Corneliu VLAD
Înscenarea crizei ucrainene este, ca și înscenarea Covid, o oportunitate. Dar trebuie să ne fie clar de la bun început că oportunitate nu înseamnă neapărat ceva bun, e doar o situație prielnică. Ea deschide o cale spre ceva, fie mai bun, fie mai rău.
Covidul a oferit prilejul, tragic, pentru o solidarizare mondială, dar la fel de lesne și pentru o nefastă guvernare mondială. Iar criza din Ucraina ar putea duce la o reașezare mai stabilă și echitabilă a securității europene (și între superputeri), dar și la un război cu implicații globale nebănuite. Ea mai poate deschide și alte perspective, mai poate favoriza și alte dezvoltări, bune sau rele.
Intre ele, reafirmarea și consolidarea unității și solidarizării euroatlantice prin NATO. Un obiectiv ce devine tot mai acut și mai presant pentru Occident, căci tendințele centrifuge din Alianță riscă să slăbească și să decredibilizeze un construct care a fost necesar și eficient (pentru ce și-a propus) în timpul războiului rece, dar care astăzi se dovedește a fi tot mai anacronic, mai nepotrivit și chiar contraproductiv pentru climatul de liniște și securitate pe care și-l doresc toate popoarele din spațiul euroatlantic și multe dintre guvernele din statele zonei.
Începe să câștige teren ideea unui statut de neutralitate pentru state mai mici din zone geopolitice disputate și în recentele sale propuneri către SUA și NATO, Rusia a introdus, deloc întâmplător, aceasta formulă ca soluție pentru evitarea unor posibile situații conflictuale (de pilda, în Europa Centrala și de Est).
Criza ucraineană demonstrează coeziunea NATO, nu încetează să repete diferiți lideri occidentali. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Ba chiar dimpotrivă.
Formulările publice de-a dreptul ireverențioase formulate de un președinte american și unul francez la adresa NATO sunt memorabile și ei nu sunt singurii șefi de stat care gândesc sau se exprimă în termeni deloc favorabili despre rostul Alianței.
Ucraina s-a pus și de fapt a fost pusă într-o situație cu totul incomodă și de-a dreptul bizară cu NATO. Kievului i s-a promis solemn, public, în scris, că va intra în Alianță. Ce s-a ales de acest angajament? Nici măcar speranță în aderare, căci un stat care are probleme teritoriale litigioase este categoric exclus de la aderare.
Dar în același timp Ucraina a fost mereu încurajată să se îndepărteze de Rusia și să o vireze spre Occident fară a capătă nimic în schimb. “Din păcate, NATO oferă retorică, arme și asigurări mai mult de dragul ei decât de dragul Ucrainei:”, constată Doug Bandow, fost asistent special al președintelui Reagan. “Aproape nimeni din NATO nu vrea Kievul în NATO”, spune el.
Doar SUA, Franța și Marea Britanie au oferit ceva arme Kievului, nu și Germania, Italia, Spania sau alții. Nici măcar state NATO vecine nu sunt dispuse să acorde un sprijin necondiționat Ucrainei. Doar 40 la suta din polonezi și 51 la suta lituanieni promit că vor sări în ajutor. Germanii – doar o treime, grecii și italienii – un sfert, bulgarii – 12 la suta, ungurii – tot foarte puțini. Iar pentru Ankara criza din Ucraina este doar un efort deghizat al NATO și SUA de a slabi Turcia, forțând-o să lupte împotriva Rusiei în Marea Neagră.
De la summitul NATO de la București, când Germania și Franța au pus veto admiterii Ucrainei au trecut 14 ani, Kievul s-a înscris pe o orbită asimptotică, apropiindu-se tot mai mult de NATO, dar fără șansa de a putea ajunge cândva la țintă.
Și Germania e deranjată de criza ucraineană. Berlinul vede în exacerbarea crizei o modalitate prin care SUA vor să torpileze cu orice preț conducta de gaze Nord Stream 2.
Și atunci, o altă întrebare, cu rezonanțe mult mai grave: servește sau nu criza ucraineană NATO, statelor membre ale Alianței? Mai ales că, așa cum se exprimă abraziv un fost ofițer de informații al Corpului Marin al SUA, Scott Ritter în publicația “Consortium News”, “scopul Rusiei nu este să distrugă Ucraina, acest lucru ar putea fi realizat în orice moment. Mai degrabă, scopul Rusiei este să distrugă NATO expunandu-i impotența”. Scott Ritter nu ezită să facă un pronostic categoric: “S-ar putea să dureze ani că NATO să dispară, dar să nu se lase nimeni păcălit de ceea ce se întâmplă. NATO este încheiată ca alianță”. Indiferent cum se va încheia criza ucraineană.
În sfârșit, însuși președintele Vladimir Putin subliniază consecințele inimaginabile ale posibilei aderări a Ucrainei la NATO: “În mod ipotetic, într-un viitor, previzibil sau îndepărtat, am putea vedea Ucraina la NATO ca un membru al NATO atacandu-ne (pentru recuperarea Crimeii – n.r.). Atunci ne vom confrunta cu amenințarea unui război intre Rusia și blocul NATO”.
În toată atmosfera sumbră, să distingem totuși un detaliu semnificativ. Întrebat dacă Ucraina s-ar gândi să renunțe la oferta NATO dacă aceasta ar evita o nouă invazie rusă, ambasadorul ucrainean la Londra, Vadim Pristaiko a declarat: „Am putea, mai ales fiind amenințați așa, să fim șantajati și să fim împinsi la asta”. Dar ministerul de externe ucrainean s-a grabit să spună că „cuvintele ambasadorului au fost scoase din context” și „perspectiva aderării la NATO rămâne consacrată în Constituție”. A doua zi, Pristaiko și-a „clarificat” poziția, spunând că Ucraina este „gata pentru multe concesii” în negocierile sale cu Rusia, „dar nu are nimic de-a face cu NATO”.
E de urmărit daca procedând astfel Kievul a gafat sau a lansat un balon de încercare. Un ambassador știe de obicei să-și cântărească spusele.
Sursa Read More