demersuri

Marți 31 mai 2026

Legea pentru completarea Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat — înregistrată ca PLx 540/2024 — a fost declarată neconstituțională, înainte de promulgare, prin Decizia Curții Constituționale nr. 126/2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 16 iulie 2025. De atunci, în loc să fie pusă în acord cu decizia Curții și readusă la promulgare, legea stă blocată la Camera Deputaților. Iar în spațiul public se promovează ideea că „procesul legislativ nu mai poate continua” și că singura cale ar fi un proiect nou, luat de la zero.

Această idee merită o analiză serioasă, nu o respingere reflexă — pentru că ea se sprijină pe o jurisprudență reală a Curții. Dar, examinată în fond, ea nu se potrivește situației de față. Mai jos, voi prezenta si argumentele.

Decizia nr. 126/2025 a admis obiecția Avocatului Poporului și a constatat neconstituționalitatea legii „în ansamblul său”. Esențial este însă pe ce temei. Curtea a respins, rând pe rând, toate criticile de procedură și de buget:

critica privind sursa de finanțare și fișa financiară (art. 138 alin. 5) — respinsă; Curtea a reținut că obligația inițiatorului este de a solicita fișa financiară, iar netransmiterea ei în termen de către Guvern nu poate împiedica legiferarea;

critica privind depășirea venitului (art. 47 alin. 2) — respinsă; mecanismul de actualizare este o măsură favorabilă dreptului la pensie;

critica privind termenul de aplicare și securitatea juridică (art. 1 alin. 5), precum și invocarea PNRR — respinse; termenul este de recomandare, iar reglementarea europeană „nu are relevanță constituțională”.

Singurul temei reținut de Curte a fost principiul egalității în drepturi (art. 16 alin. 1), din două perspective: excluderea de la actualizare a pensionarilor militari care exercită demnități publice (art. 59³) și existența a două regimuri de echilibrare a pensiilor, după data ieșirii la pensie (art. 59¹). Trebuie spus, în plus, un lucru pe care textul deciziei îl confirmă: a doua perspectivă nu a fost invocată de Avocatul Poporului, ci a fost ridicată de Curte din oficiu (paragraful 62).

Cu alte cuvinte: legea nu a căzut pentru un viciu de formă, de procedură sau de buget. A căzut pentru vicii intrinseci, de conținut — vicii care țin de redactarea a două dispoziții, fiecare cu un remediu identificabil. Procedura legislativă a fost curată și constituțională în ambele Camere. Această distincție este decisivă pentru tot ce urmează.

Constituția este pentru mine, foarte clara. Articolul 147 alin. (2) prevede:

„În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.”

Trei lucruri trebuie subliniate. Întâi, textul folosește formula imperativă — Parlamentul este obligat, nu „poate”. Apoi, se referă la „dispoziţiile respective” — adică la cele atinse de neconstituționalitate — fără a distinge dacă neconstituționalitatea este parțială sau integrală. În fine, scopul reexaminării este „punerea de acord” — exact operațiunea de care PLx 540/2024 are nevoie.

Teza „procesul legislativ a încetat”: o regulă inventată de CCR, pe cale pretoriană, pentru legi originale, aplicată greșit unei norme de modificare

În aplicarea celebrei reguli „dreptul e viu”, Curtea Constituțională a dezvoltat, pe cale jurisprudențială, o regulă potrivit căreia, atunci când o lege este declarată neconstituțională „în ansamblul său”, procedura reexaminării nu se aplică, iar procesul legislativ încetează de drept (a se vedea, între altele, Decizia nr. 432/2018). Această regulă există și nu poate fi ignorată. Întrebarea corectă nu este dacă regula există, ci dacă ea se potrivește situației PLx 540/2024. Răspunsul este că nu se potriveste. Iar CCR azi zice una, maine face ”reviriment”, cum a facut la solutionarea exceptiilor privind OUG 59/2017.

