Proporțiile ”provocărilor ruse” înfricoșează, dar vinovată este NATO, afirmă Simon Jenkins. ”Iresponsabila ei cursă post-sovietică” nu i-a lăsat lui Putin altă opțiune. De aceea, ideea pe care insistă Moscova este o modalitate practică și justă de soluționare a crizei actuale. Este singura ieșire dintr-un conflict aducător de moarte”, se arată în articolul jurnalistului publicat în cotidianul ”The Guardian”, relatează Inosmi.
Atitudinea NATO față de Rusia aproape garanеază manifestările șovine de răspuns. Pentru a merge înainte trebuie transpuse în practică Acordurile de la Minsk.
Desfășurările de trupe de-a lungul graniței cu Ucraine sunt un indiciu clar de criză. Proporțiile provocările ruse înfricoșează, dar situația din regiune nu constituie, de fapt, nici un fel de amenințare strategică pentru Marea Britanie sau pentru vreo altă țară occidentală, la fel cum nici pentru securitatea Europei în ansamblul ei.
Relațiile dintre Ucraina și Rusia s-au deteriorat de momentul în care, în timpul loviturii de stat din 2014, a fost înlăturat de la putere președintele Viktor Ianukovici. Țara este divizată. Când s-a răsculat Estul pro-rus al Ucrainei, el a fost ajutat de Rusia. Moscova a pus mâna pe Crimeea.
Legăturile de lungă durată cu Rusia au fost singurul motiv pentru care NATO a exclus Ucraina din iresponsabila ei cursă post-sovietică, începută în anii ’90, de apropiere a granițelor de securitate ale Alianței până lângă granița rusă.
Toți spun că Vladimir Putin are nevoie, la Kiev, de un regim care să fie acceptabil pentru interesele ruse. În mare parte este același regim pe care Sovietele au vrut să-l instaleze în Ungaria, în 1956, iar în 1968 și în Cehoslovacia.
În acele cazuri, Occidentul a decis să dea dovadă de prudență și să nu se amestece. Astăzi, Rusia se ghidează, în mare parte, după aceleași motive. Putin este ferm hotărât să împiedice formarea unor societăți liberale și pro-occidentale în Ucraina și Belarus. El a văzut cum, în anul ’90, alte state s-au prăbușit și s-au rupt de Pactul de la Varșovia. El nu vrea să fie liderul rus care să accepte ca aceste două teritorii să fie cedate Occidentului.
În diplomație, conceptul de sfere de interese, cum sunt definite regiunile unde interesele unei țări sunt mai importante decât interesele alteia, a generat întotdeauna disensiuni și controverse. ONU nu are prevederi după care să se ghideze în privința acestor sfere, dar care sunt absolut reale, iar aceste idei cât se poate de puternice.
Este o relicvă a vechilor imperii și un rest al paranoiei contemporane. SUA au considerat intolerabilă amenințarea de a amplasa rachete sovietice în Cuba, în 1962 și sprijinul acordat de Moscova statelor central-americane. La fel, Moscova nu va tolera desfășurarea de rachete americane în Ucraina și introducerea, acolo, de trupe americane cu scopul de a acorda sprijin regimului anti-rus de la Kiev.
Strategii sferelor de infuență au primit date geografice greșite și un echilibru fals de putere. China își extinde în mod clar sfera de influență în Sud-Estul Asiei și Marea Chinei de Sud. Statele Unite s-ar putea împotrivi acestei situații, dar este greu de înțeles ce beneficii ar aduce o sporire a numărului de trupe și o demonstrație de mușchi militari în partea de vest a Oceanului Pacific, inclusiv o decizie delirantă a Marii Britanii de a trimite un portavion în Marea Chinei de Sud.
