Nimic nu este generalizabil!
Totuși, totuși, totuși…
(Cât de „ironic”, acest totuși. Vine de la latinescul totus/totum/totos, desemnând totalitatea, întregul indisolubil/inextricabil/indiscutabil, pentru noi însă derivația însemnând opusul oricărei totalități, generalități, generalizări, omogenii. Devenind chiar conceptul-fetiș al postemodernismului, al relativizării, al decompoziției și al re[com]poziționării. Și cum orice majoritate populațională [asemeni politicului militarist] nu prea agrează „instabilitatea” relativizărilor, românii ar prefera să nu fi descins acest cuvânt din prestigioasa, tufașa latină, ci eventual de la [politic] antipaticele turcisme sau „destabilizatoarele” slavonisme. Numai că n-avem încotro, trebuie să admitem că inclusiv imperiala/imperialista și autoritarist-normativa latină ne-a [de]generat acest cogitativ/dubitativ, relativizant, tolerant, incluziv, totuși.)
Dar dacă tot am deschis povestea care urmează cu o paranteză, admită-mi-se și o a doua. Care se referă la ultimul termen de titlu, unde am românizat termenul libido (pe care, helas!, cam toți redactorii sunt tentați să-l reformateze conform alogeniilor originare; drept și pentru care mă simt obligat să mulțumesc cu anticipație pentru dezirabila/sperata lor autoabținere). În propria opțiune, cam orice neologism deja popular merită (tran)scris după spiritul limbii române, în care idiomatic înseamnă și grafiere proximă pronunției/foneticii. În plus, în cazul expres/special al poveștii de față, prefer „libidou” și datorită congenerei sale rime cu termeni precum lavabou. („Prietenii” – adică cine-a pus mâna pe texte ținând de „porn studies” – știu de ce.)
* * *
Așadar (revenind la titlul propus), vreau să vorbesc aici despre pescarii amatori. Dar în numele corectitudinii civice subliniez: nu mă voi referi la toți (respectivii), ci exclusiv la unii. Adică îi exclud, nu mă leg (!) deloc (!!) de pescarii care practică o pasiune ridicată la nivel așazis „sportiv”, adică sistematizată într-o veritabilă cultură plină de reglementări, rigori, disciplină, investiții, responsabilitate. Aceștia din urmă sunt deseori și niște ecologi, profesând nu numai respect față de peștele prins (eliberat în mediul propriu, deși trauma suferită în procesul uneori foarte dificil/agresiv, dureros și mutilant al capturii îi riscă grav supraviețuirea), ci profesând respect și față de apă, pământ, natură în genere, mediu ambiant. Bașca lege și ordine (să nu zic chiar Dumnezeu). Nu doar cu prilejul adunărilor lor privat-amicale și mai ales cu ocazia întrunirilor de cult specific (competiții), dar chiar și-n ocaziile de grup restrâns, de familie ori de solo, pescarii (cu adevărat) sportivi nu lasă după ei nicio urmă, nu uită la fața locului niciun element de deșeu. Acestea zise fiind, las la o parte clasa/categoria umană sugerată, catalogabilă drept onorabilă, chiar cultă, din cadrul masei mult mai ample și complexe a pescarilor amatori. După cum parțial ignor aici și pe pretinșii pescari care doar omoară vremea în alcool și plictis, pe mulții și mărunții braconieri, pe bețivii aruncători în apă de sticle, bețe, plase-năvod, fire-ncâlcite sau curent electric. Din păcate, grobianismul, mitocănia, vulgaritatea și barbaria se extrag și din categoriile acestora. Mai ales primăvara undițarii sunt agitați, pripiți și zgomotoși (râul e gros, nămolos și vuiește), iar față de pești, sadici sadea (acum firul aruncându-se fără nici măcar gluma de hrană a unei nade, doar cu cârligul gol, tras brusc pentru a înțepa la nimereală trupul nenorocitei făpturi)[1]. Vara și toamna cei ce rămân peste noapte pot să fie penali/criminali, unii dintre ei încă folosind bateria motoarelor pentru a electrocuta apa omorând tot ce mișcă-n-trânsa.