(Anterior: nesolicitarea avizului Consiliului Legislativ înainte de adoptare atrage neconstituționalitatea actului în ansamblul său — Deciziile 83/2009, 304/2017, 221/2020 și 229/2020. În Decizia 50/2022, Curtea a anulat, cu unanimitate, o ordonanță de urgență pentru simplul fapt că avizul fusese cerut a doua zi după adoptare. Apoi, la OUG 59/2017, pe un tipar de fapt asemănător, a respins critica. Iar în 2025, la pensiile magistraților, a sancționat tocmai că nu s-a așteptat avizul, deși fusese cerut. Aceeași materie, soluții opuse. CCR face, desface, iar face…in functie de cum bate vantul)

Merită observat de unde vine această tehnică interpretativă a dreptului viu. Regula „dreptului viu” a fost consacrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului — formula potrivit căreia Convenția este un instrument viu, ce trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale, a fost statuată în cauza Tyrer contra Regatului Unit (1978). Ea a fost gândită cu un scop precis: să depășească litera unei convenții din 1950 și să îmbogățească drepturile inițial sumare, extinzându-le către realități pe care textul nu le anticipase. Vectorul ei a fost, dintotdeauna, unul expansiv — a umplut lacune în favoarea titularului de drepturi.

Tocmai de aceea felul în care este folosită aici frapează. Curtea împrumută logica evolutivă a „dreptului viu” pentru exact efectul opus celui pentru care aceasta a fost creată: nu pentru a adăuga protecție acolo unde textul tace, ci pentru a adăuga o restricție pe care textul nu o conține. Art. 147 alin. (2) impune reexaminarea „dispoziţiilor respective”, fără nicio excepție pentru neconstituționalitatea integrală; „interpretând viu”, Curtea nu lărgește, ci îngustează câmpul reexaminării. O doctrină inventată pentru a îmbogăți drepturile ajunge astfel să suprime un remediu: la Strasbourg, „dreptul viu” servește persoana împotriva statului care nu a anticipat o nevoie de protecție; aici, el sfârșește prin a servi blocajul împotriva rezervistului, suprimând un beneficiu deja votat de legiuitor și confirmat ca favorabil chiar de Curte.

Pentru a înțelege de ce, trebuie văzut pe ce criteriu funcționează, de fapt, regula. Curtea nu se întreabă dacă viciul este ușor sau greu de reparat. Ea pornește de la o idee de tehnică: reexaminarea presupune un text constituțional supraviețuitor, pe care dispozițiile viciate să fie „puse de acord” — corectezi ce este viciat, păstrezi ce este valid, rămâi cu o lege. Dacă, dimpotrivă, întregul conținut normativ este declarat neconstituțional, atunci — în logica instanței constituționale — nu mai există un schelet valabil pe care să grefezi corectura, iar refacerea integrală ar fi treabă de proces nou, nu de reexaminare.

Această logică are sens atunci când vorbim despre o lege originală, complexă, cu arhitectură proprie — așa cum erau, de altfel, toate cazurile pe care s-a clădit doctrina încetării: legi vaste, căzute de regulă pentru vicii extrinseci, de procedură (tipic, încălcarea bicameralismului). Acolo, „ansamblul” chiar înseamnă o construcție întreagă, iar căderea lui integrală lasă, într-adevăr, un gol pe care numai un nou proces îl poate umple.

PLx 540/2024 nu este însă o lege originală. Este o lege de completare — o intervenție țintită, care adaugă Legii nr. 223/2015 doar câteva dispoziții. Obiectul ei este, prin însăși natura sa, restrâns: o normă de modificare merge, prin definiție, punctual, către unul sau două aspecte vizate. La un asemenea act, „ansamblul” coincide cu cele două-trei dispoziții pe care le introduce. A spune că o lege de completare a căzut „în ansamblul său” descrie, în fapt, exact ipoteza pentru care chiar decizia-reper invocată de susținătorii încetării recunoaște că reexaminarea este deschisă de drept — aceea a neconstituționalității unor dispoziții dintr-o lege.

