-a folosit de singura armă semnificativă pe care o avea momentan la dispoziţie: a emis un comunicat prin care condamna înlăturarea „preşedintelui legal ales al ţării“ şi convoca o grevă generală în Rusia până la îndeplinirea a doua condiţii: să-i fie permis lui Gorbaciov să se adreseze întregii ţări şi să fie convocat de urgenţă Parlamentul sovietic. În dimineaţa zilei de 19 august, însă, cerinţele lui Elţîn erau pentru moment doar vorbe însemnate pe o hârtie. Viitorul sovietelor atârna, pentru ultima oară, în balanţă. 

FOTO EPA-EFE

În dimineaţa zilei de 19 august, Elţîn a luat o decizie care părea la prima vedere că se învecinează cu inconştienţa. A decis să se întoarcă la Moscova – nu pe un vas de pescuit pe râul Moskva, aşa cum sugeraseră unii consilieri, ci în maşina prezidenţială. Spre propria surpriză, a ajuns la Casa Albă din Moscova, sediul Parlamentului rus, fără să fie stingherit de nimeni. În faţa unei mulţumi nu foarte numeroase, înconjurat de tancurile soldaţilor care schimbaseră tabăra, preşedintele rus va pune în scenă momentul care a rămas până astăzi definitoriu pentru puciul din august. Urcat pe tanc, cu câteva hârtii în mână şi cu steagul albalbastru-roşu al Rusiei în spate, Elţîn condamnă lovitura de stat împotriva lui Gorbaciov şi îi îndeamnă pe cetăţenii Moscovei să reziste eforturilor puciştilor de a submina ordinea de stat. 

„Cetăţeni ai Rusiei, în noaptea de 18 spre 19 august 1991, preşedintele legal ales al ţării a fost înlocuit de la putere. Oricare ar fi motivele oferite pentru înlocuirea sa, ne confruntăm cu o lovitură de stat de dreapta, reacţionară şi anticonstituţională. Poporul rus devine stăpânul propriului destin. Puterile necontrolate ale organelor neconstituţionale au fost considerabil limitate, iar asta include şi organele de partid. Aceste evoluţii au născut forţe reacţionare furioase şi le-au împins către tentative iresponsabile şi aventuriere de a rezolva complicatele probleme politice şi economice cu ajutorul forţei. Am considerat mereu şi o facem în continuare că astfel de metode sunt inacceptabile. Ştirbesc prestigiul Uniunii în ochii întregii lumi şi ne readuc în era Războiului Rece, alături de izolarea Uniunii Sovietice faţă de comunitatea globală. Toate aceste lucruri ne forţează să proclamăm ascensiunea la putere a acestui aşa-numit comitet drept ilegală“, a strigat Elţîn de pe tanc către mulţime.

De partea cealaltă a puciului, pe 19 august domnea încă optimismul. Nimeni nu părea că înţelege deocamdată ce gravă greşeală au făcut atunci când l-au lăsat pe Elţîn să zburde liber prin Moscova. Faptul că vestea înlocuirii lui Gorbaciov şi a proclamării stării de urgenţă nu stârnise revolte semnificative în întreaga ţară îl liniştea pe Kriucikov. Suficiente trupe fidele erau pe străzile Moscovei, Elţîn nu fusese ascultat în definitiv chiar de atât de multă lume în faţa Casei Albe, Gorbaciov încă era sub lacăt în Crimeea – pentru câteva ore, lucrurile păreau că au intrat pe făgăşul normal al unei lovituri de stat de succes. Apoi a venit a doua greşeală strategică a puciştilor – au simţit nevoia să spună lumii ce au pe suflet. La ora 18:00, în sala presei de la sediul Ministerului sovietic de Externe, puciştii au dat faţă în faţă cu zecile de reporteri curioşi. Kriucikov, Iazov şi premierul Pavlov au ales să stea deoparte şi să nu participe la conferinţă. I-au trimis pe ceilalţi, iar ezitantul şi obositul Ianaev care, cel puţin pe hârtie, era capul loviturii de stat, a fost făcut fără să vrea maestrul de ceremonii al spectacolului cu presa. 

Conferinţa a început previzibil. Ianaev a repetat poezia spusă deja pe toate canalele oficiale: Gorbaciov e bolnav, situaţia economică din ţară e gravă, starea de urgenţă se impune pentru a face faţă provocărilor, reformele lui Gorbaciov au eşuat. Apoi, însă, au urmat întrebările. Cu toate că noii lideri sovietici se îngrijiseră ca printre jurnalişti să fie destui prieteni care să pună întrebări plăcute pentru urechile lor, lucrurile n-au funcţionat deloc în favoarea lor. 