Dar am ce am cu „pescarii mei”, adică cu acei pescari amatori cu care vara, pe zi-lumină, împart uneori spațiul altminteri generos al unui mal de râu. Căci, în pauzele mele de lectură sau contemplare, îi observ suficient de îndelung, sistematic, ca să ajung – inclusiv fără niciun contact direct sau dialog – să îi înțeleg. Omenește. Omenește însemnând psihanalitic, deoarece, nu-i așa, mai ales în urma redefinirii marelui Adler nu mai putem vedea psihanaliza decât drept (autentică/științifică) „cunoaștere a omului”.
* * *
Revenind, precizez deci că pescarii care mi-au devenit „grup de studiu” sunt de tipul care, după capul sau dumnezeul lor propriu, fie pescuiesc pe motiv economic (suplimentarea frigiderului domestic cu luxos „dulce de post”, împărțirea marilor somni sau carași între vecini, prieteni și mai ales familia extinsă), fie pescuiesc drept pretext pentru a fugi de soții și copii, fie și numai pentru „a se răcori” cu beri peste beri peste beri. (Ah, și mai apar pe malurile râurilor românești și destule cruci, pentru pomenirea unor alcoolici pescari aventurieri… Dar nici ăștia nu pică de vreun interes chiar acum.) Mai rar, sunt și unii care caută doar liniște (principială), admirând trecerea apei cu efect de tranchilizant mental, mai puțin interesați dacă prind sau nu pește, indiferenți față de orice companie, competiție, conversație.
Dintre toți, marea majoritate consumă. Și, resimțindu-și resturile menajere și de ambalaj drept dejecție personală, intimă și identificatorie/identitară, le abandonează pe locul și jurîmprejurul propriului popas. Plăcerea resimțită pe spațiul depunerii propriului scăunel (de pescar) a propriului trup fizic, este însoțită de sentimentul expansiv al luării în posesie a respectivului spațiu. Instinctul pan-mamiferic al însemnării teritoriului personal conducând inconștient nu doar la familiaritatea marcării cu dejecții biologice, ci, la om, și cu „dejecțiile” (ambalajele) lucrurilor consumate. Oamenii aceștia sunt nu numai ceea ce mănâncă/beau, ci inclusiv ceea ce au cumpărat, cărat, atins, spart, consumat, așadar inclusiv hârtiuțele, punguțele și recipientele a ceea ce a devenit prin îngurgitare eu/sine/corp propriu. Iată de ce ei nu „aruncă”, „debarasează/abandonează” sau „uită” gunoaie în urma lor. Dimpotrivă, practic, ei le depun. Sunt ofrandele respectivului sine extins/expandat. Aici nu e vorba nicidecum de „proiecție imaginară” ci, cu exactitate, de un ego somatic, microbiologic, prelungit. Semn și obiect al șederii/trecerii trupului personal, semn și produs al luării în posesie a locului, semn de autoidentificare. Iar la proxima revenire în sit, revederea/regăsirea gunoaielor proprii constituie recunoaștere euforică, reîntâlnire-de-sine, reunire-cu-sine. Gunoiul chiar poate „îndoi”/relativiza sau bucla timpul. Marcat cu urmele materiale ale șederii tale, locul îți amintește mult mai mult de tine, de cel ce-a stat acolo „ca ieri”. Familiaritatea regăsită (cum ai lăsat-o la plecare) îți dă senzația revenirii în timp, a suspendării timpului, a recuperării dății („tinereții”) care-a stat parcă (așteptându-te cu fidelitate) pe loc.
Dacă handicapul vizual al animalelor (daltonism) e compensat prin excelența lor olfactivă, handicapul olfactiv al omului este compensat prin competența sporită (până la dependență) față de vizual. Dacă animalelor le e suficient să urineze sau defecheze pentru a se afirma spațial/teritorial, oamenii își pun amprenta pe spațiu prin varii obiecte, prin forme/volume și mai ales cromatisme efectuând aceeași narcisistă proiecție de personalitate. Și ce e mai eficient, în acest sens, decât deșeul… În ciuda lipsei sale de valoare economică (acum și ulterior), ca și-n pofida toxicității (viitoare), mulți nu uită experiența de valoare psihologică pe care respectivele resturi au mediat-o la ora investirii lor cu putere de lest intimist și memorabil, deci de potențial suvenir. Fuseseră cumpărate, cărate, ținute în mână și vidate de conținut alimentar chiar de către proprietarul și consumatorul lor. Lasate/depuse/aruncate chiar cu mâna respectivului, ele rămân în natură ca inefabil pars-pro-toto, drept amintire fizică chiar a stării de spirit a omului care le-a posedat și „lăsat la vedere”, le-a înmormântat asemeni naturii: edenic. E o exaltare subtilă în a „face gunoi” (pruncul multă vreme râde „în urma” lui), iar cu eventualul prilej al revenirii „la grătar”, „în pădure”, omul resimte fiorul plăcut al recunoașterii propriei semnături, propriului suvenir.