De aici rezultă absurdul către care duce aplicarea oarbă a regulii. Cu cât o normă de modificare este mai simplă și mai ușor de corectat, cu atât este mai expusă să fie declarată integral neconstituțională — și deci, în logica încetării, aruncată la coș și reluată de la zero. S-ar ajunge ca tocmai legile cele mai ușor de remediat (modificările țintite) să fie pedepsite cu sancțiunea cea mai grea (un nou proces legislativ de ani de zile), în timp ce o lege originală vastă, din care cad doar câteva articole, să beneficieze de reexaminare. Acest rezultat răstoarnă însăși rațiunea instituției reexaminării și golește de conținut art. 147 alin. (2) tocmai în cazurile în care punerea de acord ar fi cea mai simplă.

Eroarea de fond este una de tehnică: a fost confundată întinderea obiectului (mică, prin natura modificării) cu gravitatea viciului (de fond, dar perfect reparabil). Faptul că discriminarea atinge una sau două dintre cele câteva dispoziții adăugate nu schimbă cu nimic natura reparabilă a defectului — o lege discriminatorie se vindecă fie extinzând beneficiul, fie eliminând excepția. Iar Constituția, prin art. 147 alin. (2), impune reexaminarea „dispoziţiilor respective” fără a distinge după cum neconstituționalitatea este parțială sau integrală; distincția „integral — încetează / parțial — reexaminezi” este o adăugire jurisprudențială, grefată pe forța considerentelor din art. 147 alin. (4), pe care textul fundamental nu o cunoaște.

Că „ansamblul” este, aici, doar o etichetă pentru câteva dispoziții o confirmă și structura deciziei: viciile efective privesc două articole (art. 59¹ și art. 59³), în timp ce celelalte două prevederi (art. 59² și art. II) nu au niciun viciu propriu și au căzut doar prin „legătura indisolubilă” cu primele (paragraful 65). „Ansamblul” este, prin urmare, integral reductibil la două defecte de egalitate corectabile — nu un viciu care atinge însăși validitatea actului.

Mai trebuie spus un lucru, poate cel mai important. Restricția potrivit căreia o lege integral neconstituțională nu mai poate fi reexaminată nu se află în Constituție. Articolul 147 alin. (2) impune reexaminarea „dispoziţiilor respective”, fără nicio excepție pentru cazul neconstituționalității integrale. Regula a fost adăugată de Curte pe cale de interpretare — iar pentru a-i înțelege limitele trebuie văzut în ce context a apărut.

Toate deciziile pe care se sprijină această regulă s-au născut din aceeași situație de fapt: un Parlament care încerca să ocolească o decizie a Curții, reluând prin reexaminare un text deja condamnat — de regulă pentru încălcarea bicameralismului — fără a-l corecta, spre a-l strecura astfel la promulgare. Regula „integral neconstituțional, deci încetare” este, la origine, un instrument de apărare a forței obligatorii a deciziilor Curții: o stavilă împotriva legiuitorului care voia să eludeze efectul unei decizii de admitere, votând din nou aceeași soluție viciată.

Situația PLx 540/2024 este exact opusă. Aici Parlamentul nu încearcă să ocolească Decizia nr. 126/2025, ci să i se conformeze — corectând punctual viciile de fond pe care Curtea le-a constatat și pentru care chiar Curtea a indicat remediul. Rațiunea pentru care regula a fost creată — apărarea autorității deciziei Curții — nu doar că lipsește aici, ci este răsturnată: aplicarea încetării nu protejează Decizia nr. 126/2025, ci o face inaplicabilă, lăsând discriminarea constatată de Curte fără niciun remediu. O regulă concepută pentru a împiedica nesocotirea deciziilor Curții ajunge astfel să blocheze tocmai punerea lor în acord. Iar o regulă aplicată împotriva propriei sale rațiuni este o regulă aplicată greșit.

Viciile sunt reparabile — iar soluția se află chiar în dosarul legislativ

Cel mai important: Curtea nu doar a constatat viciile, ci a și indicat remediul.

