partid

Cu execepţia UDMR, un partid bine structurat, serios, cu reguli democratice interne sănătoase şi cu un bazin electoral stabil, toate partidele democratice au ieşit zdruncinate serios după alegerile parlamentare de anul trecut. USR a trecut fără şocuri mari de episodul Elena Lasconi, are o nouă conducere şi a înţeles că lucrurile se pot schimba numai de la guvernare. Mai puţin arţăgos, consecvent în idei (în cea mai mare parte sănătoase), face echipă bună cu PNL şi UDMR. PNL şi-a dat ieri examenul şi l-a trecut cu bine. A reuşit să tragă pe linie moartă personajele toxice din vechea garnitură, dar va fi foarte dependent de succesul sau eşecul reformelor ce le va impune Ilie Bolojan. Marele semn de întrebare rămâne PSD. Înlocuirea lui Ciolacu la conducere cu Grindeanu pare un banc prost. Ca acela când deţinutele sunt anunţate că în fiecare vinere îşi vor schimba lenjeria intimă. Între ele! Iar în spatele acestuia stau aceiaşi oameni care au adus partidul în pragul dezastrului: Paul Stănescu, Mihai Tudoase, Olguţa Vasilescu şi alţi baroni locali. Dacă Ciolacu era doar un şmecher car poza în postura de om înţelegător, pe alocuri bonom, Grindeanu este întruchiparea aroganţei, deşi CV-ul lui politic şi moral are mai multe pete decât un dalmaţian. Ca atare, PSD se comportă în continuare şemechereşte ca Ciolacu, dar cu aroganţa lui Grindeanu. PSD nu realizează că nu mai este gigantul cu peste 40 la sută în Parlament şi că având doar puţin peste 20 de procente este cel mult chior în ţara orbilor. Invocarea cu orice ocazie a miilor de primari PSD nu mai dă tracţiune şi aderenţă partidului. S-a văzut asta în alegerile parlamentare şi mai ales în trei tururi de alegeri prezidenţiale. Tik-Tok-ul şi Facebook-ul a făcut irelevant numărul de aleşi locali. Dar PSD mai dispune de o reţea de partid poate mai mare decât cea a primarilor: cea a cleptocraţilor de partid. Mii de oameni au fost plasaţi pe criterii politice, de pile şi cunoştinţe, de rudenie, de amantlâc, de interese pecuniare, în funcţii plătite obscen de bine, în toate instituţiile publice alimentate de la bugetul de stat. Mulţi dintre aceştia mor cu tine de gât dacă le spui că 5-6000 de euro este un salariu bun! Paradoxal, prăbuşirea PSD până aproape de aneantizare tocmai de la această cleptocraţie de partid ar putea să vină. La pachetul unu de reforme, pe care cel mai dureros îl vor  simţi oamenii cu venituri modeste, PSD s-a mulţumit să se arate revoltat doar de ochii lumii. Pachetul doi anunţat de Bolojan ţinteşte tocmai extincţia cleptocraţiei de partid unde PSD va trebui să joace totul sau nimic. Dacă se va opune pe faţă pentru pierderea privilegiilor progeniturilor de partid, PSD se va confrunta cu revolta bazei sale elctorale, care-i va reproşa că atunci când a fost vorba de săraci PSD le-a întors spatele. Dacă vor vota contra curăţării statului de căpuşe se vor confrunta cu forţa financiară şi relaţională a celor pe care chiar partidul i-a adus în această poziţie. A treia cale ar fi să se alinieze politicii de reforme, să muncească şi să se roage ca acestea să dea rezultatele scontate cât mai rapid pentru ca lucrurile să revină undeva cât mai aproape de alegerile locale de anul trecut. Dar pentru asta ar fi nevoie ca PSD să se reformeze el. Personal, mă îndoiesc că are voinţa şi forţa să facă acest lucru. Nu văd în PSD nici o personalitate marcantă, nici un nucleu capabil să schimbe radical lucrurile. Nu spun că social-democraţii nu au în rândurile lor oameni de valoare, oameni oneşti. Dar nu cred că aceştia au suficientă aderenţă în ineriorul partidului pentru a prelua şi reforma PSD-ul. Dureros este că România are nevoie de un partid puternic de stânga, bine ancorat doctrinar în viziune şi în fapte, nu numai în declaraţii. Ioan Mănăilă