După o serie de mingi ridicate la fileu care le-au permis puciştilor să-i răspundă lui Elţîn şi cererii sale de grevă generală ca răspuns la lovitura de stat, a urmat întrebarea pusă de Tatiana Malkina, jurnalistă la o publicaţie interzisă de către pucişti, dar care a reuşit să se strecoare în sala conferinţei de presă: „Aţi putea spune dacă înţelegeţi că azi-noapte aţi dat o lovitură de stat? Care comparaţie vi se pare mai potrivită – cea cu 1917 sau cea cu 1964?“. Ianaev a reuşit să-şi păstreze cumpătul şi a spus că nicio comparaţie cu cele două evenimente – revoluţia bolşevică şi înlocuirea lui Hruşciov – nu este potrivită în acest caz. 

Primul glonţ al presei trecuse foarte aproape, al doilea va lovi însă direct la ţintă. „V-aţi consultat cu generalul Pinochet, liderul loviturii de stat din 1973, înaintea de asta?“, a întrebat un corespondent al unei publicaţii străine. Sala a fost cuprinsă de râsete, un semn întotdeauna foarte prost pentru cineva care se ia în serios în plină lovitură de stat. Conferinţa a mai continuat pentru câteva minute, dar eşecul în materie de relaţii publice nu avea cum să mai fie evitat: imaginea unor bolşevici bătrâni speriaţi de schimbările care le ameninţau poziţiile va rămâne definitiv imprimată în memoria celor care au văzut acel schimb de replici cu presa. 

În seara zilei de 19 august şi pe tot parcursul zilei de 20 august, lucrurile vor deveni tot mai clare pentru complotişti – poate ar fi trebuit să se consulte cu Pinochet, căci orice şansă de succes a aventurii lor scădea de la oră la oră. Mai întâi un raport al KGB-ului scotea în evidenţă tot ce fusese în neregulă cu modul în care au acţionat: n-au reuşit să izoleze grupurile de opoziţie şi să întrerupă comunicarea între ele, nu au controlat suficient de repede toate instrumentele de comunicare şi, mai important, Parlamentul sovietic ar putea să nu-şi dea acordul atunci când va fi întrunit, având în vedere zvonurile care începuseră să circule cu privire la Gorbaciov: că e perfect sănătos, dar izolat de cei care spun că e prea bolnav ca să conducă.

În cursul zilei de 20 august, tentativa de atacare a Casei Albe, locul din care Elţîn organiza rezistenţă, de către soldaţii loiali complotiştilor nu a fost pusă în aplicare, iar în cursul nopţii dintre 20 şi 21 august, trei oameni au murit în urma unui incident în care un tanchist s-a speriat de un grup de susţinători ai lui Elţîn şi i-a călcat cu şenilele tancului. Până dimineaţă, lovitura de stat era ca şi încheiată: puciul de „salvare“ a Uniunii Sovietice – se va dovedi în următoarele săptămâni – reuşise doar să-i precipite sfârşitul. În următoarele zile, membrii Comitetului de Stat pentru Starea de Urgenţă vor fi arestaţi din ordinul lui Elţîn. În noaptea de 21 spre 22 august, prizonierul din Crimeea era adus înapoi la Moscova într-un avion special cu care Elţîn îl trimisese pe Alexandr Ruţkoi, vicepreşedintele Rusiei, să-l recupereze pe Gorbaciov.

Dincolo de misterele ridicate de evenimentele propriu-zise din acel sfârşit de august de la Moscova – de ce, de exemplu, Elţîn n-a fost arestat? –, se impun câteva întrebări care privesc contextul mai larg în care liderii militari şi ai KGBului au decis să se angajeze în aventura unei lovituri de stat. Mai exact, de ce a avut loc acel puci şi de ce atunci? 