Pentru excluderea demnitarilor (art. 59³), Curtea a arătat că remediul discriminării constă în acordarea accesului la beneficiul dreptului — deci în eliminarea excepției, astfel încât actualizarea să se aplice tuturor.

Pentru cele două regimuri (art. 59¹), soluția rezultă din chiar istoricul legislativ al proiectului. În forma inițiatorilor, art. 59¹ trata explicit ambele categorii de pensionari — atât cele ale căror drepturi s-au deschis înainte de intrarea în vigoare a legii, cât și cele deschise ulterior. Dispoziția care îi acoperea pe viitorii pensionari a fost însă eliminată prin amendament în comisii. Tocmai această eliminare a creat diferența de regim pe care Curtea a sancționat-o. Punerea în acord înseamnă, practic, restaurarea acelei dispoziții eliminate — nu o rescriere de la zero, ci revenirea la o soluție pe care legiuitorul însuși o redactase deja.

Aici se vede și deosebirea de fond față de precedentele încetării: în acele cazuri, Parlamentul reluase un text necorectat; aici, dimpotrivă, corectarea este identificabilă, punctuală și aditivă, iar Curtea însăși a arătat în ce direcție. O lege ale cărei defecte pot fi enumerate articol cu articol, fiecare cu soluția lui de corectare indicată de instanța constituțională, este o lege care se pune în acord prin reexaminare.

Trei intervenții, două articole atinse. Atât desparte o lege declarată „integral neconstituțională” de o lege constituțională — ceea ce confirmă, încă o dată, că ne aflăm în fața unei norme care se pune în acord prin reexaminare, nu a uneia care ar trebui reluată de la zero.

Potrivit Constituției, legea a fost restituită Camerei Deputaților — prima Cameră sesizată. Biroul Permanent al Camerei a dispus, în toamna anului 2025, trimiterea legii spre comisiile raportoare. De acolo, însă, reexaminarea nu a mai avansat: raportul de punere în acord nu a fost adoptat, iar procedura a rămas suspendată, fără o motivare.

Trebuie spus clar și un aspect de competență. Comisia de profil a Senatului a comunicat unui petent că procesul „nu mai poate continua”. Or, în acest stadiu, Senatul — a doua Cameră — nu este competent să se pronunțe asupra continuării unui proces legislativ care se află, prin lege, la prima Cameră sesizată. Un asemenea răspuns nu rezolvă nimic pe fond; dimpotrivă, confirmă că problema este tratată acolo unde nu trebuie.

Blocarea sine die a reexaminării, fără motivare, este cea mai gravă dintre toate variantele: nici reexaminare, nici o decizie formală care să poată fi, eventual, criticata si sanctionata de rezervisti. Această tăcere prelungită a Camerei Deputaților, la peste zece luni de la publicarea deciziei Curții, contravine obligației exprese din art. 147 alin. (2) din Constituție.

Soarta PLx 540/2024 trebuie tranșată acolo unde îi este locul — la comisiile raportoare ale Camerei Deputaților — printr-un act decizional: fie adoptarea raportului de punere în acord, fie o decizie formală și motivată. Refuzul de a acționa nu este o opțiune procedurală, ci eludarea unei obligații constituționale, în dauna rezerviștilor și a întregii familii ocupaționale apărare, ordine publică și securitate națională.

Actualizarea pensiilor militare nu este o favoare. Este aplicarea unui principiu de echitate pe care legiuitorul l-a votat deja, iar Curtea l-a confirmat ca fiind favorabil dreptului la pensie. Tot ce mai rămâne de făcut este ca Parlamentul să își respecte propria Constituție. Proiectul trebuie deblocat, refacut, avansat. Sa nu uitam ca este o biata norma de modificare, nu o norma principala.

Înghețarea PLx 540/2024 nu produce doar un blocaj juridic. Ea adâncește frustrarea rezerviștilor militari — oameni care și-au dedicat cariera apărării, ordinii publice și securității naționale — și erodează încrederea lor în instituțiile statului pe care l-au servit. O promisiune de echitate, votată de Parlament și confirmată ca legitimă de Curte, lăsată să atârne luni de zile fără niciun act, nu face decât să alimenteze sentimentul că vocea acestor oameni nu contează. Iar acest sentiment împinge, inevitabil, către opțiunile politice de protest.