În realitate, Occidentul a mers la un risc calculat când s-a angajat în extinderea NATO, în anii ’90. Nu a avut de gând să ia exemplul neutralității pragmatice și atente a Finlandei în privința vecinilor baltici, aflați în sfera de influență a Rusiei. Rusia post-sovietică era la pământ, iar NATO nu a putut, pur și simplu, să nu profite de oportunitatea de a lovi cu piciorul în cel prăbușit.
Atitudinea NATO față de Rusia aproape că a garantat manifestări șovine de răspuns. Alianța a respins încercările experimentale ale lui Boris Elțîn de a stabili legături în perspectiva aderării Rusiei la NATO. Occidentul a luat în derâdere discuțiile și speculațiile privind asocierea cu UE. El a făcut tot posibilul pentru a aminti în mod brutal Rusiei despre rușinea ei. Putin, cu actualele lui izbucniri a devenit un rezultat cât se poate de previzibil al unei asemenea neglijențe.
Președintele rus spune, acum, că vrea să fie puse în aplicare Acordurile de la Minsk, încheiate în 2015. O astfel de rezolvare este o idee cât se poate de rezonabilă. Ea prevede autonomie pentru Donbassul vorbitor de limbă rusă, ca expansiunea NATO să înceteze, retragerea Rusiei și restabilirea graniței ucrainene. Samantha Power, care, în momentul invaziei ruse în Ucraina, ocupa funcția de reprezentant al SUA la ONU, aprecia că Minsk ”este singura ieșire potrivită din acest conflict aducător de moarte”. Următoarele administrații americane au susținut această poziție. Deocamdată însă, nimeni nu a depus suficiente eforturi diplomatice concrete pentru a o transpune în viață.
Orice comentator cu mintea la cap va înțelege că Minsk este o modalitate practică și justă de soluționare a crizei. Acordul este blocat în special de regimul de la Kiev, care se teme de mult de sentimentele pro-ruse din Donbass și se opune ”autoguvernării” și autonomiei regiunii. Recunoașteți autonomia Donbassului, spune Putin, și voi pleca. El nu poate menține veșnic la granița Ucrainei o grupare de trupe de 100.000 de oameni în stare permanentă de alertă. Și el se teme în mod serios că armata occidentală se va îndrepta în marș spre estul Ucrainei, pentru a-l lua cu asalt. În acest moment, în scenă intră politica pragmatică a forței. Nu este exclus ca NATO, în persoana Statelor Unite și a Marii Britanii, să-și etaleze trupele pe linia de contact cu Rusia, în Donbass. Germania și Franța nu se vor implica. De fapt, nici SUA și Marea Britanie nu au trupele necesare pentru așa ceva. Ele pot amenința cu atacuri de rachetă, dar fără o logistică în spatele frontului, aceste rachete vor face doar distrugeri.
Mai mult, Marea Britanie nu are nici o obligație să apere Ucraina. La fel cum nu și-a asumat vreun angajament de a descuraja aparent iminenta ofensivă rusă și de a o contracara. Această țară nu are cu Ucraina vreo alianță. Ucraina nu este membru NATO. Mai mult, Marea Britanie nu dispune de mijloace și posibilități serioase pentru a influența rezultatul luptelor de la sol. Din aceste motive, ar fi mai bine să se țină departe.
Actuala demonstrație de forță a lui Putin este un exemplu a modului în care un dictator supărăcios și vulnerabil demonstrează poporului său și lumii acea forță pe care este în stare să o strângă. Dacă el va decide să acționeze și va invada Donbassul, lumea va arunca asupra lui blesteme puternice și, de asemenea, sancțiuni economice draconice, chiar dacă inutile. Am văzut acest lucru în cazul Crimeii.
În astfel de crize, baza păcii o reprezintă forța și, de asemnea, capacitatea de a acționa în mod proporțional și de a vedea lucrurile în profunzimea lor. Pericolul se ascunde întotdeauna în binecunoscutul blestem al istoriei: când o atitudine ostilă degenerează în criză, un război ar putea părea cea mai simplă și mai strălucită cale pentru a merge înainte.
Sursa Read More