Ușor observabil (dacă îl urmărești), faptul acesta se explică copilărește de simplu dacă îți amintești cât de mult insista Freud asupra familiarității și identificării copilului mic cu propriile dejecții, ba chiar și cu „valoarea” de fetus rudimentar al lestului fecal. Sau doar să-ți amintești (biografic) cât de greu și de îndelung e procesul convingerii pruncilor să facă caca doar pe oliță, să le fie scârbă de propria scârnăvie, să o arunce imediat într-un loc distrugător, aneantizator, invizibil și intangibil. Până nu intervin persuasiunile parentale categorice, pruncii sunt mândri de scaunul lor. Apoi totul „se rezolvă” (civilizațional), emoțiile primare și instrumentele lor fiind date uitării. Însă, stagnând într-o fixație a libidoului la faza/dimensiunea recto-anală, atunci când tipologia adultă respectivă experimentează traiul „natural”/în natură tocmai intimitatea sau securitatea cuplului, a grupului sau a solitudinii pescărești le ocazionează/activează lubricitatea primară/primitivă, îndrăgostirea-de-sine proprie primei pruncii. Semn al lubricității nutritive și al bucuriei situaționale, ambalajul le este (un deșeu) onorabil.
În timpul serviciului militar (obligatoriu cândva) am auzit din gura unor colegi ce urmau să devină silvicultori două-trei bancuri coprofile. Cu „țărani” ce se fuduleau cu mărimea excreției lor (spre deosebire de cele mai multe bancuri bărbătești, care laudă mărimea sculei). Refuzând absurdul uman ilustrat, la vremea aceea doar mi-au făcut silă și jenă, nepricepând deloc de ce mulți puteau râde. Nici măcar faptul că după câțiva ani am început să mă familiarizez cu psihanaliza elementară nu mi-a reamintit idioatele bancuri, doar recent, privind malurile râului meu vizitat de pescari revenindu-mi în minte.
Adevărul e că sunt caustic în acest punct exclusiv din cauza unei sensibilități/idiosincrazii personale. Nici măcar în prag senect nu agreez deloc popularitatea filmelor americane cu șotii sau aluzii despre pârț, ca și ultrapopularitatea/absolutizarea conversațională a termenului shit. Însă o anti-coprofilie ca mea nu are cum să aparțină multora. Fără îndoială, diferențialitatea culturală pornește nu doar de la școli/studii/cărți ci (și) de la diferitele hude de referențialitate libidinală.
* * *
Pe malul răului pe care-l frecventez am întâlnit de foarte multe ori cuplul unor pensionari. O doamnă foarte sociabilă și un domn foarte de treabă. El pasionat de încercarea de a prinde pește, ea grijulie întru strângerea de lemne și pregătirea focului de grătar, oamenii oricum cărând de acasă carne și alte bucate. Absolut invariabil, cei doi se postau în apropierea unor gunoaie, care se și înmulțeau treptat, fără a fi tentați niciodată să se îndepărteze măcar câțiva zeci de metri. Ei înșiși nu lăsau niciodată ambalaje sau alte deșeuri la sfârșitul zilei, dar nici nu erau deloc deranjați de prezența gunoaielor altora. În sensul comodității, confortului, intimității și identității libidinale acești inși reprezintă o clasă umană mediană. O alta, superioară/extremă, urmează.