Mihail Gorbaciov / perestroika / FOTO AFP

Două explicaţii par să fie disponibile. Prima explicaţie vizează întregul efort de reformare început de Gorbaciov după venirea sa la putere în 1985. Pe de-o parte, Gorbaciov a mizat pe celebra perestroika, tentativa de resuscitare a economiei sovietice din marasmul în care se afla în anii 1980, cuplată cu diferite reforme politice. Pe de altă parte, acesta a mizat pe aproape la fel de celebrul glasnost, transparentizarea sistemului sovietic şi deschiderea limitată către critici publice din partea cetăţenilor. În 1991, marasmul economic nu dispăruse, iar poveştile spuse de Gorbaciov în ultimii ani nu mai puteau acoperi realitatea unei calităţi a vieţii tot mai scăzute pe tot cuprinsul URSS. Popularitatea iniţială a lui Gorbaciov se stinsese odată cu eşecul eforturilor de rejuvenare economică. Mai rămăsese popular doar în Occident, mai ales după ce asistase la prăbuşirea comunismului în centrul şi estul Europei fără să simtă nevoia de a face apel la tradiţionalele tancuri sovietice. 

Dincolo de aceste coordonate foarte generale, Gorbaciov se afla în 1991 în poziţia nefastă de a încerca să contracareze diferite mişcări de independenţă din republicile sovietice pe care le atâţase fără să vrea. Cu Ţările Baltice deja declarându-se independente ori foarte aproape de a o face definitiv, în august 1991 Gorbaciov încerca să pună capăt aşa-numitei „parade a suveranităţilor“ printr-o descentralizare accentuată a Uniunii Sovietice în cadrul Noului Tratat al Uniunii. Pentru liderii conspiraţiei din august, aproape toţi apropiaţi ai lui Gorbaciov, tratatul care urma să fie semnat avea o cu totul altă semnificaţie decât cea pe care i-o dădea Gorbaciov. Conform acestora, nu era salvarea Uniunii Sovietice, ci o concesie majoră pe un drum care putea să ducă doar la disoluţia finală a URSS. Singura soluţie pentru a stopa acest curs al evenimentelor şi, implicit, pentru a stopa dispariţia instituţiilor care le ofereau putere liderilor loviturii de stat era simplă: înlocuirea nepopularului Gorbaciov şi combaterea mişcărilor secesioniste cu forţa.

Explicaţia, acceptată de majoritatea istoricilor, răspunde atât întrebării generale despre motivele care au dus la tentativa de puci, cât şi întrebării particulare – de ce a avut loc atunci? În definitiv, Gorbaciov urma să se întoarcă din vacanţă pentru a semna noul tratat. În memoriile sale şi în interviurile date în ultimii treizeci de ani, Gorbaciov oferă însă şi o altă ipoteză pentru desfăşurarea loviturii de stat în acel moment. Pe 29 iulie 1991, în perioada finală de negociere a noului tratat al Uniunii Sovietice, Gorbaciov, Elţîn şi Nazarbaev au discutat ce schimbări de personal vor avea loc la vârful URSS după semnarea noului tratat. Conform lui Gorbaciov, Elţîn voia înlocuirea lui Kriucikov şi a lui Iazov, iar Nazarabaev pe cea a lui Ianaiev. Liderul sovietic a negociat – Iazov va rămâne în funcţie, dar Kriucikov, şeful KGB, şi ministrul de Interne, Boris Pugo, vor fi înlocuiţi. Discuţia n-a fost însă una privată. Din ordinele lui Kriucikov, KGB-ul a înregistrat-o şi, la doar câteva ore după ce a avut loc, şeful KGB ştia că noul tratat va însemna şi demiterea sa din fruntea serviciului secret. 

Deodată, ideea abstractă că o Uniunea Sovietică tot mai descentralizată va înceta la un moment să mai existe şi, odată cu acest moment, va lua sfârşit şi poziţia sa privilegiată se transforma în realitatea foarte concretă a sacrificării sale de către Gorbaciov în faţa lui Elţîn şi a lui Nazarbaev. „O greşeală stupidă“, avea să spună Gorbaciov mai târziu despre faptul că s-a lăsat ascultat de şeful KGB. „Kriucikov ne înregistra. I-a dat apoi casetă lui Iazov, şeful Apărării, ca s-o ascult, apoi celorlalţi. Pe scurt, s-au speriat toţi şi au concluzionat că n-au nimic de pierdut. Aşa că au decis să dea lovitura de stat“. Cu alte cuvinte, o imagine completă ar indica faptul că, în august 1991, crizele structurale ale Uniunii Sovietice şi anxietăţile meschine ale birocraţilor, spionilor şi politicienilor înspăimântaţi de pierderea poziţiei din vârful ierarhiei sovietice au dus la ultima urzeală a imperiului sovietic.