Noul cancelar german Olaf Scholz e ținta multor critici din cauza modului în care gestionează criza Rusia-Ucraina. Însă Europa ar trebui să ajute, nu să admonesteze Germania.
La nici două luni de la preluarea funcției, în decembrie, Scholz e acuzat că absentează din Europa, că e un „Putinversteher” [„înțelegător al lui Putin” – n.a.] și că nu e un partener de încredere.
Decizia Germaniei de a trimite căști militare și spitale de campanie în Ucraina, în loc să ajute SUA, Regatul Unit și alte state să trimită echipamente militare pe calea aerului, nu a fost bine primită de mulți dintre aliații ei occidentali.
La fel și refuzul lui Scholz de a declara explicit că gazoductul Nord Stream 2 dintre Rusia și Germania va fi inclus în pachetul de sancțiuni care va fi adoptat de Occident dacă Rusia ar invada Ucraina.
Pentru mulți europeni poate să pară ciudat că respondenții germani afirmă la sondajele telefonice că „cu arme nu se poate face pace” ori „sunt împotriva armelor în general”, ca și cum Ucraina ar greși dacă s-ar apăra de enorma amenințare militară reprezentată de Rusia.
Dar dacă noi vrem ca Germania să-și depășească frica de militarizare, ancorată în trecutul ei, atunci trebuie să schimbăm și Europa. O poziție mai solidă a Germaniei în materie de securitate, inclusiv asumarea de către ea a rolului de furnizor de securitate, nu se poate dezvolta decât ca parte integrată a unei apărări europene.
După cum a afirmat cândva Konrad Adenauer, primul președinte german postbelic: „Problemele Germaniei nu pot fi soluționate decât sub un acoperiș european”.
Ordinea postbelică europeană viza inițial doar îngrădirea Germaniei. Obiectivul unificării europene este – și va rămâne – împiedicarea războiului.
Aspect esențial al acestui principiu, Germania nu mai trebuie să fie niciodată vioara dominantă a continentului. La concertul națiunilor europene Germania este doar o parte a orchestrei.
Frica franceză, gelozia britanică
De-a lungul vremurilor dominația germană a trezit frica Franței (și gelozia britanică), iar rivalitate franco-germană neînfrânată a culminat cu războaie devastatoare care au cuprins întregul continent. Germania și Franța s-au luptat una cu alta cu ocazia ultimelor trei mari războaie europene – cel din 1870 și cele două mondiale.
În 1919 învingătorii i-au impus Germaniei constrângeri militare. Însă atunci germanii s-au simțit într-atât de umiliți și înrobiți de costul enorm al compensațiilor de război încât după numai un deceniu reînarmarea țării a ajuns să fie percepută drept totuna cu ruperea lanțurilor. Și s-au apucat din nou să construiască o cumplită mașinărie de război.
După 1945, și însușirea învățămintelor din 1919, a fost pus la cale un sistem mai inteligent.
Germania învinsă nu a mai fost strivită de data aceasta, ci forțată să coopereze. Germania și Franța au convenit să înființeze o piață comună, inițial cu încă patru participanți. Regulile acelei piețe li se aplicau tuturor – nu doar Germaniei.
În felul acesta a fost scoasă din ecuație chestiunea puterii: țări mici au ajuns pe picior de relativă egalitate cu cele mari și puternice, în vreme ce problemele politice au fost transformate în probleme tehnice înainte de a putea scăpa de sub control.
SUA au făcut posibil acest lucru, asumându-și în mare măsură apărarea Europei de Vest. Faptul că securitatea Germaniei era dependentă de trupe străine staționate pe teritoriul ei era convenabil deopotrivă pentru europeni și americani.
Mulți germani l-au considerat și ei o binecuvântare. Încă îl mai consideră. Umbrela americană de securitate le-a oferit șansa să-și lingă rănile, să-și construiască un stat al bunăstării și să devină o „țară a exportului” deschisă, cosmopolită și profund pacifistă.
În zilele noastre Germania e motorul economic al Europei, în vreme ce Franța e cea mai mare putere militară și principalul furnizor de securitate pe continent.
Lăsând la o parte frecușurile ocazionale, această diviziune a muncii li se potrivește în general ca o mânușă foștilor rivali, cum li se potrivește și altora din UE. Părinților fondatori le-ar fi plăcut situația: în Europa Franța și Germania nu se luptă între ele, ci se complementează.