Tot foarte des am putut observa și un cuplu mai tânăr (30-40 de ani), care dădea la pește cu o patimă maximală. De două ori pe săptămână cei doi reveneau exact pe același spot (uneori dormind peste noapte într-un cort pus chiar pe malul râului), își așezau la distanță de 2-3 metri undițele și scăunelele și nu se mișcau de pe loc preț de 10-12 ore. Vorbeau extrem de rar, extrem de puțin. În schimb fumau mult, consumau alimente și băuturi inocente, lăsând în urmă, exact în aceeași rază măruntă a șederii lor, tot mai multe/aglomerate resturi (pe care eu sau alții le-am fi denumit, desigur, gunoaie). Nicidecum n-ar fi „putut” face asta dacă tocmai respectivul act și fapt n-ar fi semnificat euforică marcare/posedare a spațiului, plus reflectare/proiectare și identificare de sine. Despre cei doi am spus deja că rămâneau tăcuți ore întregi, adăugând acum că, deși rar, uneori mai izbucneau și în câte-un râs sincer, jucăuș-infantil, ca și în scalda copilăroasă pe care, spre seară, înainte de-apus și plecare, mai ales bărbatul o trăgea în apa de mal nămolos. Evident, armonia și bucuria lor nu erau deloc deranjate de deșeurile care se-acumulau pe sol; dimpotrivă, susținute de ele fiind, sporeau.
Știe oricine, satisfacția orgasmului simultan al ambilor parteneri e oarecum potențată dacă-i urmată de ușurarea excretoare a amândurora. Pe plaja râului meu idilic cuplul meu primar nu are încă emanciparea adamismului și a copulării naturiste; cât despre „necesitățile” lor fiziologice (spre deosebire de restul găștilor de pescari), aceștia nu lasă „urme” vizibile. Plasatul propriului deșeu alimentar le rămâne însă o defulare proprie făloșeniei libidinale trucate, concentrate.
Dar chiar și așa, cei doi îmi aminteau adesea (spontan/involuntar, dar nicidecum gratuit/fără sens) de cuplul marelui Mozart. În public, prin partitură și concert, veșnic tânărul bărbat numit Wofgang Amadeus – un geniu incomensurabil, o sursă de puritate angelică și fericire absolut divină! Alături de draga Constanță, iubita lui soțioară, în minte, în intimitatea căminului, în pat și-n multele lor scrisori… doi tembeli coprofili/scatologi! Alungând furios tabloul de greață și privind de la distanță cuplul meu de pescari fericiți mă gândeam că să-l deranjezi, spunându-le celor doi că ceva nu e bine, că „gunoiul” lor este câh!, că ar trebui luat, dus și aruncat acasă, ar însemna să-i atingi amarnic chiar la juisare, la libidou. În limbajul conștientizării needucate: să le tragi o palmă, să le distrugi bucuria, să-i frustrezi/pedepsești (cu aroganța/abuzul unor părinți răi, cenzuranți, inumani). Jignirea adusă i-ar durea, ura față de tine s-ar acumula, „copilul lor lăuntric” visând imparabil la o răzbunare, plănuind o revanșă. Ecologistul moralizant nu poate fi perceput decât intestinal, nu poate fi consemnat decât drept cel mai hidos și mare dușman.
Așa stând lucurile, prefer să înghit și să tac. Din când în când îmi „atârn harfele” în sălciile malului de râu vavilonic și purced la colectarea de mizerii lăsate de diverșii pescari (= amatorii inconștient copilăroși și visceralo-rectali). Nu mă umilește deloc faptul că fac pe gunoierul din când în când. Însă mă siderează și dezamăgesc narațiunile intelectualilor „rasați”, nediferind față de formulistica simplistă a presei, cu privire la faptul că românul majoritar „aruncă” sau „uită” să curețe după sine (atunci când se relaxează ori face picnic/grătar în natură). Adevărul e numai și numai acela remarcat și teoretizat pedant acum mai bine de-un secol: persoanele de tipologie anală, fixate/stabilite în perioada descoperirii libidoului în relație cu viscerele și excreția personală, la maturitate vor arunca pe jos celofanul, punga, petul de plastic și doza goală de bere nu doar cu naturalețe, ci chiar cu euforie, cu plăcerea/emoția triumfantă a mângăierii propriului sine (recte anus) abisal. Lipsa de jenă/cenzură fiind favorizată de mediul adamic/natural, de apropierea de subconștientul animal, permițând activarea defulărilor primare.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro SURSĂ ARTICOL
Read More
Reflectorul de Sud