Trei partide pot face astăzi ceva concret pentru rezerviști. PSD și PNL dețin pârghiile directe: președinția Camerei Deputaților (Sorin-Mihai Grindeanu, PSD) și conducerea celor două comisii raportoare în fond — Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională (Mihai Weber, PSD) și Comisia pentru buget, finanțe și bănci (Bogdan-Iulian Huțucă, PNL). În mâinile lor stă, practic, deblocarea reexaminării. A nu acționa, deși ai toate instrumentele, este o alegere — iar aceasta este o alegere pentru care cele două partide vor răspunde în fața celor pe care îi reprezintă.

Al treilea — AUR — beneficiază astăzi de adeziunea unui număr important de rezerviști militari. Tocmai de aceea îi revine și acestui partid obligația de a arăta ce a făcut, concret, pentru actualizarea pensiilor militare. Pe aceasta chestiune, eu nu am observat o poziție publică fermă a conducerii AUR -Simion, Peiu, Dungaciu- în favoarea pensionarilor militari. Adeziunea se câștigă și se justifică prin fapte, nu doar prin retorică — iar rezerviștii sunt îndreptățiți să ceară socoteală tuturor celor care le invocă sprijinul.

Multi dintre rezervisti aveti un adanc filon suveranist in voi, dar nu va intrebati nicio secunda cum va rezolva AUR, concret, cea mai mare durere a voastra. Ce fac ei, in fiecare zi, pentru problema voastra, pentru ca sunteti o forta, nu-i asa? Ca va place sa va laudati ca toti, cu neamuri, cu prieteni, treceti de 500 mii de voturi. Daca veniti cu un vapor de voturi, partidul care profita de ele trebuie sa le si merite, sa va rezolve problema care va doare.

Imbatati de retorica anti-ucrainiana si anti-europeana, atenti in fiecare zi sa nu scapati neironizate vreuna greselile lui Nicusor Dan, uitati ca aveti aceasta problema grava si umilitoare a pensiilor militare neactualizate care va roade zi de zi atat la demnitate cat si la buzunar.

Deci lasati doua secunde deoparte, grija Ucrainei, conspiratiile UE sau greselile lui Nicusor Dan, ca niciuna nu va repara pensiile, si uitati-va cu ochi critici si la PSD, si la PNL, dar si la AUR. Ca nu fac nimic pentru voi, niciunii, nici altii! Fac pe mortul in papusoi, atat! La asta se pricep toti, cand e vorba de politisti si militari.

Cereti fapte concrete, cereti actiune concreta! Si de la unii, si de la altii! Inghetarea acestui proiect reparatoriu sau nedezvoltarea unui proiect nou reprezinta cel mai bun exemplu ca toata clasa politica va desconsidera, de la stanga la dreapta, de la Grindeanu, la Bolojan si la Simion. Si fac asta pentru ca sunteti furiosi, dezbinati, gata sa va sfasiati intre voi. Si usor de distras cu basme care nu au nici o legatura cu interesul vostru comun concret, cel care va arde mai mult ca orice altceva.

Ce se intampla acum este un blocaj fals. El nu se datoreaza CCR, cum credeti unii dintre voi, ci clasei politice. Ce folos va aduce sa stati sa despicati firul in patru, ca niste babe stirbe la poarta in sat, analizand ce, de ce si cum a gandit CCR? CCR nu a negat fondul demersului, ci doar a punctat aspectele de tratament discriminatoriu. Acum, mingea s-a intors la politicieni care stau cu degetul in nas. Asa ca centrul atentiei voastre trebuie sa fie inactiunea politica. Politicienii trebuie stimulati sa dezghete proiectul (540/2024)sau sa faca unul nou. Prea putin conteaza cum fac. Conteaza doar sa rezolve o problema care dureaza din 2017 si care afecteaza sute de mii de pensionari militari.

Emil Pascut