Însă lumea se schimbă. Ascensiunea Chinei a determinat SUA să se concentreze mai mult pe Asia. Rusia, Turcia și China observă un vid de putere în Europa, pe care încearcă să-l exploateze în folosul propriilor interese.
Fapt ce-i impune Europei să-și formuleze un răspuns geopolitic și militar pe care în prezent nu-l are. Confruntat cu o urgență neașteptată – 130.000 de trupe amenințând să invadeze Ucraina; președintele rus Putin cerând ca NATO să se retragă din Europa Centrală și de Est și să-și modifice statutul – președintele american Joe Biden a intervenit din nou, trimițând întăriri militare și lansând o rafală de inițiative diplomatice.
Deși unul dintre obiectivele lui Putin e să expună falia tot mai mare dintre Europa și SUA, pe moment el pare să fi obținut fix opusul: reconcilierea transatlantică.
Gata cu „Sonderweg”?
Însă Europa e cât se poate de conștientă că succesorul lui Biden poate fi un republican, al cărui partid ascultă de ordinele lui Donald Trump. Administrația Trump a promovat sprijinul militar bilateral pentru unii aliați europeni din NATO, cum ar fi Estonia și Polonia. Însă Germania a fost insultată necontenit de Trump, care o califica drept „foarte rea”. În cea mai mare parte el a ignorat UE, ONU și NATO, adică acele instituții multilaterale care au făcut posibil „Sonderweg”-ul [„Calea Specială” – n.a.] german postbelic.
Cum Rusia își etalează mușchii militari și pretinde pentru sine un rol în cadrul securității europene, iar protecția americană nu e garantată pe termen lung, Europa e obligată să-și amelioreze politica militară.
Ceea ce înseamnă că Germania nu-și mai poate permite să rămână atât de pasivă ca până acum. După cum o arată și dezbaterile în curs pe tema Ucrainei, va fi dificil pentru germani să ia mai în serios securitatea și apărarea. Și după cum a subliniat analistul Hans Kundnani în cartea sa, „The Paradox of German Power” [„Paradoxul puterii germane” – n.trad.], „călătoria fără bilet a devenit o parte esențială a identității naționale germane”.
Însă acest lucru va fi dificil și pentru alți europeni. A-i cere Germaniei contribuții financiare mai mari la securitate și apărare e una. Dar într-o Europă în care conducătorii Germaniei încă mai sunt comparați frecvent cu Hitler chiar din clipa în care sunt percepuți ca depășindu-și atribuțiile (după cum a demonstrat-o cu vârf și îndesat criza euro), o Germanie mai puternică va perturba cu ușurință delicatul echilibru postbelic atins cu Franța și alte state.
În consecință, nu există decât o singură cale prin care își poate asuma un rol de jucător și furnizor în domeniul securității: într-un context european. Europa trebuie să devină o forță politică și militară mai puternică în cadrul NATO – sau în afara ei, dacă situația o va cere vreodată.
Săptămâna aceasta, pe fondul acuzațiilor că a dat bir cu fugiții la prima criză serioasă pe care a întâmpinat-o, cancelarul Scholz a pășit în sfârșit pe podiumul european: a dat interviuri, a călătorit la Washington, i-a primit pe președinții francez și polonez, Emmanuel Macron, respectiv Andrzej Duda, și a anunțat vizite la Moscova și Kiev.
Însă problema reală, de substrat, care trebuie rezolvată este care va fi rolul Germaniei într-o Europă care pur și simplu nu-și mai poate permite să rămână în suspensie într-un mediu sigur, ci trebuie să înceapă să se protejeze la modul serios într-o lume care a ajuns să fie încă o dată dominată de rivalitatea între marile puteri.
În anii ’50 parlamentul francez a torpilat o Comunitate Europeană de Apărare de teama re-militarizării Germaniei. Până și astăzi acesta rămâne unul dintre cele mai delicate subiecte în Europa, necesitând o politică externă comună, asupra căreia, iarăși, UE nu a fost capabilă să convină.
Unii afirmă că aceste lucruri sunt imposibil de realizat. Dar nu contează, e obligatoriu să încercăm din nou. Chestiunea germană ne-o impune.
Reflectorul de Sud